Sănătos în fiecare zi

Filozofia Sanatatii

2010-01-20T17:52:00.004+02:00

Există foarte multe boli, dar cauzele sunt doar câteva:

1. Deci, începem de la Gindirea pozitivă. Subconştietul omului îndeplineşte ceea ce gândeşte. Dacă omul se gândeşte la rău, vorbeşte de rău, aceea şi i se întâmplă.Ne este cunoscută fraza: "De ce te temi, de aceea nu scapi". Gindeşte pozitiv, vorbeşte pozitiv, fii pozitiv.De aceea există 3 niveluri ale corpului:

Fizic (curăţirea organismului);
Spiritual (curăţirea sufletului);
Subconştientului (curăţirea gândirii).

2. Mişcarea fizică - cu cât mai mobil este omul, cu atât imunitatea organismului este mai ridicată, ce joacă rolulprincipal în apărarea organismului. Sunt boli profesionale care depind de cele mai multe ori de hipodinamie. Şoferii au probleme cu intestinul gros, pedagogii cu ochii, croitorii cu bronhiile. Avem nevoie de gimnastică şi plimbari la aer.

3. Restabilirea echilibrului hidric. Cauza majorităţilor bolilor este deshidratarea organismului, neconsumul de apă. Fiind formaţi din 70% din apă, în orice caz de plângeri punem întrebarea câtă apă consumăm pe zi, în ce cantitate şi de ce calitate. O parte de oameni spun, că nu consumă apă aproape de loc. Apa înlocuieşte cu ceai, cafea, băuturi gazoase etc. Toate procesele fiziologice din organism se petrec în prezenţa apei. Omul are nevoie de 1.5 litri minim pe zi de apă biologică asimilabilă. Organismul omului are capacitatea de a face apă din orice produs consumat. Uzina internă lucrează în permanenţă pentru transformarea unei ape de care are nevoie organismul. Chiar şi din masele fecale ea îşi întoarce apa insuficientă. Iată şi rezultatul constipaţiei. Pentru transformarea unei ape calitative se cheltuie multă energie, noi deci avem nevoie de o apă calitativă care să ne dea energie, dar să nu o consume.

Deci vom analiza care sunt parametrii şi priorităţile pe care trebuie să le posede apa, ca organismul să primească energie permanent:

Indicele acido-bazic (Ph-ul). Noi cunoaştem că linia Ph-ului este între indicele 1 şi 14. Până la indicele 7 mediul este acid, după 7 el este bazic. Mijlocul este cel mai bun. Însuşi sângele omului este în limitele indicilor de la 7,35 - 7,45. Mici devieri duc la moarte.

Dacă consumăm apă din robinete în plus şi clorată, Ph-ul devine 6. Apa gazoasă cu conservanţi acidulează mult mediul intern, şampania, spumanţii, apele dulci, nemaivorbind de Coca-Cola, Pepsi Cola, care formează Ph-ul - 2,5 după care sunt necesare 35 -40 pahare cu apă biologică activă, ca să neutralizăm acest mediu acidulat.

Dacă mai adaugăm şi berea, fumatul, cafeaua, patiseriile, mult zahăr, atunci omul este predispus spre boli serioase. Atunci apare întrebarea: " Ce să mâncăm?" Nu degeaba peste hotare în Italia, Grecia, omul mâncând o bucată de carne, mai întâi mănâncă o salat, ca să ducă la bun sfirşit fermentarea ei, neutralizarea, dar pentru a depune riziduuri acide la rinichi. Şi la noi pas cu pas lumea cunoscând lucrurile se vor schimba. Deci, de ce noi suntem împotriva acestui mediu acid. Deoarece în acest mediu se dezvoltă şi se înmulţesc bacteriile, viruşii, paraziţii, oncologia. Tot ce este boală se simte bine în mediul acid.

