sâmbătă, 26 ianuarie 2008

Epistaxis

Denumirea de epistaxis provine de la cuvintele greceşti epi = pe şi stazein = a curge în picături. Ea este atribuită hemoragiei nazale cauzată de unele traumatisme, de hipertensiunea arterială, de anumite boli infecţioase, etc. Această hemoragie se opreşte prin tamponarea nării cu vată îmbibată în suc de lămâie, suc de gutuie sau de afine.

Pentru prevenirea acestei hemoragii se recomandă:
  1. Fructe cu proprietăţi hemostatice: afine, coacăze, gutui, lămâi, portocale, coarne, nuci, alune, migdale.

miercuri, 23 ianuarie 2008

Episclerita

Este o boală inflamatoare a sclerei; se manifestă sub formă de dureri ale globului ocular, lăcrimare, hiperemie(de la grec. hyper=deasupra, peste, şi haima=sânge) congestie, acumulare de sânge într-un organism sau într-o regiune a corpului, conjunctivală – sclerală într-un sector al globului ocular, nodul roşu – violaceu localizat la o mică distanţă de cornee. Această boală are caracter recidivat. Apare mai mult la femei şi la tineri.

În terapia episcleritei este indicată şi în infuzia prelungită (12 ore) din muguri de Coacăz negru (40 de muguri în 0,4 litri apă); se bea pe parcursul unei zile.



Sursa
: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", 1992

luni, 21 ianuarie 2008

Enurezis

Această denumire provine de la cuvintele greceşti en = înăuntru şi ourein = a urina. Ea se referă la scăparea involuntară şi inconştientă a urinei. Apare în urma unor emoţii puternice (în special la copii), în unele boli nervoase, precum şi la bătrâni.

În tratarea acestei boli rezultate bune dă cura cu ulei de nucă; se îmbibă o felie de pâine prăjită cu o linguriţă de ulei de nucă şi se consumă în fiecare seară, timp de 15 zile.


Sursa: "Fructele în alimentaţi, bioterapie şi cosmetică", 1992

duminică, 20 ianuarie 2008

Merele


Merele ocupă primul loc între fructele speciilor pomicole cultivate în zonele cu climă temperată. Ele sânt reprezentate prin soiuri de vară, cu coacerea în iulie-august (Aromat de vară, Red Melba, James Grieve, etc.), soiuri de toamnă care se consumă în septembrie-noiembrie (Frumos de Voineşti, Parmen auriu, etc.) şi soiuri de iarnă care se recoltează în septembrie-octombrie şi se pot păstra până în iunie (Jonathan, Delicios auriu, Starkrimson, Wagener premiat, etc.).

Merele proaspete conţin apă (77,8-88,5%), zaharuri (7,6-16,4%), acizi (0,16-1,27%), substanţe tanoide (0,06-0,31%), substanţe pectice (0,23-1,14%), proteine (0,18-0,72%), săruri minerale, celuloză, hemiceluloză, lignină, enzime, provitamina A, Vitamina C, vitaminele din grupa B (B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina PP, biotină şi alte substanţe.

Zaharurile din mere sânt reprezentate prin levuloză (4,15-8,10%), glucoză (2,50-5,55%) şi zaharoză (3,20-4,55%). Cu cât durata de păstrare este mai lungă, cu atât merele conţin cantităţi mai mici de zaharoză.

Acizii organici se găsesc în mere în formă liberă (malic, citric) şi combinată (malic, citric, succinic, lactic, salicilic, axalic). Merele au 70% acid malic, 20% acid citric, 7% acid succinic şi 3 % alţi acizi.
Substanţe tanoide condiţionează gustul şi durata de păstrare a merelor. Feliile de mere expuse la aer imediat după tăiere se brunifică, datorită oxidării taninului.

În seminţele merelor se găsesc glucozidul amigdalină (0,6%) şi lipide (20-22%). Aşa cum s-a arătat, amigdalina este toxică.

Valoarea energetică a merelor este de 46-84 kcal la 100 g (în medie 60 kcal) în funcţie soi şi alţi factori.

