luni, 10 decembrie 2007

Atenţie! Traumatismul!

Traumatismul - un complex de dereglări locale şi generale în organismul uman asupra căruia a acţionat un agent traumatic cu o forţă care depăşeşte rezistenţa ţesuturilor.

Ştiu că suna complex şi greoi de înţeles, dar anume această definiţie reflectă ceea ce e "în vogă" prin spitalele din ţărişoara noastră, de la începutul iernii şi până hăt, în primăvară. E perioada "de aur" a traumatologilor de pretutindeni, perioada care le-o oferă condiţiile meteorologice specifice în alianţă cu ... NOI! Ploile mărunte, gheţuşul, lapoviţa, ceaţa, neatenţia, graba şi amorţirea în care ne aflăm cu toţii ne cam joacă festa, mai ales într-un oraş mare şi aglomerat.
Medicii le numesc traumatisme în munca neorganizată, noi le spunem accidente, nenorociri, cumpene ş.a. Oricum le-am numi rămân totuşi a fi aceleaşi întâmplări neplăcute, nedorite, nefaste şi neprevizibile uneori care, în cel mai bun caz, ne bagă în stress şi ne indispun pentru o zi întreaga, iar în cel mai rău, cred că, fiecare îşi dă seama de posibilul final.

De ce anume această perioadă devine atât de periculoasă în sensul probabilităţii de a ne alege cu o traumă? Statistica arată că în perioada de iarnă numarul traumatismelor creşte de două ori şi mai bine, ponderea principală revenind traumatismelor rutiere şi de stradă.

Primul din istoria omenirii accident rutier cu final fatal a avut loc în Londra pe la finele anului 1896. O batrânică a nimerit sub automobilul unui aristocrat care-şi conducea maşina cu o viteză nemaipomenită pe atunci - 17 km/h! De atunci mijloacele tehnice au evoluat mult iar atenţia şi prudenţa noastră fiind cam în regres. Şi încă un fenomen curios: bărbaţii sunt traumatizaţi de două ori mai frecvent decât femeile, iar apogeul cuprinde perioada între 15 şi 29 de ani. Probabil că ei sunt cei care participă mai intens la trafic. Apropo, pietonul de asemenea este participant la trafic şi la accidentele cu implicarea pietonilor gentlemenii cedează locul de frunte doamnelor şi domnişoarelor.

Nu operez cu termeni absoluţi ci doar cu date statistice, la stabilirea cărora ne aducem contribuţia personală fiecare dintre noi. Aşacă, cred eu, aceste date ar trebui să ne pună puţin pe ginduri.
Neatenţia noastră, traficul rutier aglomerat, vremea rea, sărbătorile de iarnă care au un colorit specific referitor la modalitatea noastră de a le sărbători (cred că aţi prins faza!) şi încă mulţi alţi factori, pun mâină de la mâină şi ne oferă şi ele, pentru unii dintre noi, "cadouri" de iarnă.

Şi totuşi ce facem în caz de... Păi, sărim în ajutor! Dar nu uitaţi că orice trauma implică durere, uneori insuportabilă, la orice atingere sau mişcare. Ajutorul acordat trebuie să fie minimul necesar, restul fiind treaba medicilor care vor veni la locul accidentării, la chemarea voastră. Dar pină atunci nu trebuie să ne pierdem cumpătul şi să îndeplinim câteva manevre foarte simple:
-persoana traumatizată trebuie evacuată cu mare grijă şi atenţie din zona accidentării (drum, şosea, scări ş.a.);
-imobilizăm membrele suferinde (căci anume mâinile şi picioarele cel mai des sunt supuse traumatizării) cu mijloace improvizate, aceasta micşorînd cu mult suferinţa bolnavului pe contul limitării mişcărilor atât active cât şi pasive care sunt foarte dureroase, după cum am menţionat mai sus;
-aplicarea unei comprese cu gheaţă (invelită intr-un ştergar, de exemplu, dar nicidecum pe pielea goală!), ceea ce diminuează edemul şi durerea;
-în cazul unei sângerări externe - trebuie oprită hemoragia cât mai repede posibil! În acest sens compresăm artera (dacă ştim unde se află) sau aplicăm, MAI SUS de locul lezat, un garou, sau pur şi simplu legăm cu ceva (curea, cearşaf, fular) mâina sau piciorul, de asemenea mai sus de locul hemoragiei;
-apelăm 903
Desigur sunt destul de neplăcute astfel de situaţii, dar trebuie să ne descurcăm cumva, căci primul ajutor este uneori crucial in evoluţia de mai departe a consecinţelor traumei.

Sper că informaţia prezentată în acest articol vă va fi de mare folos în caz de necesitate. Vă doresc o iarnă cât mai frumoasă fără "neplăceri"! Fiţi atenţi, asta ar echivala într-o oarecare măsură cu urarea - fiţi sănătoşi!

sâmbătă, 1 decembrie 2007

Apendicita Acută! Chemaţi Urgenţa!

Cu mare regret vă comunic: nici unul dintre noi nu e asigurat de situaţiile neplăcute şi nedorite, când starea de sănătate poate suferi un declin neprevăzut, sau mai bine zis neaşteptat. Astfel de situaţii pot fi foarte diverse, de la „banale” dureri de cap până la urgenţe chirurgicale, care la rândul lor condiţionează alte nevoi, mai ales nouă, studenţilor, căci trebuie să absentăm la ore până la o ameliorare a statutului nostru de sănătate şi o restabilire a capacităţii de muncă.

Mă voi referi la cea mai frecventă dintre urgenţele chirurgicale, numită ştiinţific – apendicita acută. Aceasta este o afecţiune inflamatorie a unui organ micuţ, situat in partea de dreapta-jos a cavităţii abdominale, cu dimensiunile de 6-12 cm lungime şi 6-8 mm în diametru – dimensiunile în normă, care sunt depăşite de cele patologice la instalarea apendicitei.

Nota Bene: Apendicita este denumirea afecţiunii, iar organul afectat in apendicită e numit apendice vermiform, de aici şi incorectitudinea expresiei ”a scoate apendicita”, mai nimerit şi corect este de a zice “a înlătura apendicele” (din cauza inflamării lui, adică din cauza apendicitei).

Ca entitate anatomică, apendicele vermicular, apare în sec. XVI în lucrările lui Berangario de Capri din Bologna, fiind scos în imagine pentru prima dată de către Leonardo da Vinci în desenele sale anatomice. Privit pînă nu demult ca organ rudimentar, de fapt exercită mai multe funcţii importante. Pentru prima dată afecţiunile apendicelui au fostdescrise de către Soraceus în 1642, termenul de apendicită fiind introdus de chirurgul german Fity, în 1886.

Apendicita ocupă primul loc printer urgenţele abdominale, afectând unul din 200 – 250 de indivizi cu o incidenţă medie de 4-5 %. Survine cel mai frecvent între virsta de 10 şi 40 de ani, foarte rar întîlnită până la 3 şi după 80 de ani. Atenţie domnişoarelor studente! La femei, incidenţa e de 2-3 ori mai mare decât la bărbaţi.

Este o boală polietiologică, adică la apariţia procesului inflamator în apendice contribuie diverşi factori:

  • infecţia şi flora microbiană intestinală;
  • agenţii patogeni în aşa boli ca tonsilita (popular, glande), gripa, reumatismul ş.a.
  • obstrucţie mecanică cu corpi străini: seminţe şi sâmburi de fructe, coji de seminţe de floarea soarelui;
  • dereglări de alimentare sangvină a apendicelui
  • ş.a.

Manifestările clinice sunt variabile, uneori imitând alte patologii. Din această cauză a şi fost numită “boală-cameleon”. Totuşi cel mai frecvent şi constant semn este durerea. Ea apare spontan, brusc, uneori fiind precedată de un discomfort uşor. Creşte repede în intensitate, ceea ce impune bolnavul să gasească o poziţie antalgică. Durerea nu are legătură cu timpul luării mesei! Peste o oră, o oră şi jumătate apare voma însoţită de greţuri. Şi aici e un moment diferenţial: voma în apendicita acută este unică, dar nu repetată ca in alte patologii intestinale. Restul semnelor şi simptomelor ţin de competenţa personalului medical care va sosi cu maşina salvării imediat ce dumneavoastră sau cineva dintre apropiaţii voştri va forma numărul 903.

V-am enumărat cele mai frecvente şi tipice semne de debut ale apendicitei acute si care, cred eu, ar trebui să fie cunoscute de fiecare pentru a avea o reacţie promptă şi a le recunoaşte corect în momentele apariţiei lor. De ce-ar fi atât de important acest fapt? Pentru că de rapiditatea acordării ajutorului medical specific, care de cele mai dese ori este operaţia de înlăturare a apendicelui - apendicectomia, depinde in mod direct perioada reabilitării postoperatorii.

Deci, iată ce ar trebui să reţineţi: alimentaţi-vă regular şi corect, evitând mâncărurile greu digerabile, sau chiar indigerabile; folosiţi toate metodele pe care le cunoaşteţi în profilaxia şi prevenirea maladiilor infecţioase, mai ales ale răcelii şi gripei şi trataţi-le corect şi pină la urmă în caz că totuşi le-aţi făcut (aceasta ar preveni mult mai multe afecţiuni secundare, printre care este şi apendicita acută); domnişoarelor le-aş da următorul sfat – să aibă mare grijă ca în perioada rece a anului, mai ales, să ţină acoperită sub haine acea porţiune îngustă a corpului ce se află între talia joasă a blugilor şi scurte (într-adevăr scurte) şi care, poate printr-o ironie a soartei, coincide cu proiecţia unor organe specific feminine, foarte importante, atât din punctul de vedere al procreării, cât şi al numărului de afecţiuni severe care pot afecta aceste organe (e vorba despre uter, ovare şi anexele lor); urmaţi regulile elementare de igienă.

Acestea fiind spuse, vă las să reflectaţi asupra subiectului dat. Eu imi exprim convingerea că cei care vor lua în considerare sfaturile mele au mare şanse să nu facă parte din cele 4-5 % de populaţie ce ajung pe masa de operaţie cu diagnoza de apendicită acută.


sâmbătă, 24 noiembrie 2007

Diareea

Termenul diaree provine de la cuvintele greceşti dia=prin şi rhein=a curge. El indică o stare patologică (dereglare intestinală) ce se manifestă prin scaune moi şi dese (3-50 pe zi), datorită peristaltismului accelerat, care nu mai lasă timp suficient conţinutului lichid din intestin să fie absorbit de mucoasa acestuia. Cel mai adesea, diareea se datoreşte inflamaţiei mucoasei intestinale (enterite), provocate de diferite microorganisme şi de toxinele lor, intoxicaţiilor şi exceselor alimentare.