În intestinul omului locuiesc 2 feluri de bacterii (bune şi rele) ce formează flora pozitivă şi negativă în proporţii de 50% la 50%. Dacă flora pozitivă este distrusă în urma acidulării organismului: mâncării necompatibile, fumatul cafeaua, atunci imunitatea scade cu 80-90 la sută, fiind distruse lacto şi bifidobacteriile ce răspund de fermentarea mâncării. Mai bând şi o apă necalitativă, organismul este predispus spre orice boală. Ne uităm la indicele sângelui care este 7,35 normal, scăzând chiar şi la 7,2 omul nu moare îndată, deoarece este aşa făcut că el compensează din rezervele pe care le avem. Sângele stă la strajă şi scoate din oase Calciul ionic, pentru a neutraliza mediul acid, care mai apoi nu poate face cale întoarsă la dantura de unde a fost luat şi se transformă în Ca neorganic, formînd nisip şi pietre în vizica biliară, rinichi, artroze la articulaţii, osteoporoză la coloana vertebrală şi chiar depuneri şi în vasele de sânge. Mediul acid formează focare inflamatorii, iar lipsa de Ca duce la apariţia a peste 150 de boli. În ceea ce priveşte apa de coral - Alka-Mine el neutralizează în primul rând mediul acid, transformându-l în bazic slab. Acesta nu este mediul pentru dezvoltarea helminţilor şi viruşilor, spală săruri de la oase şi vase, curăţă şi dizolvă pietrele, scoate nisipul şi scoate cauza principală - lipsa calciului.

Tensiunea superficială a apei. Deci, presupunem, că aceasta este celula umană unde, în urma metabolismului se formează toxine. Celula are nevoie de o apă moale cu tensiune superficială de 43 din/cm, care este capabilă de a hrăni celulele cu vitamine şi minerale, iar apoi să scoată toxinele din ea. Apa de la robinet şi din fântâne fiind dură, mai având şi săruri cu tensiunea superficială de 73 din/cm, nu este capabilă de a-şi îndeplini funcţia şi, atunci micro şi macroelementele necesare sunt transportate pe lângă celulă, iar toxinele rămânând în interior. Organismul uman are nevoie de 16 vitamine, 70 micro şi macroelemente, 28 aminoacizi, 3 acizi graşi. Neprimindu-le se încalcă procesele fiziologice ale metabolismului. Şi iarăşi, dacă revenim la apa de coral "Alka-Mine", atunci apa devine moale şi îşi îndeplineşte funcţia. Numai Coralul de Sango are acele 70 micro şi macroelemente.

Acelaşi lucru îl face şi Microhidrina, schimbă tensiunea apei.

Reacţia de oxido-reducere sau i se mai spune şi potenţialul redox. Apa naturală posedă energie. Nu în zădar, oamenii pleacă la sanatoii, munte ca să bea apăvie, deoarece apa lipsită de electroni negativi este moartă. Limita normei la nivel internaţional a apei biologic active este de +20 milivolţi (mv), norma europeană este de +60 milivolţi, practic ea trebuie să fie cu o încărcătură de la -500 până la -700 mv. Există un aparat, cu ajutorul căruia oricine ar putea să măsoare apa pe care o bea. Cel mai des apa din robinete indicele +500mv, fiind şi +100mv. Iată şi răspunsul la întrebarea "De ce e îmbolnăvim?".

La acest parametru foarte bine lucrează "Alka-Mine-ul", dar cel mai bine Microhidrina. Ea având doi electroni negativi pe orbite ce dează celulei bolnave unul electron şi lichidează radicalii liberi din organismul uman. Primele cinci locuri în lume în calitate de oxidanţi le-au ocupat Microhidrina, apa de coral "Alka-Mine", Ficotenul, Activinul.

Apa mai posedă şi alţi parametri. Mulţi spun că au filtre, dar ele nu rezolvă problema, deoarece apa mai are şi capacitatea de a transmite informaţia - "Mesajele ascunse în apă" Masaru Emoto. Dacă a fost un virus în apă, iar apoi a fost distrus, totuşi rămâne informaţia precum că el a fost în această apă.