Merele păstrate la +2 grade şi higroscopice de peste 85% pierd în 4-6 luni circa 20% din vitamina C, iar în 8-10 luni 40%.
Din mere se prepară marmeladă, compot, peltea, pastă, pistil, suc, cidru, oţet şi rachiu.
Merele au şi utilizări culinare foarte variate: plăcinte, tarte, sufleu, tort, cataif cu mere, budincă, omletă, sos de mere, supă-cremă de mere, mere în aluat, etc. Merele proaspete, date prin răzătoare, se pot folosi în combinaţie cu nuci, cu alte fructe, cu miere, brânză de vaci, ţelină, maioneză, etc. Din mere uscate (sub formă de felii) se prepară chisel.

Cura de mere. Se recomandă în cazuri de surmenaj fizic şi psihic, de anemie, obezitate (cura de slăbire, cu 1 kg mere zilnic, fără alte alimente), infecţii intestinale, stări febrile, migrene, convalescenţă, sarcină, reumatism, ulcer gastric, gastrite, boli de ficat, calculi biliari, demineralizare, diabet, etc. preventiv şi curativ, merele au acţiune favorabilă în hipertensiunea arterială. Pectinele din mere micşorează concentraţia din sânge şi contribuie la eliminarea acidului uric.
Este suficient să se mănânce zilnic două mere (respectiv 15 g de pectină) pentru ca fiecare om să se asigure, într-o bună măsură, contra aterosclerozei şi a infarctului (merele contribuie la întărirea muşchilor cardiaci şi a sistemului muscular, în general).
Merele sunt un depurativ sanguin şi un antiseptic intestinal, deoarece favorizează secreţia unei diastaze intestinale bactericide. Curăţate de coajă şi rase mărunt, merele constituie, alături de morcov un tratament eficace în diaree acută şi cronică, la copii (un copil poate consuma 0,5-1 kg mere pe zi, în 5 mese), în enterocolite, dizenterie, rectocolită, ulcer gastric, etc. Consumate seara, înainte de culcare, merele au acţiune calmantă asupra sistemului nervos, previne insomniile, uşurează somnul. Ca depurativ, se recomandă a se consuma un măr în fiecare dimineaţă, iar ca laxativ, un măr în fiecare seară. Nutriţioniştii bulgari consideră merele şi iaurtul ca alimente de bază, care asigură longevitatea.

Conţinutul variat de săruri minerale conferă merelor efect alcalinizat, iar microorganismele (fier, cupru, zinc, etc.) stimulează activitatea enzimelor şi înlesnesc arderile în organism. Merele contribuie la întărirea organismului şi la prevenirea infecţiilor aparatului respirator, în cursul iernii şi primăverii.

Datorită acidităţii moderate, merele ajută digestia, provocând prin act reflex o secreţie importantă de salivă şi de suc gastric. Merele conţin un complex de substanţe antioxidante care modifică sistemul enzimatic din microzomi, neutralizând totodată substanţele mutagene şi cancerigene.

Deoarece pieliţa merelor conţine de circa două ori mai mult acid pantotenic şi vitamină C decât pulpa, se recomandă ca merele să fie mâncate nedecojite.

Merele uscate sânt contraindicate în diabet, deoarece conţin multe zaharuri.

Pe cale externă, merele se folosesc în otalgii (aplicarea unui măr copt în cuptor), plăgi atone (oblojeală cu mere rase şi fierte în sucul lor, sau aplicări de suc de mere şi ulei de măsline, în părţi egale), precum şi în cosmetică.

Decoctul de mere dă rezultate bune în bronşite, reumatisme şi afecţiuni intestinale. El se prepară astfel: se taie în felioare 2-3 mere necurăţate de coajă şi se fierb într-un litru de apă 15 minute. Se bea după poftă. I se pot adăuga câteva bucăţi de rădăcină de reglisă (lemn dulce). Decoctul poate fi pregătit şi din mere uscate, bine mărunţite, o linguriţă la cană; se beau 3-4 căni pe zi.

Infuzia din pieliţă de mere uscate (o linguriţă de supă la o cană de apă clocotită, lăsată 15 minute să se pătrundă bine), în cantitate de 4-5 ceşti pe zi, este indicată în reumatisme, gută, oligurie, etc.