În diareele de fermentare şi diareele de putrefacţie, în prima, eventual şi în cea de a doua zi, fructele sânt interzise în totalitate, alimentaţia de bază fiind dieta hidrică. După această perioadă, se pot introduce în alimentaţie, cu prudenţă, mere decojite rase mărunt (0,5-1 kg pe zi) plus brânză de vacă (200 g), ceaiuri îndulcite cu zaharină, sucuri, peltea şi chisel de fructe în tanin (coarne, gutui, afine, coacăze, mure, moşmoane).

În combaterea diareei mai sânt indicate:

  1. Infuzia din flori de porumbar.
  2. Infuzia de afine (o linguriţă de fructe la o cană de 200 ml cu apă clocotită; se beau 2-3 căni pe zi).
  3. Decoctul de afine, o linguriţă de fructe la o cană; se beau două căni pe zi.
  4. Lichiorul de afine, preparat la rece, timp de 8 ore, din două linguriţe de fructe la 0,5 litri apă; se bea în cursul unei zile.
  5. Infuzia din petale de Trandafir, 1-2 linguriţe la 250 ml apă; se beau 2-3 căni pe zi.
  6. Decoctul şi tinctura de coarne.
  7. Compoturile de fructe bogate în tanin (gutui, moşmoane, caise).
  8. Infuziile din frunze şi rizomi de Căpşuni, din frunze de Gutui, din frunze de Mur sau de Zmeur; toate acestea au acţiune astrigentă.
  9. Infuzia dintr-un amestec de frunze de Frag, de Mur şi de Zmeur, două linguriţe din acest amestec de frunze mărunţite la o cană cu 200 ml de apă clocotită; se beau câte 2-3 căni pe zi. Această infuzie are gust plăcut, aromat.
  10. Infuzia din frunze de Nuc, o linguriţă de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau două căni pe zi. Se poate prepara şi o infuzie mai concentrată, din 20 g frunze de Nuc la 200 ml apă clocotită, din care se beau 3-4 linguri pe zi.
Unele specii de fructe (gutui, coarne, porumbe, cireşe amare) rămân astringente şi la maturitatea deplină; acestea sânt puternic constipante.

Diabetul zaharat

Această boală se datoreşte secreţiei insuficientă de insulină de către pancreas şi se caracterizează prin creşterea concentraţiei glucozei în sânge (hiperglicemie) cu apariţia acesteia în urină (glicozurie), sete şi foame exagerată, creşterea secreţiei urinare, uneori scădere în greutate, etc. Diabetul zaharat, în formă uşoară, se tratează cu regim alimentar, iar în formă gravă cu insulină. Tratamentul cu insulină nu vindecă boala, dar permitereechilibrarea metabolică a bolnavului, împiedicând apariţia complicaţiilor.

În diabet sânt indicate:

  1. Fructele în care predomină levuloza (mere acide, pere, gutui, zmeură, coacăze,agrişe) sau care, practic, nu conţin zaharuri (nuci, alune, migdale) precum şi fructele bogate în vitamină E (hipoglicemiantă): alune, migdale, nuci, cireşe, vişine, măceşe, cătină albă, măsline, citrice, etc. În tratament , vitamina E se asociază ci vitaminele A şi C. Deci fructele care conţin toate aceste 3 vitamine (cătină albă, măceşe, portocale, măsline) sânt recomandate diabeticilor.
  2. Sânt admise cu restricţie : caisele, murele, afinele, dudele, bananele.
  3. Sânt interzise fructele deshidratate (prune, caise, mere, smochine, curmale), deoarece conţin multe zaharuri.
  4. Infuzia din frunze de Afin, o linguriţă de frunze la o cană de 200 ml apă în clocot; se beau 2-3 căni pe zi, în cure de câte 40 de zile, cu pauză de două săptămâni între ele.
  5. Infuzia din frunze de Dud, 2-3 căni pe zi.
  6. Infuzia din frunze de Frag, preparată din două linguriţe de frunze mărunţite la 200 ml apă în clocot; se beau două căni pe zi;
  7. Infuzia din frunze de Nuc, o linguriţă de frunze la o cană; se beau două căni pe zi; are efect hipoglicemiant. Se poate prepara şi o infuzie cu 4 linguri de frunze de Nuc la o cană, din care se beau 6 linguri pe zi.
  8. Infuzia dintr-un amestec de frunze de Dud (20%), frunze de Afin (40%), frunze de Urzică (10%) şi teci de Fasole (10%). Din acest amestec se foloseşte o linguriţă la o cană; se beau 2-3 căni pe zi.
Diabeticii pot consuma ceaiurile (infuziile) ca atare (neîndulcite) sau îndulcite cu zaharină.
În diabetul infantil se recomandă cura de mere şi sucul de lămâie îndulcit cu zaharină (200 ml pe zi).

vineri, 16 noiembrie 2007

Gutuile

GutuileSânt fructe mari şi foarte mari; la unele soiuri ele depăşesc frecvent greutatea medie de 700-800g. Ajungând la maturitate foarte târziu, în a doua jumătate a lunii octombrie şi la începutul lui noiembrie; trebuie recoltate după ce cade puful care acoperă pieliţa lor, astfel se zbârcesc.

Gutuile pot fi păstrate în stare proaspătă până în ianuarie-februarie, rareori mai mult. Când trec în supracoacere, pieliţa şi pulpa lor se brunifică, iar suculenţa se reduce foarte mult. La gutui, inima(ovarul) este alcătuit din 5 loje prinse puternic într-o porţiune de pulpă de către un brâu de sclereide(celule pietrificate); în fiecare lojă se găsesc câte 8-16 seminţe aşezate pe două şiruri verticale şi prinse strâns una de alta cu o substanţă gelatinoasă(pectină) care are o valoare deosebită ca liant în industria alimentară(gelifică), farmaceutică şi chiar în industria textilă.

Gutuile conţin: apă(77-86%), zaharuri(6,6-13,3%), acizi(0,60-1,76%), substanţe tanoide(0,19-0,50%), substanţe proteice(0,33-0,95), pectine(0,69-1,13%), săruri minerale, provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP, etc. Conţinutul de fier al gutuilor depăşeşte de peste două ori pe acela al merelor şi perelor. În gutui predominantă este fructoza(6,27%), glucoza deţine 2,14%, iar zaharoza 0,64%.

Gutuile se folosesc, în principal, pentru prelucrare (dulceaţă, peltea, pastă, compot, marmeladă, suc, cidru, lichior). Având pulpă prea tare, cu sclereide, insuficient de suculentă, astringentă, acidă şi înecăcioasă, gutuile se pretează mai puţin pentru consum în stare proaspătă, dar pot fi coapte în cuptor.

De la Gutui, în scopuri terapeutice, se folosesc fructele, seminţele fructelor, frunzele şi florile.

Datorită asocierii tanin-pectină, gutuile au acţiune astringentă şi emolientă asupra mucoaselor digestive, fiind indicate în cazuri de diaree, dizenterie, enterită, enterocolită, etc. Datorită taninului, gutuile sânt hemostatice; având efect tonifiant, sânt recomandate în cataruri şi infecţii respiratorii. Stimulează funcţia hepatică.

Decoctul din fructe de Gutui se utilizează contra enteritelor acute, în digestiile anevoioase, în tuberculoza pulmonară(conţine tanin) iar, pe cale externă, în spălături(propals rectal) şi gargare(în laringite, faringite, amigdalite, stomatite) necurăţată de coajă în felii subţiri care se fierb într-un litru de apă, până ce volumul acestuia se reduce la jumătate, apoi se strecoară prin presare şi se adaugă 50 g zahăr. Se poate prepara şi decoct din felii de gutui uscate (40 g la 1 litru de apă), care se fierb în clocot timp de 10 minute.

Emulsia mucilaginoasă calmantă din seminţe de Gutui (o mână de seminţe pisate macerate în ½ pahar cu apă călduţă), fiind puternic, emolientă, se foloseşte (extern) contra degerăturilor, a hemoroizilor inflamaţi, a crăpăturilor pielii (de pe sâni şi palme), a arsurilor, pentru calmarea diverselor iritaţii ale pielii, în eczeme, fisuri anale, conjunctivite, etc.

Lichiorul medicinal din fructe de Gutui se foloseşte contra indigestiilor, a gazelor intestinale (balonare sau meteorism) şi a hiperacidităţi gastrice. Acest lichior se prepară după următoarea reţetă: 1,5 litri suc de gutuie, 0,5 l rachiu, 2 g scorţişoară, 0,8 g cuişoară, o,5 g miez de migdale amare, 1 g praf de nucşoară (cât se poate apuca între vârfurile a două degete). Toate acestea se lasă să se macereze timp de două luni, apoi li se adaugă 300 ml sirop de zahăr răcit, se filtrează şi se pune în sticle, care se astupă bine şi se păstrează la răcoare.

Pelteaua de gutui este singurul preparat concentrat permis în dieta gastritei hiperacide şi acolitelor. Ea se prepară astfel: se iau două gutui coapte, care după ce se spală şi se şterg bine, se taie fiecare longitudinal în 8 părţi, scoţându-se partea dură din mijlocul lor (porţiunea cu sclereide). Feliile se pun apoi la fiert într-un litru de apă, adăugându-se pentru culoare 1-2 mere Jonathan, tăiate sferturi. Se fierb apoi la foc moale circa 30 de minute, până ce pulpa gutuilor se înmoaie. Fiertura obţinută se strecoară prin sită, fără să se preseze fructele şi se lasă 30 de minute să se limpezească, apoi se strecoară prin tifon, i se adaugă 250 g zahăr şi se amestecă până se dizolvă complet zahărul. După aceea se pune sare sau zeamă de lămâie (o linguriţă la un litru de amestec) şi se fierb la un foc iute, îndepărtând spuma ori de câte ori este necesar. Când pelteaua s-a legat (când picăturile introduse în apă rece nu se dizolvă) se toarnă fierbinte în borcane.