4. Profilaxia infecţiilor parazitare. Existenţa în organism a ciupercilor, viruşilor, paraziţilor, bacteriilor. Doriţi sau nu, dar ele există, au acelaşi drept de viaţă ca şi noi. E imposibil să le omori. Mai degrabă aceste microorganisme ne omoară pe noi, însă ele nu au un asemenea scop, ţelul lor e să ne exploateze, şi nu să distrugă această corabie. Alt lucru e că noi nu dorim să le fim chirie, deci trebuie să le creăm astfel de condiţii încât să ne părăsească. Etapa de deparazitare urmează, deoarece organismul are nevoie mai întâi de a-i elimina pe paraziţi şi apoi de a hrăni celula. Produsele folosite sunt: Frunzele de nuc negru; Combinaţia Nr.7; Pau d*Arco; MSM; Usturoi; Papaya; Clorodofilus; Silver Max.

5. Curăţirea organismului - mucoasa organismului nu-şi îndeplineşte funcţia dacă acesta este intoxicat, deaceea avem nevoie de un sistem fiziologic şi accesibil de curăţire a organismului, care să decurgă treptat şi acesta se numeşte "Colo-Vada". Efectele de curăţire a organismului:

se crează un mediu intern sănătos prin eliminarea toxinelor din organism;
se produce lupta cu infecţiile parzitare, sau se produce deparazitarea profilactică;
se restabileşte flora normală intestinală şi se face profilaxia disbacteriozei;
se asigură o alimentaţie ulterioară completă cu vitamine, minerale, fermenţi;
se normalizează lucrul intestinului, ficatului, rinichilor, pancreasului, sistemului cardiovascular, respirator;
se restabileşte lucrul sistemului endocrin.

6. Nutriţie (material de contrucţie pentru celulă) - deoarece "suntem ceea ce mâncăm". Alimentarea la nivel de celulă cu 28 aminoacizi, 15 minirale, 12 vitamine, 3 acizi graşi. Aceasta e alimentarea completă a celulei. E inutil să-i dăm hrană dacă acolo sunt paraziţi, dacă mâncăm ce nimerim. Ne întrebăm: ce alimentare îi dăm mâncând chips-uri cu Coca-Cola de care ea nu are nevoie. Nu mai folosim conservanţi ambalaţi, produse alimentare cu coloranţi, emulgatori, alte elemente chimice, şi acele produse ce sunt genetic modificate. Informaţie despre aceste produse este pe orice sait de protecţie a drepturilor consumatorului şi despre ce publică şi se vorbeşte la radio în fiecare zi.Problema la momentul actual în domeniul alimentaţiei corecte constă din trei momente:

cultura mâncării - mâncarea laolaltă ş.a.;
lipsa cantităţii necesare de elemente nutritive în fructe şi legume din cauza lipsei acestora în solul istovit de îngrăşăminte naturale pentru a da roadă;
ecologia mediului înconjurător.

Alt moment important este că omul nu poate primi cantitatea necesară de elemente nutritive chiar dacă mâncarea noastră n-ar fi săracă în cele menţionate mai sus. Este nevoie de consumat până la câteva kilograme de brânză de vaci pe zi pentru a primi doza zilnică necesară de Ca, sau câţiva litri de suc proaspăt stors - pentru doza de vitamina C. Din păcate, nu suntem în stare să primim aşa cantităţi de produse alimentare zilnic, mai ales că şi acestea trebuie schimbate periodic. Dacă nu ne schimbăm atitudinea faţă de alimentaţie, nu ne vom însănătoşi. Se spune că ne săpăm groapa cu lingura şi furculiţa.Aceste tacâmuri se află în capul nostru.