Oţetul de mere, în scop alimentar şi medicinal, se prepară astfel: după spălare, merele se strivesc sau se rad împreună cu coaja. Terciul rezultat se toarnă într-un vas de lemn sau ceramică smălţuită, se adaugă apă călduţă care a fost fiartă în prealabil (0,5 litri apă la 0,4 kg terci de mere). Pentru fiecare litru de apă se adaugă 100 g miere de albine sau zahăr, 10 g drojdie de bere şi 20 g pâine neagră uscată. Vasul se acoperă şi se lasă să fermenteze la întuneric şi la temperatura de 20 de grade , timp de 10 zile, amestecând conţinutul lui de 1-2 ori pe zi. După fermentare se strecoară şi se presează printr-o pânză rară, apoi se adaugă la fiecare litru de filtrat încă 50-100 g de miere sau zahăr, după care se lasă să-şi continue fermentarea la temperatura de 20-30 grade. După 40-60 de zile lichidul se limpezeşte şi se poate trage în sticle, care se astupă cu dop de plută, se ceruieşte şi se păstrează în camere reci.

Cura cu oţet de mere este indicată în următoarele boli¬: astm bronşic, ateroscleroză, hipertensiune arterială, arterită, trombangeită obliterantă, obezitate, cistite, nefrite, spondilită, anchilozantă, nevroze, gastrită acută toxialimentară, insomnii, oboseală cronică, migrene, ameţeli, lăcrimare la persoanele în vârstă, sterilitate primară, graviditate, intoxicaţii alimentare, nevralgie facială, etc.

Oţetul de mere (două linguriţe la 100 ml apă), în care se adaugă 1-2 picături soluţie Lugol (5% iod şi 10% iodură de potasiu), în cure îndelungate, contribuie la sporirea longevităţii omului şi la prevenirea infarctului.

Siropul din suc de mere şi zahăr, în părţi egale, fierb la foc domol, până la consistenţa siropoasă, consumat câte două linguri înainte de fiecare masă, are efect laxativ şi pectoral, îndeosebi la copii.
Infuzia din flori de Măr calmează tusea.

sâmbătă, 19 ianuarie 2008

Se zice că aşa s-a născut Caesar

Încrederea oarbă în forţele naturii ne face ireceptibili la multe fenomene. V-aţi gândit vre-o dată la misterul creării şi apariţiei unei noi vieţi? Sunt sigur că da.
Naşterea este apogeul acestor mistere, cununa succesului în procreare. Dar, din păcate, în câteva cazuri raportate la mii de sarcini, apar complicaţii incompatibile cu o naştere fiziologică. Ce-i de făcut? Doar e vorba de o viaţă de om, iar uneori şi doua.

În acest articol, eu, student în anul IV al facultăţii Medicină Generală, vreau să vă aduc spre cunoştinţa dumneavoastră, stimaţi cititori (şi mai ales cititoare) şi să-mi împărtăşesc impresiile şi entuziasmul care m-au cuprins când pentru prima dată în viaţa mea am asistat la o operaţie cezariană.
Acest termen provine nu de la caesar (cezar, împărat) ci de la verbul caeso – a tăia. Cunoscută încă medicilor din Grecia şi Roma Antică, operaţia cezariană se efectua în caz de deces al femeii în timpul naşterii, în scop de a salva viaţa fătului. Prima operaţie cezariană în naştere la o femeie vie a fost efectuată în 1610, în oraşul Vittenberg, de către obstetricianul german I. Trautman, el reuşind să salveze vieţile mamei şi a copilaşului. Şi astea în era când nu erau incă descoperite antibioticele şi anestezia!
Astăzi, lucrul chirurgului-obstertrician e uşurat semnificativ. Există indicaţii bine definite pentru astfel de operaţii, metodici şi tehnici bine puse la punct, diagnosticare precoce, medicaţie performantă şi eficientă. Totuşi succesul operaţiei depinde aproape integral de măiestria şi priceperea celui care o efectuează, răspunderea fiind dubla, chiar triplă uneori.
Aflându-mă în sala de operaţii urmăream cu sufletul la gură fiecare mişcare, fiecare gest, privire, cuvânt. Momentul extragerii fătului din uterul incizat (vezi poza care am facut-o chiar atunci) a catalizat o adevărată explozie emoţională în toată făptura mea. Trăgând cu coada ochiului spre colegii mei am observat aceeaşi stare de spirit imprimată atît de evident în ochii lor, neacoperiţi de masca chirurgicală. Iar cînd nou născutul a scos primul ţipăt, relaxarea care am simţit-o m-a atenţionat asupra gîndului că în tot acest timp m-am aflat într-o încordare totală. Mă învăluia o senzaţie prea puţin comparabilă cu o oarecare alta.
Pe faţa chirurgului, însă, n-a mişcat măcar un muşchi! Printr-o mişcare maşinală el a transmis copilul în grija moaşelor şi in următoarea secundă deja era preocupat de finisarea operaţiei. Mai avea mult de lucru: extragerea placentei, oprirea hemoragiei, suturarea ţesuturilor incizate ş.a. Abia după ce a luat sfirşit intervenţia, mulţumindu-le asistenţilor pentru munca depusă, mi-am dat seama, judecând după vibraţiile vocii sale, că a retrăit şi el.