Salata din gutui, mere şi morcovi (toate în stare proaspătă, date prin răzătoare), plus miere, este indicată la micul dejun, în diareele cronice, colopaţiile cronice nespecifice, hepatitele cronice, etc.

Frunzele de Gutui, sub formă de infuzie şi decoct, fiind bogate în tanin, au acţiune astringentă, hemostatice şi emolientă în afecţiunile căilor respiratorii. Se folosesc şi în cazuri de diaree, hemoptizii (eliminarea pe gură de sânge aerat, roşu, însoţită sau nu de tuse), gingivite, afonie (răguşeală), sialoree (secreţie exagerată de salivă), catar (guturai), pişcături de insecte, nervozitate excesivă, etc.

Infuzia din flori de Gutui (30 g la litru) şi din frunze de gutui (50 g la litru) calmează tusa. Cu puţină apă de flori de Portocal, favorizează somnul; este utilă nevropaţilor.


Sursa: Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică, Mihăescu Grigore

miercuri, 14 noiembrie 2007

Cum sa fim mai fericiti?

Este fericirea o alegere? “ Fericirea este gradul în care un individ evaluează viaţa sa ca fiind favorabilă” (Veenhoven, 1991, 1993). Fericirea este o caracteristică subiectivă şi în toate cercetările ea este măsurată prin auto-evaluarea subiecţilor. După Myers şi Diener (1995) “
Fericirea presupune atît prezenţa afectului pozitiv cît şi absenţa afectului negativ” “Fericirea este raportul între aspiraţiile şi realizările unei persoane” William James. Unele teorii contemporane sugerează că încercările de a ridica nivelul de fericire sînt zadarnice. Cercetările din genetica comportamentală susţin existenţa unui nivel bazal al fericirii la fiecare individ care este stabil şi constant pe parcursul vieţii.
Acceptînd existenţa nivelului bazal ( trăsături ale nivelului bazal) se afirmă că oamenii pot deveni mai fericiţi pe o perioadă scurtă de timp şi sînt sortiţi să se întoarcă la nivelul bazal pe termen de lungă durată. Lykken şi Tellegen în 1996 efectuează un studiu cu un eşantion de 2300 de gemeni. Concluziile studiului: fericirea este o trăsătură moştenită în proporţie de 80 %. A încerca să ridici nivelul de fericire e ca şi încercarea de a creşte în înălţime, spun ei. Totuşi cifra general acceptată printre cercetătorii geneticieni este 50%. Headey şi Wearing (1989) au găsit într-un studiu longitudinal că participanţii aveau tendinţa de a se întoarce pe parcursul vieţii la nivelul iniţial de satisfacţie. McCrae şi Costa (1990) au demonstrat stabilitate de lungă durată a trăsăturilor de personalitate, în special 2 din „Big Five” – neuroticism şi extraversiune. Aceşti cercetători au sugerat că şi nivelul de fericire ramîne constant. Autori ca Kernis, Brown şi Broody au făcut o propunere şi mai interesantă. „Oamenii trebuie să accepte personalitatea proprie şi nivelurile de fericire pe care le generează aceasta. Ascceptînd ei nu vor fi supuşi fluctuaţiei dispoziţiei şi instabilităţii auto-evaluarii”. Sonjia Lyubomirsky şi Kenon Sheldon au propus totuşi un model care fiind verificat ar dovedi faptul că fericirea poate fi ridicată deasupra nivelului bazal.
În acest model sînt incluşi 3 factori, cei mai speculaţi ca fiind determinanţi ai fericirii: nivelul bazal, circumstanţele şi activitatea intenţionată. Există două tipuri de schimbări pozitive în viaţa oamenilor: un tip este cel datorat schimbarilor circumstanţiale. Acestea tind să devină statice şi rapid în categoria nesatisfăcătoare. Cumpărarea unui televizor cu ecran plat, o mărire substanţială a salariului, emigrarea într-o ţară mai bogată, toate acestea vor oferi o creştere temporară a fericirii dar această creştere nu va fi recunoscută odată ce a avut loc adaptarea la noua situaţie.
Studiile lui Headey&Wearings (1984) au confirmat influenţa trecătoare a circumstanţelor asupra satisfacţiei. Studiile lui Brickmann şi colab. (1978) despre efectele de scurtă durată a cîştigului la loterie asupra satisfaţiei au arătat că după o perioadă de un an toţi cei care au cistigat la loterie sume substanţiale se simţeau la fel ca si un grup de control (la fe ca oamenii care nici nu au jucat).
Modelul propus aici presupune că oamenii se adaptează rapid la schimbările circumstanţiale din cauza caracterului static al acestora. Pe de altă parte, un alt tip de schimbari sint schimbările intenţionate se referă la activităţi în care o persoană se implică şi care solicită un efort continuu.
Ele se împart în 3 categorii:
  • Cognitive ( ex. A adopta în mod regulat o poziţie optimistă)
  • Comportamentale (ex. Persoana este în mod regulat bună cu ceilalţi, persoana se angajează să facă exerciţiu fizic regulat)
  • Motivaţional (ex. Persoana identifică scopuri importante pentru ea şi luptă pentru acestea).
Pentru toate acestea este comun devotamentul şi implicare în atingerea scopurilor. Alte avantaje ale schimbărilor sub formă de activitate:
  • persoana poate să creeze o diversitate de activităţi care să nu permită apariţia adaptării;
  • aceste schimbări sînt de natură dinamică.

E posibil ca activităţile intenţionate să fie făcute robotizat şi fără varietate şi atunci beneficiile vor dispare după un timp. Totuşi modelul propus de Ljubomirsky şi Sheldon presupune că activităţile intenţionate au avantajul de a crea fluxuri de experienţe pozitive, care la rîndul lor sa genereze noi activităţi sau diversificarea în interiorul unei activităţi. Ei au încercat să verifice presupunerile acestui model pe un eşantion de 666 studenţi din primul an de facultate. (Sheldon & Lyubomirsy 2004).
Rezultatele studiului: - Aşa cum era de aşteptat atît schimbările circumstanţiale căt şi cele legate de activităţi au corelat cu creşterea nivelului de fericire de la Timp 2 (cînd era mijlocul semestrului), totuşi numai schimbările legate de activităţi au corelat cu nivel crescut de fericire de la Timp 3 (sfîrşitul semestrului). Aceste rezultate sugerează că schimbările pozitive ce ţin de activităţi au menţinut nivelul de fericire pe cînd schimbările pozitive ce ţin ce circumstanţe au fost atenuate.
De asemenea rezultatele acestui studiu confirmă parţial ipoteza enunţată iniţial, şi anume că – e posibil de a creşte nivelul de fericire deasupra nivelului bazal şi a-l menţine ridicat pe o perioadă scurtă de timp. Prin ce se explică faptul că schimbările legate de activităţi au un efect mai durabil decît cel legat de circumstanţe? S-a dovedit că un rol important au doua caracteristici: competenţa şi satisfacerea necesităţii de afiliere. Efectul observat de la sfîrşitul semestrului se explică prin faptul că studenţii se simţeau mai competenţi şi mai aproape de ceilalţi în cadrul activităţilor pe care le făceau. Cum putem deveni mai fericiţi:
  1. Prin comportamente prosociale, de exprimare a bunătătii. (Indivizii care au raportat un mai mare interes de a ajuta oamenii şi tendinţe prosociale se autoevaluează de obicei ca fiind fericiţi) (Feingold, 1983). Într-un studiu participanţii au fost rugati sa faca citeva acte de bunatate ( a dona singe, a ajuta un prieten cu o problema sau a scrie scrisoare de multumire unui profesor). In perioada de 6 sapt grupul care a aplicat aceasta strategie si-a marit considerabil nivelul de satisfactie.
  2. A exprima gratitudine. Exercitiile prin care studentii practicau exprimarea gratitudini ( ex. A scrie în jurnal o dată pe saptamina pentru care lucruri si evenimente persoana este recunoscătoare să le aiba). Are rolul de a interpreta pozitiv circumstantele vietii. Deasemenea este important frecventa excercitiilor, pentru unii este satisfactaor mai des, pentru altii mai putin des.
  3. Căutarea si implicare în activităţi. Este importanta compatibilitatea persoana-activitate. Acestea pot varia in dependenta de interese, valori. Deasemenea un studiu recent a demonstrat că efectele pozitive a realizarii scopului asupra satisfacţiei sînt moderate de compatibilitatea persoana-scop. (Bruhnstein, Schultheiss& Grassman, 1998), Un studiu care a incercat sa i faca pe subiecti sa foloseasca 14 tehnici de crestere a demonstrat ca cele mai eficiente tehnici au variat de la subiect la subiect.
  4. Vizualizarea eu-lui cel mai bun. Persoana isi inchipuie cum ar fi el cel mai bun pe perioada de 4 saptamini, cum ar fi daca totul ar merge extraordinar.
  5. Procesarea amintirilor pozitive. In scris sau doar imaginar persoana incearcă să-şi aducă aminte un eveniment pozitiv din trecut şi să-l descrie.

Autor: Octavian Schitco
Surse: "Achieving Sustainable New Happiness: Prospects, Practices, and Prescriptions" de Sonja Lyubomirsky si Kennon M. Sheldon"How Do People Pursue Happiness?" de Sonjia Lyubomirsky

duminică, 11 noiembrie 2007

Demineralizarea

Fenomenul eliminării exagerate de săruri minerale din organism are loc în stări caşectice (tuberculoză, cancer, unele boli endocrine, stări febrile grave caracteristice unor boli, ca febra tifoidă şi pneumonia), în timpul sarcinii, etc.
Pentru prevenirea şi combaterea demineralizării sânt indicate fructele bogate în săruri minerale: migdale, cireşe, nuci, castane, smochine, mere, piersici, gutui, etc.

Degerăturile

Leziunile produse de acţiunea frigului asupra ţesuturilor organismului uman poartă numele de degerături. Ele prezintă aspecte diferite, de la roşeaţa şi umflatrea temporală a regiunii degerate, în forme uşoare, până la gangrena umedă, în forme foarte grave.

În tratamentul degerăturilor se recomandă:

  1. Frecţii cu suc de lămâie, preventiv şi curativ.
  2. Cataplasme cu emulsie mucilaginoasă din seminţe de gutui (care are acţiune emolientă).