7. Imunitatea (restabilirea imunităţii) - ceea pentru ce facem toate procedurile enumerate mai sus pentru a supravieţui. Ea este capacitatea organismului de a se apăra de infecţii, de a indentifica corpi străini, de a-i neutraliza şi de a-i înlătura din organism. Organismul uman este mereu în starea de a menţine bilanţul necesar, împotrivindu-se factorilor nocivi pe care le întâlneşte. Apărarea imunăeste reacţia organismului, inclusiv formarea anticorpilor specifici împotriva infecţiei şi a altor antigeni atunci când ea nimesreşte în organism.Sistemul imun are menirea de a menţine starea optimă a organismului. Sub controlul ei se află toate procesele începând cu curăţirea plămânilor de particule străine, care nimeresc în organism în timpul respiraţiei, până la identificarea şi distrugerea microorganismelor, care provăacă infecţiile, şi de asemenea evacuarea din organism a celulelor nocive. La baza practic tuturor bolilor stă un sistem imun slăbit. De aceea este foarte important să menţinem anume această latură a sănătăţii pentru a fi în posesia unei sănătăţi puternice.Toate acele măsuri propuse de Compania Coral Club International, adică restabilirea bilanţului hidric, deparazitare, curăţirea organismului, hrană celulei, sunt îndreptate spre menţinerea acelui mediu, care protejează imunitatea. Pe lângă aceasta compania mai dispune şi de un complex de produse imunostimulatoare, dintre care vom menţiona două cele mai populare: Uleiul de ficat de richin (Shark Liver Oil) şi Colostrul (Firstfood).

Prostata

2008-08-29T11:16:00.004+03:00

Prostata este o glandă în formă de nucă, situată sub vezicula urinară şi care înconjoară uretra. La un adult dezvoltat normal, prostata cântăreşte aproximativ 20 g şi măsoară cel mult 4 cm de-a lungul axei ei transversale, 3 cm de-a lungul axei ei verticale şi 2 cm de-a lungul axei ei orizontale. Funcţia ei este aceea de a produce un lichid care constituie aproximativ 30 la sută din volumul lichidului seminal. Acest lichid, care conţine acid citric, calciu şi enzime, probabil că favorizează motilitatea spermei (capacitatea de a se mişca) şi fertilitatea. În plus, lichidul secretat de prostată conţine zinc, despre care oamenii de ştiinţă presupun că este un factor protector împotriva infecţiilor tractului genital.

Simptomele unei boli de prostată

Mai multe simptome ce se manifestă în zona pelviană sunt sociate cu o afecţiune inflamatorie sau tumorală a prostatei. Prostatita, inflamaţia prostatei, poate cauza febră, urinare dificilă şi dureri în regiunea sacrală sau a vezicii urinare. Când prostata este foarte umflată, urinarea poate fi chiar imposibilă. Dacă inflamaţia este cauzată de bacterii, boala se numeşte prostatită bacteriană şi poate fi acută sau cronică. De obicei, ea este asociată cu infecţia tractului urinar. Totuşi, în mai multe cazuri, cauza inflamaţiei nu este depistată şi, din acest motiv, boala este numită prostatită nonbacteriană.

Afecţiunele obişnuite ale prostatei pot mări frecvenţa micţiunilor, pot cauza apariţia nevoii de a urina în timpul nopţii, scăderea forţei fluxului urinar şi apariţia senzaţiei de golire incompletă a vezicii. În general, acestea sunt simptome ale hiperplaziei benigne de prostată (HBP), o mărire de natură necanceroasă a volumului prostatei, boală ce poate afecta bărbaţii care au peste 40 de ani. Riscul apariţiei HBP creşte odată cu înaintarea în vârstă. Un sfert dintre bărbaţii de 55 de ani şi jumătate dintre cei de 75 de ani suferă de HBP.

Prostata poate fi atacată şi de tumori maligne. În general, cancerul de prostată este descoperit cu ocazia examenelor medicale periodice, chiar dacă nu au apărut simptome. În unele stadii mai avansate, afecţiunea poate fi însoţită de retenţie urinară şi de umflarea vezicii urinare. Când cancerul s-a răspândit deja la alte organe, ar putea fi însoţite de dureri de spate, simptome neurologice şi umflarea picioarelor cauzate de obstrucţia sistemului limfatic. Recent, într-un singur an, numai în Statele Unite s-au înregistrat 300 000 de cazuri de cancer de prostată şi 41 000 de decese cauzate de acesta. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că 30 la sută dintre bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 60 şi 69 de ani şi 67 la sută dintre cei ce au între 80 şi 89 de ani se vor îmbolnăvi de cancer de prostată.