Nu-mi pot imagina că a fost şi el student cândva, aşa cum sunt şi eu acum. Da, sunt un student, care a studiat 3 ani medicina pentru ca să-şi dea seama că atât de multe nu cunoaşte, atâtea mai sunt de invăţat până a putea s-ajungă ceva deopotrivă cu acea figură monumentală ce stă din dreapta mesei de operaţie cu un copil nou născut în mână, spre care sunt aţintite privirile a câtorva tineri cu ochii mari de uimire şi frica subtilă care-i cuprinde în acel moment. Tineri care sunt astăzi studenţi. Aşa cum a fost şi el odată...

Insomnia

Este o lipsă de somn sau, mai degrabă, o reducere considerabilă a duratei şi profunzimi a somnului, prin treziri dese. Se întâlneşte în emoţii, nevroză astenică, boli psihice în care predomină o stare de excitaţie, etc.
Pentru prevenirea şi combaterea insomniei se recomandă a se consuma seara fructe cu acţiune calmantă asupra sistemului nervos: mere, caise, piersici, etc

Gripa

Este o boală infectocontagioasă acută, epidermică, de natură virotică; se manifestă prin stare generală proastă, febră, inflamaţia acută a căilor respiratorii (nas, laringe, bronhii), tuse, strănut, astenie, dureri de cap, insomnii, etc. Această boală durează 4-5 zile, dacă nu apar complicaţii (pneumonie, bronhopneumonie, pleurezie purulentă, etc.).

În bioterapia gripei sânt indicate:

  1. Sucul de lămâie (câteva picături în nări, de mai multe ori pe zi).
  2. Infuzia din flori de Soc, cu 1-2 linguriţe de flori la o cană; se beau 3-4 căni pe zi; având acţiune sudorifică, combate febra.
  3. Portocalele, lămâile şi celelalte citrice (conţin vitaminele C şi P care au efect antigripal).

vineri, 18 ianuarie 2008

Eczemele


Sânt boli de piele (dermatoze), de natură alergică, ce se manifestă prin mâncărimi dese şi intense, înroşirea şi descuamarea pielii, apariţia de vezicule care zemuiesc şi apoi se usucă, transformându-se în cruste. Se tratează pe cale externă, prin:

  1. Ungere sau comprese cu substanţe emoliente (ulei de migdale, ulei de nucă sau de măsline, emulsie mucilaginoasă din seminţe de gutui).
  2. Băi locale şi băi generale cu decoct din frunze de Nuc. Acest decoct se prepară din 30-40 g frunze mărunţite la 1 litru de apă, când baia se face local, şi din 200 g frunze în cazul băii generale (decoctul se toarnă în apa din baie).
  3. Decoctul din amestec de plante: fructe şi frunze de Măr pădureţ, frunze de Nuc, de Mur, de Soc, de Tei, frunze şi coajă de Stejar, Muşeţel, cicoare, Coada şoricelului, Trifoi şi Pătrunjel cu rădăcină. Se pune câte o lingură din fiecare fel de plantă în 4-5 litri de apă şi se fierb 1-2 minute. Cu acest decoct se fac 6-10 spălături pe zi. După fiecare spălătură, porţiunea de piele tratată se usucă la soare la o sursă luminoasă puternică.
  4. Infuzie din frunze de Dud.