Constipaţia cronică (Habituală)

Prin constipaţie se înţelege evacuarea întârziată şi insuficientă a conţinutului intestinal (scaune rare, odată la 2-4 zile, şi în cantitate redusă). Constipaţia este produsă fie de scăderea tonicităţii musculaturii intestinale (constipaţie atonă), fie de contractarea acestei musculaturi (constipaţie spastică). Boala poate provoca dureri de cap, lipsă de poftă de mâncare, indispoziţie, etc. În dietoterapia acestei boli sânt indicate:

  1. Fructe uscate (deshidratate): prune, caise, stafide înmuiate 6-8 ore în apă, care se consumă împreună cu lichidul.
  2. Fructe proaspete cu acţiune laxativă: prune, caise, cireşe dulci, coacăze roşii, căpşune, mure, mere, pere, piersici, vişine, măsline, portocale, smochine, struguri, etc. Aceste fructe trebuie consumate de 600-800g pe zi, divizate în 3 porţii.
  3. Dulceaţă şi compot de smochine (au efecte excelent în constipaţie).
  4. Alune sau nuci prăjite, mâncate după un compot de prune sau de mere.
  5. Decoct din lăstari de Smochin (ar efect laxativ şi diuretic)
  6. Dulceaţa, marmelada şi magiunul sânt, deasemenea, laxative.
În constipaţiile cu complicaţii, fructele trebuie consumate sub formă de suc sau de compot.

Prunele sânt lconstipaţiee atât în stare proaspătă, cât şi uscate. Alte specii de fructe (caise, căpşuni, dude, mure) devin laxative sau uşor laxative numai la coacerea deplină, când taninul din ele dispare; în faza de pârgă, aceste fructe au destul de mult tanin şi, deci, sânt constipante.

Conjunctivita

Este o boală de ochi, ce constă în inflamarea acută sau cronică a conjunctivei; se manifestă prin usturime, senzaţie de arsură şi de „nisip în ochi”, mâncărimi şi înţepături. Fumul, praful şi gazele toxice sânt favorizani.
Conjunctivita poate fi: catarală, purulentă, pseudomembranoasă, nodulară şi eruptivă. Se tratează, între altele, cu infuzie prelungită (12 ore) din muguri de Coacăz negru (40 muguri la 0,4 litri apă clocotită); se consumă pe parcursul unei zile

Dudele

Fructul Dudului, numit dudă, agudă sau soroză, este o asociaţie de drupele. Dudele au culoare roşie, neagră sau albă, gust acrişor, în faza de pârgă, şi dulce la maturitate deplină, când devin foarte perisabile.

Dudele conţin: apă(83%), zaharuri(9,4%), acizi(0,95%), proteine(1,2%), grăsimi(0,6%), celuloză(2%), substanţe minerale(0,84%), vitamină C(50-199 mg la 100 g), provitamina A, vitaminele B1, B2, PP, acid folic, etc. Valoarea energetică a dudelor este de circa 69 kcal la 100g.
În bioterapie se folosesc fructele şi frunzele Dudului.

Dudele au efect tonic, depurativ, antibiotic(bactericid) şi antiinflamator. Sucul extras din dude înainte de maturitatea deplină conţine 20-25 g acid citric la litru(care are efect bactericid). Acest suc se utilizează diluat cu apă sau în sirop astringent, pentru gargare contra anghinei, stomatitei şi aftei; are, de asemenea, efect antiscorbutic.

Dudele în pârgă, fiind astringente, se folosesc în tratarea enteritelor şi enterocolitelor. Dudele bine coapte, având efect laxativ, se foloseşte în combaterea constipaţiei.

Infuzia din frunze de Dud(o lingură de frunze la 250 ml apă clocotită, băută în 3 reprize) este indicată în diabetul zaharat. Pentru un efect mai puternic, la frunzele de Dud se pot adăuga frunze de Afin, frunze de Nuc, teci de Fasole uscate şi Urzică; ceaiul se îndulceşte cu zaharină. Infuzia din frunze de Dud se foloseşte pentru tratarea eczemelor.

Corcoduşele

Corcoduşele conţin apă(82-90%), zaharuri(8,5-13,6%), acizi(0,6%), proteine(0,65%), celuloză(0,6%), substanţe minerale, vitamină C(3-7 mg) la 100 g), vitamine din complexul B, etc. Întrucât corcoduşele crude(verzi) sânt bogate în acid citric, ele se folosesc pentru acritul ciorbelor.

În general, producţia de corcoduşe se valorifică prin distilare, dând o ţuică cu o tărie de 17-25 grade. Din 100 kg borhot de corcoduşe bine coapte se obţin 10-12 l ţuică de 25 grade. În amestec cu alte fructe, corcoduşele se folosesc la prepararea marmeladei. Conţinând mai multă pectină decât merele, ele asigură o gelificare mai bună, iar marmelada se păstrează timp mai îndelungat, fără să mucezească.

Corcoduşele cu suc intens colorat dau marmeladei o culoare mai atrăgătoare. Din corcoduşe se mai prepară suc, sirop, compot şi jeleu. Din cauză că pieliţa lor se desprinde de pulpă, compotul de corcoduşe este solicitat puţin. Coacerea corcoduşelor are loc în iulie-august, în funcţie de condiţiile anului şi de biotip.

sâmbătă, 20 octombrie 2007

Coarnele

Aceste fructe se obţin aproape în exclusivitate de la plante sălbatice, deoarece Cornul(Cornus mas L.) se cultivă foarte puţin în ţara noastră, în parcuri şi în unele grăsimi de lângă casă.

Coacerea coarnelor, la unele tipuri, are loc în august, iar la altele în septembrie-octombrie.

Coarnele sânt drupe mici(1-2,5 cm lungime), de culoare roşie, liliachie, galbenă sau albicioasă.
Pulpa lor este acidă şi astringentă în faza de pârgă, apoi devine acidulat-dulce şi potrivit de astringentă. Din coarne se prepară dulceaţă, suc, sirop, marmeladă, pastă şi o peltea foarte plăcută. Coarnele se pot usca în cuptoare sau chiar la soare, ca prunele. Ele se mai folosesc la extragerea de pectină şi la prepararea unei băuturi alcoolice denumită cornată. Datorită taninozităţii şi acidităţii pronunţate, se consumă puţin în stare proaspătă.

Coarnele conţin: apă(circa 83%), zaharuri(6,0-10,4%), acizi(1,75-3,18%), tanin(0,55%), substanţe pectice(0,47%), substanţe proteice(0,43%), celuloză(0,4%), săruri minerale(0,52%), provitamina A, vitaminele B1, B2, vitamina C(24-72 mg la 100g în coarnele roşii şi 34-42 mg la 100g la 100g în coarnele galbene).

În bioterapie, de la Corn se folosesc fructele, frunzele şi scoarţa tulpinii.

Datorită conţinutului în tanin, coarnele proaspete sau preparate sub formă de decoct, macerat şi tinctură se folosesc în tratarea diareelor, a enteritei şi enterocolitei. Având proprietăţi hemostatice, coarnele se utilizează în epistaxis(hemoragii nazale).

Decoctul din scoarţa tulpinii de Corn, 5 g la 250 ml apă, având efect febrifug, se foloseşte la tratarea erizipelului(dermatoză) şi a rectocolitei ulcero-hemoragice; se bea pe parcursul unei zile.

Tinctură din fructe, scoarţă şi fructe de Corn este indicată în tratamentul rectocolitei ulcero-hemoragie. Se prepară prin macerare, 20% frunze, scoarţă şi fructe la 100 ml alcool etilic 60%, timp de 8-10 zile. Se iau de 3-4 ori pe zi câte 40 picături în puţină apă.

Colita

Este o inflamaţie acută sau cronică a colonului (intestinului gros), provocată de infecţii, stări alergice, tulburări endocrine, etc. Se manifestă prin dureri abdominale, scaune dese şi cu aspect variat. Are şi o formă gravă (colita ulceroasă). Aceasta se caracterizează prin aparaţia de numeroase ulceraţii pe mucoasa colonului; se manifestă prin scaune diareice, cu sânge şi puroi, alterarea stării generale a bolnavului, etc.; se poate complica cu perforaţii sau stenoze intestinale.

În colita cronică pot fi consumate numai sucuri de fructe uşor îndulcite, fructe coapte în cuptor, jeleuri, peltea de gutui, chisel, supe şi sosuri dietice din fructe. Foarte indicat este ceaiul de măceşe.

În colita acută sânt interzise orice fel de fructe şi sub orice formă.

Colecistita

Este o afecţiune infecţioasă, acută sau cronică, a vezicii biliare.

În dietoterapia acestei boli sânt indicate:

  1. Fructele ajunse la maturitate sau bine pârguite, exceptând cireşele, vişinele şi fructele cu pieliţă groasă nedecojită (bogată în celuloză).
  2. Socul de fructe proaspete (mere, caise, etc.) care se prepară din 200 g fructe, 15 g făină, 20 g unt şi 20 g zahăr. Se păstrează jumătate din cantitatea de fructe, iar cealaltă jumătate se pune la fier, cu coajă şi miez. Zeama rezultată se strecoară, iar în ea se adaugă apoi făina diluată în puţină apă rece, zahărul şi untul, se dau câteva clocote până se obţine un sos de consistenţa dorită. Înainte de servire, jumătatea de fructe proaspete păstrată, dată prin răzătoare (în cazul merelor), se strecoară prin tifon, iar zeama obţinută se adaugă la sos, în momentul servirii, pentru ca astfel să-şi păstreze vitaminele.
  3. Uleiul de măsline sau de floarea-soarelui (două linguri) cu puţin suc de lămâie, consumat dimineaţa, pe nemâncate; se ţine corpul culcat pe partea dreaptă timp de 30 minute.

Cistite, pielo-cistite

Sânt inflamaţii ale mucoasei căilor urinare; se manifestă prin micţiuni (urinări) frecvente, dureri la urinare, urină tulbure, uneori hematurie (prezenţa sângelui în urină). Se tratează cu antibiotice şi dezinfectanţi urinari.

Bune rezultate în tratamentul acestei boli se obţin cu:

  1. Macerat din frunze de Merişor.
  2. Decoct din frunze de Merişor, de Mesteacăn, seminţe de Pătrunjel şi Coada calului câte 20 g din fiecare. Se folosesc 4 linguriţe din acest amestec la 0,5 litri de apă; se beau 3 ceşti pe zi.
  3. Oţet de mere (câte două linguriţe într-un pahar cu 100 ml apă, la fiecare masă).