Cine este mai predispus la cancerul de prostată?

Cercetările arată că riscul apariţiei cancerului de prostată creşte foarte mult după vârsta de 50 de ani. În Statele Unite, acest tip de cancer este de două ori mai răspândit în rândul negrilor decât în rândul albilor. Numărul cazurilor de cancer de prostată variază pe glob, acesta fiind mare în America de Nord şi în ţările Europei, mediu în Africa de Sud şi mic în Asia. Acest lucru lasă să se înţeleagă că mediul şi alimentaţia pot avea un rol important în evoluţia cancerului de prostată. Dacă un bărbat emigrează într-o ţară în care numărul celor ce suferă de o boală de prostată este ridicat, riscul de a se îmbolnăvi şi el poate creşte.

În cazul bărbaţilor care au rude ce suferă de cancer de prostată, probabilitatea de a se îmbolnăvi de această boală este mai mare. „Riscul ca un bărbat să se îmbolnăvească de cancer de prostată este der două ori mai mare dacă tatăl său sau fratele lui are această boală”, explică Societatea Americană de Oncologie. Câţiva factori de risc sunt vârsta, rasa, naţionalitatea, antecedentele familiare şi lipsa activităţii fizice. La bărbaţi care au o alimentaţie bogată în grăsimi şi un stil de viaţă sedentar, riscul îmbolnăvirii de cancer de prostată este mai mare.

Prevenirea afecţiunilor prostatei

Deşi încă nu cunosc cu exactitate cauzele cancerului de prostată, oamenii de ştiinţă sunt de părere că ar putea fi vorba de factori genetici şi hormonali. Din fericire, doi factori de risc pot fi ţinuţi sub control: alimentaţia şi lipsa activităţii fizice. Societatea Americană de Oncologie recomandă „limitarea consumului de alimente bogate în grăsimi animale şi un consum mărit de alimente de provenienţă vegetală”. Aceasta recomandă, de asemenea, consumarea a „cinci sau mai multe porţii de fructe şi legume pe zi”, precum şi a pâinii, a cerialelor, a pastelor făinoase, a altor produse de bază de cereale, a orezului şi a legumenoaselor. Roşiile, strugurii şi pepenii verzi sunt bogaţi în licopene, antioxidanţi ce contribuie la prevenirea deteriorării ADN-ului şi la scăderea riscului apariţiei cancerului de prostată. Unii specialişti susuţin că şi anumite plante medicinale şi minerale pot fi de folos.

Societatea Americană de Oncologie şi Asociaţia Americană de Urologie sunt de părere că ţinerea sub observaţie medicală a cancerului de prostată poate salva viaţa bolnavului. Cele mai mari şanse ca tratamentul să-şi facă efectul există când cancerul este detectat din timp. Societatea Americană de Oncologie le recomandă bărbaţilor peste 50 de ani, sau peste 45 de ani în cazul celor ce se află în categoria cu risc mărit, să facă anual un examen medical.

Examenul ar trebui să cuprindă testul antigenului specific prostatic (ASP). Acest antigen este o proteină produsă de celulele prostatei. Nivelul lui creşte în cazul bolilor de prostată. „Dacă rezultatele testului ASP nu sunt normale, cereţi-i medicului să vă spună care sunt riscurile apariţiei cancerului şi dacă trebuie să mai faceţi şi alte analize”, afirmă Societatea Americană de Oncologie. De asemenea, examenul cuprinde un tuşeu rectal. Prin rectul pacientului, medicul poate simţi orice anomalie a prostatei, întrucât glanda este situată în partea din faţă a rectului. „Dacă testul ASP şi tuşeul rectal indică o anomalie”, e bine să se facă o ecografie transrectală, iar medicul trebuie să hotărască dacă este necesară efectuarea unei biopsii sau nu. Acest test durează aproximativ 20 de minute.