Parotidita Epidemica (oreion-ul)


În municipiul Chişinău în periada 3-19 decembrie 2007 au fost semnlate 366 de cazuri de parotidită epidemic, 207 printre copii de vârstă şcolară, situaţie care trebuie să pună în gardă serviciile de sănătate.

Acest articol ar fi trebuit să fie scris pentru vre-un site specializat în problemele de sănătate ale copiilor de vârstă preşcolară, căci anume în această perioadă e întâlnită mai des afecţiunea sus menţionată (la băieţei de doua ori mai des decât la fetiţe).

Însă incidenţa crescută a cazurilor de îmbolnăvire a copiilor mai mari şi chiar a adulţilor la noi în republică, impune atenţionarea şi înştiinţarea populaţiei referitor la acest subiect.

Parotidita epidemică e cunoscută în popor cu numele de oreion, iar la noi în ţară lumea mai cunoaşte şi denumirea ce provine din limba rusă – свинка (svinka). Un astfel de nume e sugestiv deoarece virusul, agentul patogen Pneumophilis parotidis, provoaca de obicei inflamaţia glandelor salivare şi are o deosebită predilecţie pentru aşa numitele glande parotide (cele mai mari glande salivare ale omului) ce se află în spatele mandibulei cam pe lângă urechi. Glanda inflamată creşte în volum şi condiţionează aspectul specific, de “purceluş” al feţei.

Să ştiţi că aici partea hazlie a afecţiunii se termină. Oreionul e o boală infecţioasă, de origine virală, ce se transmite pe calea aerului prin picături în timpul actului vorbirii, strănutului, tusei râsului în hohote. Asta înseamnă că aflându-vă în ambianţa în care este un bolnav de parotidită aveţi şansa să inhalaţi picăturile purtătoare de virusuri care acesta le elimină. De aici şi un moment foarte important de profilaxie şi prevenire a infectării: izolarea persoanei bolnave şi purtarea de măşti respiratorii pentru persoanele ce vin în contact cu bolnavul.

Închipuiţi-vă însă o şcoala, gradiniţă sau garnizoană în armată unde toţi poartă măşti. Soluţie aproape impracticabilă şi nerăspândită, mai ales la noi. De aceea momentul principal este depistarea persoanei bolnave, izolarea ei şi CARANTINA.

Care sunt simptomele parotiditei epidemice?

- creşterea în volum, dureroasă, a uneia sau ambelor glande parotide; unul sau ambii obraji pot fi umflaţi, aproximativ 30-40% din cei infectati prezintă acest simptom care e considerat de către mulţi un semn caracteristic pentru boală deşi el poate apărea şi în alte afecţiuni

- febra cuprinsă între 38-40 °C

- cefalee (dureri de cap), durere la nivelul urechii, senzatie de gât uscat şi durere la înghiţire sau deschiderea gurii

- durere resimţita atunci când se consuma mâncăruri sau băuturi acre cum ar fi sucuri sau citrice

- oboseala cu dureri musculare sau articulare

- lipsa poftei de mâncare şi vărsături.


Aşacă dacă aveţi aceste simptome nu aşteptaţi, fuga la medic! Trebuie menţionat că aproximativ 1/3 din cei afectaţi nu totdeauna au aceste simptome. Oricum, orice infecţie virală presupune apariţia slabiciunii generale, moleşelii, indispoziţiei şi afectarea poftei de mâncare. Toate acestea în paralel cu perioada în care s-au atestat cazuri de oreion trebuie să ne pună în gardă!

Vreau să vă mai spun ca nu foarte des ( dar oricum nu trebuie ignorant faptul) parotidita nu e parotidită. Am în vedere că acelaşi virus nu afectează glanda parotidă ci alte organe cu conţinut de ţesuturi glandulare, iar din astea alege pancreasul şi (fiţi atenţi!) testicolele sau ovarele. Consecinţele nu vreau să le expun, dar credeţi-ma că sunt nu din cele mai placate şi fac parte din categoria celor care marchează şi afectează totă viaţa ulterioară.