Ciroza hepatică

Este o scleroză a ficatului, instalată după inflamaţia lui cronică, prin distrugerea unei porţiuni cu celule active şi înlocuirea acesteia cu ţesut fibros, urmată adeseori de atrofia organului. Acest proces împiedică circulaţia sângelui până la nivelul celulelor ficatului, instalându-se insuficienţa hepatică.
Treptat se dezvoltă lichid ascitic în cavitatea peritoneală, iar vasele stomacului şi ale esofagului se îngroaşă şi se dilată, până se rup, dând naştere la hemoragii, uneori mortale.
Un rol important în declanşarea acestei boli îl au: hepatita epidermică, consumul exagerat şi îndelungat de alcool, etc. La începutul bolii, bolnavul se plânge de lipsa poftei de mâncare, greţuri, balonări şi oboseală, apoi se produc sângerări în nas şi în gingii.
Se recomandă aceeaşi dietă ca şi la hepatita cronică. Din fructe (inclusiv sucurile lor) sânt indicate cele care stimulează funcţia hepatică şi conţin multă vitamină C: lămâi, agrişe, cireşe, vişine, gutui, căpşuni, prune, struguri, etc.

miercuri, 17 octombrie 2007

Cardiopatia ischemică

Această boală se caracterizează prin dezechilibru absolut sau relativ dintre aportul de sânge oxigenat şi nevoile miocardului, datorită unei strâmtori organice sau spastice a coronarelor, care poate determina crize de anghină pectorală şi infarctul miocardic.

În tratamentul bolii se recomandă:

  1. Infuzie sau tinctură cu flori, frunze sau fructe de Păducel (în timpul crizei sau preventiv).
  2. Infuzie din flori de Porumbar, 5 g la 250 ml apă; se bea o cană pe zi.
  3. Decoct din fructe de Porumbar, 5 g l a250 ml apă, o dată pe zi.
  4. Infuzie din măceşe cu extracţie prelungită după infuzare (24 de ore la temperatura camerei). Se prepară din 35 g fructe zdrobite la 0,7 litri apă; se bea în două reprize, în cursul unei zile.
  5. Infuzia din frunze de Zmeur, 10 g la 250 ml apă în clocot; se beau 0,5 litri pe zi; este foarte bogată în vitamina C.

Bronşita cronică

Se poate vorbi de o bronşită cronică numai în situaţia în care bolnavul tuşeşte şi expectorează cel puţin trei luni pe an, fenomenul acesta repetându-se timp de doi ani sau mai mult. Boala aceasta se datorează infecţiilor bronhice, tutunului, atmosferei impure şi umede, unor stări alergice, etc. Dacă nu este tratată la timp, se complică adesea cu emfizem pulmonar sau cu insuficienţă cardiacă.

În tratamentul acestei boli se indică:

  1. Decoctul din fructe de Porumbar sau infuzia din flori de Porumbar.
  2. Decoctul din seminţe de gutui, 2-3 pahare pe zi.
  3. Sucul de afine cu miere, în părţi egale; se recomandă 3 linguriţe pe zi.
  4. Smochine uscate sau curmal, înmuiate în apă 8 ore; lichidul se încălzeşte şi se bea împreună cu fructele; în loc de apă se poate folosi lapte.
  5. Fructe proaspete sau sucul lor: pere, mere, coacăze roşii şi negre.

Bronşita acută

Este o inflamare a mucoasei bronhiilor datorată unei infecţii. Se manifestă prin dureri în zona sternului, senzaţie de arsură în gât, tuse (la început uscată, apoi expectoraţie), uşoară greutate în respiraţie, etc.; evoluează fără febră şi, de obicei, se vindecă. Are şi o formă gravă, numită bronşită capilară (catar sufocant), datorată inflamaţiei mucoasei micilor bronhii; se manifestă prin greutate continuă în respiraţie, tuse violentă, fără expectoraţie, febră mare (39-40 grade), sete, lipsa poftei de mâncare, delir, uneori convulsii, etc.; dacă, nu se tratează, poate evolua spre asfixie şi moarte.

În tratamentul acestei boli se recomandă:

  1. Infuzie din frunze de Castan comestibil 2-3%, îndulcită cu miere; se beau 1-2 căni pe zi.
  2. Fructe proaspete sau sucul lor: mere, mure, dude negre, etc.

Blefarita

Este o inflamaţie a marginei libere a pleoapelor, care afectează tegumentul, glandele sebacee şi foliculii ciliari. Poate persista toată viaţa, fiind influenţată greu de tratament.

Se tratează cu comprese cu decoct din seminţe de gutuie.

Astmul bronşic

Se manifestă prin greutate în respiraţie şi inspiraţie, nevoie intensă de aer şi senzaţie de sufocare. Ea apare, de obicei, sub formă de crize şi se datoreşte pătrunderii unor particule mici (praf, polen, perişori) care irită aparatul respirator, unei stări alergice, infecţii, etc.

În tratamentul astmului bronşic se recomandă:

  1. Infuzie din muguri de alun.
  2. Smochine.
  3. Oţet de mere, două linguriţe la 100 ml apă; se amestecă bine şi se bea dimineaţa, la sculare.

Astenia

Este o slăbiciune generală a organismului(scăderea forţei fizice şi intelectuale); se deosebeşte de starea fiziologică de oboseală, prin caracterul ei intens şi prelungit, ea nedispărând prin repausul obişnuit. Pentru prevenirea şi combaterea asteniei, se recomandă:
  1. Fructe proaspete sau sucul lor: caise, piersici, fragi, zmeură, dude negre, pere, mere, prune, struguri, portocale, rodie, etc.
  2. Miez de migdale dulci, de nucă, de alune şi de castane.
  3. Smochine, curmale, banane, etc.

Coacăzele

După culoarea pieliţei fructelor, se deosebesc soiuri de coacăze albe, de coacăze roşii (ambele aparţinând speciei Ribes rubrum, Ribes vulgare) şi de coacăze negre, acestea din urmă provenind în principal din specia Ribes nigrum.

Coacăzele se recoltează în luna iulie. Întâi ajung la maturitate coacăzele negre (cu circa 7-10 zile înaintea celor roşii şi albe).

Principalele soiuri de coacăze negre sânt: Record, Negre mari, Bogatîr, Consort, Baldwin, Mendip Cross, Daniel de Septembrie. Dintre soiurile de Coacăz cu fructe albe mai valoroase sânt: Mărgăritar, Albe de Olanda şi Albe mari, iar dintre cele cu fructe roşii: Roşu timpuriu, Abundent Roşu de Versailles şi Roşu de Olanda.

Coacăzele conţin apă (78,5-87,7%), zaharuri (4,1-8,8%), acizi (1-3,6%, reprezentanţi în principal prin acid malic, acid citric şi acid tartic), tanin(0,26-0,51%), substanţe proteice (0,94-1,74%), celuloză(1,43-4,57%), săruri minerale(0,3-0,8%), provitamina A, vitaminele B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina C, vitamina P, vitamina PP, antocian, etc. Coacăzele negre se numără între fructele cele mai bogate în vitaminele C şi P. Conţinutul de vitamină C al coacăzelor negre este 65-400 mg la 100 g (mai frecvent 160-190 mg la 100 g), iar al coacăzelor albe şi roşii de 20-60 mg la 100 g. Coacăzele menţin vitamina C în stare stabilă(datorită antocianilor) şi în formă activă biologic, deoarece nu conţin enzima ascorbicoxidaza, care inactivează vitamina C, transformând-o în acid dehidroascorbic (forma inactivă). Acest acid lipseşte din coacăze. De aceea, ele sânt o sursă excelentă de vitamină C; 80-100% din vitamina C se păstrează în produsele obţinute din coacăze (suc, sirop, vin).

Analizele efectuate de Tudor A. T. (1989) la 12 soiuri de coacăze negre, roşii şi albe, arată că glucoza şi fructoza deţin circa 89% din totalul zaharurilor, iar zaharoza 10,2%.

Coacăzele negre îşi intensifică culoarea în următoarele 2-3 zile după recoltare, ceea ce constituie un avantaj la valorificarea lor. Dimpotrivă, coacăzele albe şi roşii nu-şi mai intensifică culoarea pieliţii după recoltare.

Începând după 3-4 zile de la recoltare, dacă nu se asigură condiţii optime de conservare temporară (de 00C şi umiditatea relativă a aerului de 90-95%).

Coacăzele albe şi roşii, având un aport echilibrat între zahăr şi aciditate, se pot consuma în stare proaspătă, sub formă de suc pur sau de suc diluat cu apă (100-500 ml pe zi, în 3-4 reprize), precum şi ca jeleu. Ele au efect remineralizant, laxativ, diuretic, depurativ şi hemostatic. Ele sânt un decongestionant hepatic. Se recomandă în cazuri de inapetenţă, demineralizare, dispepsii (insuficienţa sucului gastric), inflamaţii diagestive şi urinare, litiaza urinară, insuficienţă hepatică, icter, artrism, reumatism, gută, constipaţie, afecţiuni febrile.

Coacăzele negre, având gust foxat, se foloseşte pentru vin, sirop, peltea. Ele sânt foarte bogate în mangan (0,13 mg la 100g), element chimic care, reglează activitatea unor hormoni (îndeosebi a celor sexuali), participă la formarea sângelui şi a laptelui şi stimulează activitatea sistemului nervos central. Coacăzele sunt de asemenea, foarte bogate în magneziu, precum şi în fier (0,9 mg la 100g), care le imprimă acţiune hematopoetică, deci antianemică. Antocianţii din coacăzele negre sporesc acuitatea vizuală.

Datorită substanţelor pectice, taninurilor şi sărurilor de potasiu, sucul de coacăze negre are acţiune antiinflamatori, stimulează secreţia sucului gastric, reduce procesele de putrefacţie şi măreşte diureza, fapt pentru care se foloseşte în tratarea colitelor cronice, gastritelor cronice hiperacide, a stomatitelor, a proceselor inflamatorii ale ficatului, a calculozei biliare, a insuficienţelor cardio-respiratorii, a aterosclerozei, a unor boli reumatice care însoţesc insuficienţa cardiacă, precum şi pentru prevenirea accidentelor vasculare. Efectul remineralizant şi tonic al coacăzelor negre se datorează bogăţiei în vitamina C şi în elemente minerale alcalinizante (fosfor, magneziu, calciu).