Sper ca nu v-am speriat cu aceste cuvinte. Ţineţi minte că paza bună trece primejdia rea! Aşacă fiţi cu ochii în patru atât la voi cât şi la cei din jurul vostru!

Ţelul acestui articol nu a fost de a vă oferi o informaţie completă privitor la Parotidita Epidemică cu aspecte de profilaxie, tratament ş.a.m.d. ci doar de a va atenţiona şi a vă pune în gardă: fiţi pe fază şi ţineţi minte că in peste 80% din cazuri suntem noi înşine vinovaţi de faptul că ne-am îmbolnavit. Să nu spuneţi ca nu v-am spus!

Fiţi Sănătoţi şi aveţi grijă de voi şi apropiaţii voştri!

duminică, 13 ianuarie 2008

Măceşele


Fac parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în exclusivitate de la plantele spontane, cunoscute sub numele de Măceş (Rosa canina L.), Răsură, Ruje sau Trandafir sălbatic. În cultură, Măceşul a fost introdus recent pe suprafeţe foarte mici.

Măceşele sânt pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. În interiorul lor se află achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu seminţe. Măceşele au formă sferică sau elipsoidală, culoare portocalie în faza de pârgă şi roşie sau roşie-portocalie la maturitatea deplină.

În scop medicinal, măceşele trebuie recoltate când sânt în pârgă, ne-înmuiate, iar nu toamna, după căderea brumei, când sânt complet coapte şi devin moi, deoarece în această fază ele conţin cantitatea cea mai mică de substanţe active. Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în pârgă, cu pulpa încă tare. După recoltare , măceşele se prelucrează imediat, pentru a nu se degrada substanţele active. Prelucrarea se face în vase de lemn, de plastic sau de ceramică smălţuită, pentru a împiedica degradarea vitaminei C, pe care metalele o descompun.

Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic), celuloză 23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie de specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic, acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen (izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.

În scopuri terapeutice, de la Măceş se folosesc fructele (din care se prepară infuzie, decoct, vin medicinal, băuturi răcoritoare), seminţele şi florile.

Măceşele amestecate cu miere (două părţi pulpă de măceşe curăţate de perişoare şi o parte de miere) se utilizează contra limbricilor (ascaridoza), consumându-se zilnic câte 2-3 linguriţe din acest amestec.

Decoctul din măceşe (o linguriţă de fructe la o cană cu 200 ml apă) împiedică formarea calculelor renali, deoarece, deoarece măceşele sânt diuretice. Ele se pun în apă când dă în clocot şi se fierb numai 5-10 minute, pentru a nu se pierde prea mult din vitamina C. Acest decoct se foloseşte şi la tratarea rinitelor, a colitei cronice, a aterosclerozei şi a hipertensiunii arteriale, precum şi pentru dezintoxicarea alcoolicilor. Se beau 2-3 căni decoct călduţ pe zi.

Infuzia din fructe de Măceş este bogată în vitaminele C şi P. Ea se foloseşte la tratarea arteritei, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale şi trombangeitei obliterante, deoarece menţine elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare (datorită bioflavonoidelor, care au rol de vitamină P, precum şi vitaminei F). Această infuzie se prepară din două linguri de fructe la 0,5litri apă clocotită; se bea în cursul unei zile.

Infuzia de măceşe şi fructe de cătină albă, în părţi egale, 1-2 linguriţe de amestec la o cană de amestec la o cană cu apă (200 ml), se poate folosi ca ceai alimentar în tot cursul anului; se beau 2-3 căni pe zi.

Maceratul la rece de măceşe este o băutură răcoritoare bogată în vitamine, care se prepară astfel: 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g zahăr, deoarece, după dizolvarea zahărului se strecoară; se beau 3 căni pe zi; se păstrează la rece.

Siropul de măceşe se prepară astfel: peste 250 g măceşe uscate se toarnă 1,5 litri apă în clocot şi se lasă la macerat 12 ore, apoi se filtrează, se adaugă 0,5 kg zahăr şi se fierbe până la consistenţa unui sirop. Siropul de măceşe se mai poate prepara şi din suc de măceşe şi zahăr, în părţi egale, care se fierb la foc slab, într-un vas de inox, timp de 10-15 minute, având grijă să se înlăture spuma formată. După ce vasul se ia de pe foc, se adaugă 6 linguriţe cu zeamă de lămâie sau 2 linguriţe de vitamină C pulbere; se amestecă bine şi se toarnă în sticle curate, uscate şi fierbinţi.

Sticlele se astupă ermetic şi se pasteurizează. Din 3 kg de măceşe se obţine 1 litru de suc (cu ajutorul maşinii de stors roşii).

Vinul (cidrul) de măceşe are acţiune diuretică, tonic-aperitiv, fiind indicat în afecţiuni hepatice şi renale.

Infuzia din flori de Măceşe şi decoctul din seminţe de măceşe sânt indicate în boli de ficat, de rinichi, în dizenterie, constipaţie şi hemoptizii (scuipări de sânge).

În farmacii, din măceşe se obţine Rozavit-ul, un produs biostimulator (suc) foarte bogat în vitamină C (250 ml de suc conţin 75 mg vitamină C).

Extractul de măceşe este folosit în apifitoterapie, la obţinerea produsului Ciploment T, tablete moi, medicament cu acţiune biostimulatorie.

Conţinutul ridicat de acid ascorbic (vitamina C) imprimă măceşelor o puternică acţiune antiinfecţioasă (vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere a microorganismelor, blocându-se respiraţia).

sâmbătă, 12 ianuarie 2008

Dizenteria

Este o boală infectocontagioasă, datorită localizării în intestinul gros a bacilului dizenteric; se caracterizează prin crize dureroase abdominale, ce apar îndeosebi în timpul scaunelor, din cauza ulceraţiilor existente pe intestinul gros. Scaunele sânt dese, diareice, bogate în mucus, striate cu sânge.
Antibioticele au rol important în tratamentul bolii. Dintre fructe, sânt indicate cele astringente; afine, gutui, moşmoane (consumate proaspete sau sub formă de suc), castane comestibile şi altele.

De asemenea, se recomandă ceaiuri preparate din frunze de Zmeur sau de Mur (care au, de asemenea, acţiune astringentă).

Dispepsia

Este o digestie grea şi dureroasă, datorită insuficienţei sucului gastric. Denumirea bolii provine de la cuvintele greceşti dya = greu şi pepsis = digestie. De obicei, această tulburare a procesului digestiv se manifestă prin dureri de stomac, care apar după masa de prânz, şi prin modificări ale procesului de evacuare stomacală şi intestinală.

Dispepticii (cei suferinzi de dispepsie) pot consuma următoarele fructe: piersici, struguri, coacăze, zmeură, portocale, grapefruit, ananas, etc. Castanele comestibile, dulceaţă şi compotul de smochine sânt excelente pentru dispeptici.

miercuri, 9 ianuarie 2008

Disgravidia

Acest sindrom clinic poate să apară în ultimul trimestru de sarcină, la o femeie anterior sănătoasă; se manifestă prin hipertensiune arterială, proteinurie, accese convulsive, edeme, hemoragie rectoplacenteră; evoluează de cele mai multe ori favorabil, dispărând după naştere, fără sechele.

În dietoterapia acestei boli se indică: sucul de mere, suc sau compot de gutui, afine proaspete, decoct de afine, etc.

Diskinezia (Distonia) biliară

Este o tulburare funcţională motorie a căilor biliare extrahepatice (greutate în evacuarea bilei), care se manifestă prin jenă dureroasă în regiunea ficatului, cu exacerbări tardive, postalimentare, senzaţie de balonare, greţuri, gust amar, etc. Durerea se manifestă şi sub formă de colică biliară. În dietoterapia acestei boli sânt indicate:
  1. Fructe proaspete sau sucurile lor (mere, pere, prune, zmeură, struguri).
  2. Limonadă, gelatină de fructe, dulceţuri, peltea şi marmelade.
  3. Ulei de măsline, câte o linguriţă, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale (pe stomacul gol): de fiecare dată se ţine corpul culcat pe dreapta, timp de 30 minute.