Având proprietăţi antianginoase şi febrifuge, coacăzele negre se folosesc în tratarea amigdalitei cronice. Consumul lor mai este indicat în hidropizie, scorbut, etc.

Deoarece au conţinut redus în zaharuri, coacăzele pot fi consumate de diabetici.

Pelteaua de coacăze, conţinând tanin, se foloseşte în diaree de fermentaţie.

Siropul de coacăze, diluat eventual cu apă, este foarte răcoritor în stări febrile infecţioase, în cazuri de rujeolă(pojar), scarlatină, inflamaţii urinare şi febre bilioase.

Siropul pectoral se prepară di 250 g coacăze la 1 litru de apă, care se fierb până scad la jumătate; apoi se adaugă o cantitate egală de zahăr şi se fierb din nou, până scade la jumătate. Se ia câte o linguriţă, la două ore, în caz de tuse, anghine sau laringite.

Decoctul din coacăze negre 5% este foarte bogat în vitamină C, rutozid, săruri de potasiu, etc. Se foloseşte contra arteritei şi aterosclerozei. În loc de decoct se poate folosi suc de gem din coacăze.
Frunzele de Coacăz negru, se recoltează în mai-iunie şi se usucă în strat subţire, la umbră şi în curent de aer. Se foloseşte sub formă de infuzie, decoct şi macerat glicerinat.

Infuzia din frunze de Coacăz negru 2-3% are acţiune calmantă, hipotensivă şi diuretică; se foloseşte în urticarie, hipertensiune arterială, alcoolism, periartrita scapulo-humerală, etc.; se beau câte 100 ml, de două ori pe zi(dimineaţa şi seara).

Decoctul din frunze de Coacăz negru se prepară dintr-o lingură de frunze uscate la 200 ml apă rece; se fierb 5 minute; se foloseşte la dezintoxicarea alcoolicilor, la tratarea înţepăturilor de insecte(are acţiune calmantă), etc. contra înţepăturilor de insecte se poate freca locul dureros cu frunze de Coacăz strivite.

Maceratul glicerinat din frunze de Coacăz negru este indicat în prostatită, psoriazis, infecţii urinare; se obţine prin macerarea la rece a 100 g frunze la un litru de apă care conţine 10% glicerină. Se beau 2-3 căni pe zi.

Infuzia din muguri de Coacăz negru, o lingură de muguri la o cană în clocot, are acţiune antialergică; se beau 1-2 căni pe zi, în cazuri de rinite, rinosinuzite alergice, episclerită, conjunctivă.

Maceratul glicerinat din muguri de Coacăz negru este indicat în psoriazis, rinite, rinosinuzite alergice, impotenţă, etc.

Tinctură din muguri de Coacăz negru se foloseşte în tratamentul infecţiei urinare, al episcleritei, urticariei, etc. Se prepară din 20% muguri uscaţi în 100 ml alcool etilic 60%, prin macerat timp de 8-10 zile. Se iau de 3 ori pe zi câte 50 picături în puţină apă.

luni, 15 octombrie 2007

Arterita şi trombangeita obliterantă

Sânt inflamaţii ale arterelor, întâlnite, mai ales, la bărbaţii tineri. Se localizează, de preferinţă, la picioare. Debutează cu o senzaţie de greutate la gleznă sau pulpă, care apare la mers. Într-o fază mai avansată, durerea survine chiar la repaus şi poate fi însoţită de tulburări trofice. Pielea devine uscată, iar muşchii gambelor se atrofiază. Cu vremea, pot apărea ulceraţii sau gangrenă, la început sub formă de pete violacee la pulpa degetelor, care apoi se ulcerează, ţesuturile distrugându-se complet. Frigul umed şi fumatul sânt factori favorizaţi.

În tratamentul acestor boli se indică:

  1. Infuzia sau decoctul de măceşe, două linguri la 0,5 litri apă (se bea într-o zi). Vitaminele C şi P din măceşe menţin elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare.
  2. Infuzia din fructe de Cătină albă, o linguriţă de frunze zdrobite la o cană cu apă clocotită. Se mai poate folosi suc sau sirop din fructe de Cătină albă.
  3. Infuzie din coacăze negre, două linguriţe de fructe zdrobite la o cană cu apă clocotită. Se beau două căni pe zi. Se mai poate folosi siropul sau gemul de coacăze negre.
  4. Oţetul de mere, două linguriţe într-un pahar cu 100 ml apă. Se bea de două ori pe zi, înainte sau în timpul meselor.
  5. Fructe proaspete: afine, fragi, căpşune, lămâi, mere, etc.
  6. Cură de drojdie de bere în suc de fructe (lămâi, măceşe), în suc de tomate sau în lapte. La un litru de suc sau de lapte se adaugă 4 linguri de praf de drojdie; se amestecă bine şi se ţine în frigider. Din acest amestec se consumă trei pahare pe zi. De fiecare dată, se agită conţinutul, înainte de a se bea, deoarece drojdia de bere se depune la fundul vasului.

Arterioscleroza

Această boală constă în îngroşarea pereţilor arterelor şi transformarea ţesutului muscular elastic din pereţii acestor artere în ţesut fibros, dur, impregnat cu săruri de calciu şi cu substanţe grase, proces ce duce la creşterea tensiunii arteriale, la perturbarea irigaţiei organelor şi a funcţiilor acestora. Boala apare, de regulă, la persoanele în vârstă(arterioscleroză senilă), la cele care fac exces de grăsimi, la sedentari, precum şi în diverse stări patologice (infecţii sau intoxicaţii cronice, boli endocrine, renale, etc.). Arterioscleroza se asociază, de obicei, cu ateroscleroza, afecţiune ce constă în depuneri de aterom pe pereţii arteriali din rinichi, inimă, creier.

După unii cercetători, arterioscleroza s-ar datora unei carenţe de vitamină C. Deci, pentru prevenirea şi tratarea acestor boli, se recomandă un regim dietetic bogat în vitamina C (în care să intre fructe de Cătină albă, măceşe, coacăze negre, citrice, afine, căpşuni, cireşe, mere, etc., suc, gem şi marmeladă pregătită din aceste fructe). Ca şi în cazul hipertensiunii arteriale, fructele se pot consuma sub orice formă: proaspete, coapte în cuptor, sucuri, peltea, etc. Se mai indică:

  1. Decoct de măceşe (2-5%), îndulcit cu miere de albine; se beau două căni pe zi.
  2. Decoct din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere (două căni zilnic).
  3. Decoct din fructe de Coacăz negru 5%, îndulcit cu miere; se beau două căni pe zi.
  4. Infuzie din fructe şi frunze de Păducel, o linguriţă de plantă la o cană; se bea o cană pe zi.
  5. Macerat de usturoi cu lămâie care se prepară dintr-o căpăţână de usturoi, curăţată şi pisată, o lămâie şi un litru de apă. Într-un vas se pune usturoiul, coaja rasă şi zeama de la o lămâie, precum şi apa clocotită; vasul se acoperă şi se lasă pentru macerat timp de două zile. Se consumă câte o linguriţă de trei ori pe zi, timp îndelungat, atât preventiv, cât şi curativ.
  6. Oţetul de mere cu miere, două linguriţe de preparat la 100ml apă; se bea de trei ori pe zi, înainte de mese.

Arsuri

Arsurile sânt leziuni produse prin ardere(căldură, foc) sau prin contactul direct cu unii acizi. În tratamentul lor se indică:

  1. Cataplasmele cu ulei de migdale dulci sau cu seminţe de Dovleac, care au acţiune emolientă(înmoaie pielea şi previn procesele inflamatorii).
  2. Emulsie mucilaginoasă sau decoct din seminţe de gutui.
  3. Băi locale sau cataplasme cu infuzie din flori de Soc.

Aritmii cardiace

Tulburări ale ritmului cardiac, datorită constipaţiei, abuzului de cafea, fumatului, băuturilor alcoolice, etc. Se tratează cu:

  1. Infuzie din fructe, flori şi fructe de Păducel: o linguriţă părţi de plantă la 200 ml apă în clocot; se bea în cursul unei zile, iar cura durează până la normalizarea bătăilor inimii.

Anghina (angina) pectorală

Este o boală de inimă ce constă în crize dureroase în regiunea cardiacă, cu iradiere în mâna stângă, în omoplat şi în gât, însoţită de accese de asfixie; este determinată de spasme sau alterări structurale ale arterelor coronare, care hrănesc inima, aceasta fiind irigată insuficient.

În tratamentul acestei boli se indică aceleaşi fructe ca şi în anghină(coacăze negre, dude negre, mure, lămâi.).

Anghina

Este o inflamaţie a faringelui şi a amigdalelor, care produce dureri de înghiţire, uneori şi stări febrile.

În tratamentul anghinei sânt recomandate:
  1. Infuzia din fructe şi frunze de Mur; siropul de mure.
  2. Fructe proaspete: coacăze negre, dude negre.
  3. Sucul de lămâie.

sâmbătă, 13 octombrie 2007

Anemia

Anemia constă în scăderea numărului de globule roşii şi a hemoglobinei din sânge. Ea poate fi de natură parazitară, infecţioasă, toxică, etc. Se manifestă prin paloarea feţei şi a mucoaselor, palpitaţiei, astenie, etc. Pentru prevenirea şi tratarea anemiei se recomandă:

  1. Infuzie din fructe de Cătină albă, o linguriţă de fructe zdrobite la 200 ml apă clocotită; se infuzează până la răcire; se beau 3 căni pe zi, din care una seara, la culcare.
  2. Infuzie din flori de Porumbar.
  3. Fructe proaspete de Cătină albă(20-30 g pe zi).
  4. Fructe proaspete bogate în fier: alune, migdale, nuci, castane comestibile, măceşe, coacăze, piersici, zmeură, gutui, mure, afine, căpşuni, caise, cireşe, vişine, prune, etc.
  5. Fructe deshidratate(uscate în cuptor): prune, caise, smochine, curmale, etc. Acestea sânt foarte bogate în glucide, fier, etc.
  6. Ananas, portocale, măsline.

vineri, 12 octombrie 2007

Amigdalita

Este o inflamaţie, prin infecţie, a amigdalelor.

În tratamentul amigdalelor se indică:

  1. Gargare cu suc de lămâie, de 3-5 ori pe zi; după gargară, sucul se înghite.Gargare cu suc sau decoct de gutuie.
  2. Infuzie din fructe sau frunze de Mur.
  3. Fructe proaspete cu proprietăţi antianginoase şi febrifuge: coacăze negre, zmeură, căpşuni, afine (sau sucul lor).
  4. Smochine proaspete sau uscate(înmuiate în apă timp de 6-8 ore).
  5. Portocale.

Alcoolismul (dezintoxicarea alcoolicilor)

Prin alcoolism se înţelege consumul abuziv şi repetat de alcool etilic. Bolnavul are tendinţă irezistibilă de alcool, devenind dependent de acest drog, cu efecte toxice.

În tratamentul de dezintoxicare sânt indicate:

  1. Decoctul de măceşe, două linguri de fructe zdrobite la 0,5 l apă în clocot; se fierbe încă 5 minute; se filtrează şi se bea în cursul unei zilei. Cura durează până la dezintoxicare.
  2. Decoctul din frunze de Coacăz negru(o linguriţă de frunze uscate la 250 ml apă); se fierbe 5 minute; se consumă dimineaţa (1/2 din cantitate) şi seara (restul de 1/2). Cura durează 30-40 de zile.
  3. Infuzie din fructe de Cătină albă.

Afte

Ulceraţii dureroase ale mucoasei bucale, cu contur regulat, de culoare gălbuie-cenuşie, înconjurate de un halou roşu.

În tratamentul acestei boli se recomandă:
  1. Gargare cu decoct de afine(10 g fructe uscate la 300 ml apă), de 3-4 ori pe zi. Afinele sânt active prin derivaţi antocianici şi prin pectine.
  2. Gargare cu suc de dude recoltate în faza de pârgă.
  3. Gargare cu suc (zeamă) de lămâie amestecată cu miere şi apă fiartă şi răcită.

Aerofagia

Înghiţire sau acumulare în stomac a unei cantităţi de aer, care provoacă balonări; apare ca fenomen patologic la nevropaţi, iar la sugari se datorează, de cele mai multe ori, suptul în gol.

Pentru combaterea aerofagiei se recomandă:
  1. Infuzie de lămâie.
  2. Lichior medicinal din gutuie sau suc de gutuie.

Acneea

Folosirea fructelor, florilor şi frunzelor pomilor şi arbuştilor fructiferi în terapia diverselor boli


Pe lângă tratamentele specifice, indicate pentru fiecare afecţiune de medicul specialist, în multe boli, se pot folosi ca adjuvante fructe şi derivate de fructe sau din alte organe ale plantelor, inclusiv cele pomicole. De regulă, acestea nu realizează singure vindecarea bolii, dar contribuie la prevenirea şi combaterea ei.

Acneea

Boală de piele(dermatoză) ce se caracterizează prin erupţie polimorfă de papule, pustule, mici abcese dermo-hipodermice, care apar pe faţă, uneori şi pe torace. Se întâlneşte la ambele sexe, mai ales la vârsta adolescenţei: În tratamentul acestei boli se indică:

  1. Loţiune cu suc de struguri: se spală pielea cu un tampon de vată îmbibată cu suc şi se lasă 10 minute, apoi se şterge pielea cu apă călduţă, adăugându-se eventual, puţin bicarbonat de sodiu.
  2. Infuzie sau decoct din frunze de Nuc (intern): 15 picături, de 3 ori pe zi; are efect favorabil datorită conţinutului mare de taninuri.

Cireşele

Alături de căpşune, cireşele sânt primele fructe care ajung la maturitate în cursul anului(în jur de 10-15 Mai) şi de aceea sânt foarte solicitate de consumatori. Sezonul de cireşe durează 6-8 săptămâni. După gust, se deosebesc cireşe dulci şi cireşe amare. Cireşele dulci se obţin numai de la pomii cultivaţi. După consistenţa pulpei, se deosebesc trei grupe de soiuri dulci: cu pulpă moale, cu pulpă semipietroasă, cu pulpă pietroasă, acestea fiind cele mai valoroase. Cireşele amare se obţin de la pomii sălbatici sau de la pomii altoiţi. Ele sânt mai mici decât cireşele dulci, mai perisabile şi sânt mai bogate în tanin. Din cireşele amare se prepară o dulceaţă de calitate superioară, lichior, suc, şerbet, etc.

Cireşele dulci conţin: apă(75-89%), zaharuri(7,7-16,8%), acizi(0,49-1,37%), pectine(0,06-0,39%), substanţe tanoide, săruri minerale(de potasiu, fier, calciu, magneziu, etc.), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, E, P, B6, acid pantotenic, vitamina PP, etc. Valoarea energetică a cireşelor este 43-98 kcal/100g Cireşele dulci se folosesc pentru consum în stare proaspătă, compot, dulceaţă, gem, suc, etc.

Cura de cireşe dulci (în 1-2 zile pe săptămână, câte 0,5-1kg de fructe proaspete, fără alte alimente) realizează o excelentă depuraţie organică, înlesnind eliminarea toxinelor din organism.

Cireşele au, totodată antiinfecţioasă(măresc reacţia naturală de apărare a organismului), antireumatismală şi antirahitică. Ele sânt un reglementator hepatic şi gastric, un sedativ al sistemului nervos, contribuie la regenerarea ţesuturilor şi au efect laxativ. Sunt indicate în tratarea aterosclerozei, a obezităţii, a unor afecţiuni hepatice, a gutei, a artritismului, litiazelor(urinară şi biliară), în fermentaţii intestinale şi constipaţie. Pentru bătrâni şi dispeptici, cireşele fierte(sub formă de compot şi dulceaţă) sânt mai indicate decât cele proaspete. Se poate face şi o cură cu suc de cireşe.

Decoctul din cozi de cireşe (sau de vişine) se prepară dintr-un pumn de codiţe (pedunculi) la 0,6 litri apă rece. Se fierb 15-20 de min., apoi se îndulceşte şi se bea călduţ, în cursul unei zile, în 3-4 reprize. Are efect diuretic. Dă rezultate bune în afecţiuni ale rinichilor şi ficatului. Acţiunea diuretică a codiţilor de cireşe sau de vişine creşte dacă li se adaugă frunze de merişor, coada calului şi frunze de mesteacăn.

Gumele de pe scoarţa Cireşului se folosesc în tratarea artritelor. Aceste gume(cleiuri), dizolvate în apă, dau o soluţie numită „loţiune contra pecinginii”. Pecinginea este o boală de piele contagioasă, caracterizată prin erupţie cu băşicuţe care, prin uscare, lasă nişte pete scorţoase , ce produc mâncărime.

sâmbătă, 6 octombrie 2007

Cătina albă

Fructele de Cătină albă sânt drupe false, cu un singur sâmbure. Ele au forma unor bobiţe mici(0,30-0,55g), sferice, galbene sau portocalii, acide şi astringente înainte de coacere; după aceea pierd mult din aciditate şi taninozitate.

Perioada de recoltare a Cătinei albe durează de la mijlocul lunii august până spre sfârşitul lunii septembrie.

Ele conţin apă(71-82%), zahăr reducător(fructoză şi glucoză), foarte puţină zaharoză(0,06-0,94%), acizi(1,5-4,1%), pectină(0,14-0,50%), tanin(1,8%), celuloză(0,92%), proteine(1,2%), săruri minerale(sânt foarte bogate în fosfor şi calciu), carotinoide, ca betacarotina(provitamina A) şi xanthofila, precum şi flavone. Cătina albă este, alături de Măceş, specia pomicolă cu cel mai ridicat conţinut în vitamină C (405-860mh/100g, în fructele galbene şi 452-1332mg/100g în fructele portocalii). Fructele de Cătină albă sânt bogate şi în alte vitamine, cum sânt cele din complexul B(B1,B2,B6, acidul folic, inozitolul, vitamina PP); vitaminele E, F, K şi P, fiind considerate veritabile ”polivitamine naturale ”.

Cura de fructe şi suc de Cătină albă. Prin conţinutul ridicat al fructelor de Cătină albă în provitamină A, este influenţată favorabil vederea. Ele sânt un tonifiant general, cu efect benefice în avitaminoze şi anemii, în convalescenţă.

Fiind sărace în zaharoză şi bogate în vitamină E fructele sânt indicate în diabetul zaharat.

Decoctul din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere, dă rezultate bune în tratarea diareei, a aterosclerozei, artritei şi trombangeitei obliterante, precum şi a anemiei. Se beau două căni pe zi.

Infuzia din fructe de Cătină albă se foloseşte în cazuri de anemie, diaree, hepatită epidermică, hepatită cronică, ciroză hepatică şi urticarie. Această infuzie se prepară din două linguri de fructe zdrobite la 0,5 litri apă clocotită; se lasă vasul acoperit 30 min.; se bea fracţionat, în cursul unei zile, făcându-se o cură îndelungată; dă rezultate foarte bune şi contra alcoolismului(se bea până la dezintoxicare).

O băutură răcoritoare din Cătină albă, cu gust plăcut, se obţine din 750g fructe, care se fierb în 6 litri şi 1 kg zahăr. După răcire, se toarnă în sticle şi se păstrează la loc răcoros.

Uleiul de Cătină albă este bogat în vitamină E, care – aşa cum s-a arătat – este un antioxidant natural al lipidelor şi inhibă formarea peroxizilor acizilor graşi, care sânt implicaţi în apariţia cancerului. Acest ulei conţine peste 200mg vitamină E la 100g. El se foloseşte pentru tratarea unor boli dermatologice şi arsuri; are totodată proprietatea de a proteja pielea şi mucoasele contra unor radiaţii.

În urma administrării extractelor de Cătină albă, sub formă de pulbere, ulei, etc., s-au constatat ameliorări şi vindecări ale unor boli oculare, cardiovasculare, reumatism, ulcer gastric, conjunctivite acute, hipertensiune arterială, nevroze, dermatoze, stări inflamatorii, etc.

Ceaiul din fructe uscate de Cătină albă, ameliorează starea de oboseală intelectuală, fiind un remediu natural al insomniei.

Cercetări mai recente arată că extractul de coajă de Cătină albă ar anihila dezvoltarea unor tumori experimentale.

Căpşunile şi Fragii

În realitate, căpşunii cultivaţi sânt soiuri de Fragi cu fruct mare.

Se cultivă două feluri de soiuri de Căpşuni: neremontante(cu o recoltă pe an, în mai-iunie) şi remontante(cu două recolte pe an: una în mai-iunie, iar alta în septembrie-octombrie). La Căpşunul cultivat în solarii, coacerea fructelor începe în aprilie.

Căpşunele conţin apă(87-91%), zaharuri(4,5-9,7%), acizi(0,72-1,91%), proteine(0,94-1,74%), pectine(0,10-0,51%), celuloză(0,60-2,32%), săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, fier, iod), provitamina A, vitaminele B1,B2,B6,PP,K,E, acid pantotenic antociani, acid salicilic(0,001g%).

Florile Căpşunului sânt grupate în infloriscenţe. În cadrul aceleiaşi inflorescenţe, atât florile, cât şi fructele apar şi se dezvoltă foarte eşalonat, încât fructele de pe aceeaşi plantă se recoltează în 6-8 reprize, la intervale de câte 2-3 zile. Fructele din primele două etape de cules sânt mult mai mari, mai bogate în substanţă uscată, în vitamină C şi în săruri minerale decât cele din ultimele etape.

În scopuri terapeutice, de la Căpşun se folosesc fructele, frunzele şi rizomii.

Cura de căpşune. Fiind bogate în vitamine din complexul B(B1,b2,B6) şi în mangan, care au rol important în funcţionarea normală a sistemului nervos, căpşunele sânt indicate în astenii şi pentru prevenirea insomniilor. Întrucât conţin mult fier şi cupru căpşunele se se folosesc în tratamentul anemiilor. Având efect tonic, remineralizant, se recomandă în tuberculoză. Ele au rol şi de reglementator hepatic(conţin vitamina K, care este esenţial pentru funcţionarea normală a ficatului, fiind un factor de longevitate). Datorită conţinutului în vitamina PP, care este vasodilatatoare, căpşunele au rol hipotensor; ca atare, ele se folosesc în tratamentul hipertensiunii arteriale. Cura de căpşune înlesneşte acţiunea sistemului imunitar, are un puternic efect diuretic, depurativ, favorizând eliminarea acidului uric, a toxinelor şi a excesului de colesterol. Mai este folosit în afecţiuni renale, în reumatism, artritism, gută, ateroscleroză, etc.

Conţinând vitamina E şi puţine zaharuri, căpşunele pot fi consumate de diabetici.

Căpşunele conţin 6,33% zaharoză şi 4,98% zahăr invertit(glucoză şi fructoză). Căpşunele în pârgă sânt constipante, iar cele bine coapte au efect laxativ. Pentru nediabetici se recomandă cure de căpşune de 250-500g pe zi, de preferinţă dimineaţa, timp de 7-14 zile. Fontenelle, care a atins vârsta de 100 de ani, îşi atribuia această longevitate cantităţii apreciabile de fragi pe care a consumat-o. Căpşunele sânt contraindicate persoanelor alergice, cărora le pot produce urticarie. Conţinând acid citric şi fragarol, căpşunele au acţiune bactericidă. Contra oxiurilor se recomandă 500g căpşuni, dimineaţa, pe stomacul gol, fără a mai consuma altceva până la prânz.

Spuma de căpşune şi gelatina din suc de căpşune se prepară ca şi cele de zmeură. Ele au aceleaşi utilizări terapeutice ca şi fructele.

Căpşunele se folosesc şi în cosmetică.

Frunzele de Căpşun conţin tanin, fragarol, cvercitrină(flavonă component al vitaminei P), citrol, ulei volatil, zaharuri, săruri minerale, vitamină C, etc. Datorită taninului, frunzele au proprietăţi astringente; în tratamentul diabetului, contribuie la eliminarea acidului uric, au efect diuretic în diferite boli ale rinichilor şi vezicii urinare. Fragaronul imprimă frunzelor proprietăţi dezinfectante(bactericide).

Foliolele frunzelor de Căpşun se recoltează, fără peţiolul principal, în perioada iunie-septembrie.

Infuzia din frunze de Fag mărunţite(două linguriţe la 200ml apă clocotită) este indicată în diabetul zaharat; se beau câte două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Căpşun combate diareea cronică, enteritele, enterocolitele, hemoragiile interne şi catarul pulmonar.

Ceaiul alimentar preparat dintr-un amestec de frunze de Fag, frunze de Afin, de Zmeur şi de Mur este plăcut şi poate fi utilizat în mod curent.

Rizomii (tulpinile subterane) de Căpşun, uscaţi şi măcinaţi, se utilizează la prepararea de infuzie şi decoct, care au proprietăţi antigutoase, fiind indicate în gută, reumatism şi (pe cale externă) în herpes.

Castanele comestibile

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, castanii cultivaţi ocupă, deocamdată, suprafeţe reduse.

Castanele se coc în septembrie. În stare proaspătă, ele nu se pot păstra prea mult, deoarece mucegăiesc. Pentru a mări până la câteva luni durata lor în stare proaspătă, se introduc, pe măsura recoltării, în vase cu apă rece, în care se ţine circa 20 de ore, apoi se scot, se lasă să se zvânte, ferite de soare, iar după aceea se aşează în straturi, în nisip curat şi uscat.

Castanele conţin: apă(52%), amidon(27-39%), mono- şi dizaharide(12-14%), proteine(3-5%), grăsimi(4-5%), săruri minerale 1,03%(foarte mult potasiu – 50% din cenuşă), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, etc. Ele se folosesc fierte(piureuri), prăjite, sau coapte, ca garnituri la diferite preparate, culinare, creme, umpluturi.

Făina de castane, care are o culoare galbenă – roşiatică, se utilizează pentru fabricarea alcoolului, la prepararea halvalei, a ciocolatei, a unor prăjituri şi bomboane, chiar a pâinii(în amestec cu făina de grâu); ea poate înlocui, la nevoie, cartoful(piure de castane). Făina de castane conţine circa 7% proteine, 3% grăsimi, 83% substanţe hidrocarbonate, 4% celuloză şi 2,7% substanţe minerale, fiind foarte apropiată ca valoare nutritivă de făină de grâu, de orez şi de orz. Din castanele prăjite şi măcinate se prepară un surogat de cafea apreciat de consumatori.

Miezul de castane are efect energetic(150-200 calorii/100g) antianemic, remineralizant, antiseptic al tubului digestiv, stimulator al digestiei, tonic muscular, nervos şi venos. Este indicat în astenii fizice şi intelectuale, anemii, enterite, enterocolite, dizenterie, hemoroizi, varice, etc. Ca piure, castanele sânt excelente dispeptici, convalescenţi şi bătrâni. Ele sânt contraindicate diabeticilor şi obezilor.

Băile cu făină de castane dulci(comestibile) se folosesc în tratamentul reumatismului cardio-articular şi endocarditei postreumatice. Ele se prepară astfel: făina, în cantitate de 1-1,5kg, se pune în apă rece, apoi se fierbe 30 min., se decantează şi se adaugă apei din cadă. Se poate folosi şi extract gata preparat. Durata unei băi de 15-20 de min. Se face câte o baie zilnic, timp de 21 zile. Sau: 800g făină în 5 litri apă; se fierbe 15-20 min., apoi se strecoară, iar lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care trebuie să aibă t0 -370C. În cadă se stă 15-20 min. Se fac 10-15 băi, câte una zilnic. Sunt necesare în flebite, tromboflebite, varice, ulcer varicos, edeme traumatice după fracturi.

Infuzie din frunze de Castan nobil(Castanea sativa) are acţiune antiinflamatoare; se prepară din 2-3 frunze/100ml apă clocotită; se bea îndulcită cu miere, pentru combaterea traheobronşitei acute. Se consumă 2-3 căni pe zi.

Polenul Castanului nobil conţine substanţe antibiotice, este diuretic şi uşor laxativ.

Caisele

Având aroma intensă şi deosebit de plăcută, caisele se numără între cele mai apreciate fructe de masă. Din ele se prepară gem, compot, marmeladă, dulceaţă, suc, nectar, caisată, coniac, pistil(pastă uscată care se poate păstra timp îndelungat), etc. Caisele au numeroase utilizări şi în cofetărie. Dulceaţa poate fi pregătită atât di caise verzi cât şi din caise ajunse la maturitate.

În condiţiile ţării noastre, caisele se coc în perioada 1 iulie-15 august. Cele mai valoroase sânt: Timpurii de Arad, Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad, Cea mai bună de Ungaria, De Olanda, Trandafirii, Saturn, Venus, Mamaia, Sirena, Litoral, Sulmona, Selena.

Caisele conţin apă(84,2-87,7%), zaharuri(7,9-16,6%), acizi(0,40-1,86%), substanţe tanoide(0,03-0,26%), proteine(0,73-1,50%), celuloză(1,4%), multă provitamină A, vitaminele C, P, B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP, săruri minerale, etc. Dintre glucide, în caise predomină zaharoză(circa 6%), levuloză şi glucoza deţinând împreună numai 2,74%. Dintre acizi, sânt acidul citric şi acidul malic.

Sămânţa sâmburelui de caisă este dulce la unele soiuri şi amară la altele. Seminţele amare nu trebuie consumate, deoarece conţin o substanţă toxică, amigdalina. Seminţele dulci de caise conţin circa 55% grăsimi şi 28% proteine, ele se folosesc în cofetărie, ca şi migdalele dulci, sau servesc ca materie primă pentru extragerea unui ulei valoros, utilizat în cosmetică, în industria alimentară, etc.

De la Cais în scopuri terapeutice se folosesc fructele, care sânt bogate în substanţe nutritive, foarte digestibile, cu efect remineralizant, antianemic, alcalinizant şi diuretic. Caisele uscate sânt laxative, iar cele proaspete constipante. Valoarea energetică a caiselor proaspete este de circa 60kcal/100g, iar a celor uscate de circa 306kcal/100g.

Cura de caise. Se recomandă în toate carenţele de vitamină A şi oligoelemente, în cazuri de anemii, astenie fizică şi intelectuală, stări depresive, insomnii, nevroză, stres, etc. Caisele sânt un tonic al sistemului nervos şi sporesc reacţiile naturale ale organismului. Cura de caise este recomandată copiilor rahitici sau cu întârziere în creştere, adolescenţilor, femeilor gravide şi bătrânilor. Având acţiune alcalinizantă, caisele contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi ţesuturile organismului, diminuând aciditatea rezultată dintr-o alimentaţie prea bogată în produse făinoase şi carne. Fiind bogate în potasiu, caisele sânt indicate în dieta potasică a celor care nu trebuie să consume săruri de sodiu.

Având efect tonifiant, sucul de caise se foloseşte şi în cosmetică.