Pe lângă depistarea cancerului de prostată, în urma unor examene urologice anuale se poate descoperi din timp HBP, despre care s-a vorbit mai înainte, fapt care ar permite efectuarea unui tratament mai puţin agresiv. O conduită morală curată poate proteja o persoană de boli venerice, care pot duce la o prostatită.

Cu siguranţă, prostata este o glandă care merită să fie protejată şi îngrijită. După părerea mea, toţi bărbaţii ar trebui să facă anual un examen medical preventiv, chiar dacă nu au nici un simptom.

Tratament pentru HBP

Medicamente: se folosesc multe medicamente, în funcţie de simptomele bolnavului. Doar medicul vi le poate prescrie.
Ţinerea sub observaţie: Bolnavul îşi face periodic examene medicale şi nu ia medicamente.

Tratamente chirurgicale:

Rezecţia transuretrală a prostatei (TURP). Chirurgul introduce prin uretră un instrument (rezector) ce conţine un fir electric curbat care taie ţesutul şi cicatrizează vasele de sânge. Nu este necesară incizia externă. Operaţia durează aproximativ 90 de minute. Procedurile pe cale transuretrală sunt mai puţin traumatice decât operaţiile deschise.
Incizia transuretrală a prostatei (TUIP). Este asemănătoare cu TURP. Totuşi, această procedură lărgeşte uretra prin efectuarea câtorva tăieturi în gâtul vezicii urinare şi în prostată.
Operaţia deschisă. Se apelează la această procedură când metoda transuretrală nu se poate aplica din cauză că prostata e prea mărită. Operaţia deschisă necesită o incizie externă.
Operaţia cu laser. Aceasta constă în folosirea laserului pentru dezintegrarea ţesutului care a dus la obstrucţia prostatei.

Creşterea şi îngrijirea părului

2008-08-28T00:11:00.007+03:00

În orice epocă şi cultură, părul a dezvăluit ceva despre personalitatea omului. Aşadar, nu este de mirare că majoritatea oamenilor doresc cu tot dinadinsul să-şi păstreze părul sănătos şi atrăgător.

Creşterea şi pierderea părului

Din ce este alcătuit părul?

Părul conţine cheratină, o substanţă proteică solidă. Fiecare fir de păr creşte dintr-o adâncitură a scalpului, numită folicul pilos. La baza fiecărui folicul se află papila, bogat irigată de vase de sânge. Papila produce celule ale părului care ies din folicul şi se întăresc, formând părul.

E foarte răspândită opinia că părul creşte mai repede dacă este tăiat. E adevărat?

Unii oameni cred că părul este hrănit de corp în acelaş mod în care ramurile unui copac sunt hrănite de trunchiul acestuia. Însă, odată ce părul iese din scalp, acesta devine materie moartă. Prin urmare, tăierea părului nu influenţează cu nimic creşterea lui.

De ce albeşte părul?

Stratul intern al părului conţine un pigment care dă culoare firului de păr. Pe măsură ce celulele pigmentare mor, părul albeşte; acest lucru face parte din procesul de îmbătrânire. Albirea prematură a părului poate fi legată de cauze genetice sau de o anumită boală. Totuşi, nu este adevărat că părul poate albi peste noapte. Pigmenţii pătrund în firul de păr de sub scalp. Aşadar, este nevoie de timp pentru ca firele albe să crească (aproximativ 1,25 cm pe lună) şi să apară în exteriorul scalpului.

Ce anume duce la căderea părului?

Căderea părului este o parte a ciclului natural al părului. Fiecărei persoane îi cad zilnic, în medie, între 50 şi 80 de fire de păr. Însă calviţia masculină comună este ereditară şi se pare că e cauzată de un dezechilibru hormonal, care are drept rezultat pierderea permanentă a părului. Pierderea anormală a părului se numeşte alopecie.

Unii spun că părul este oglinda sănătăţii unei persoane. Aţi observat acest lucru?

Dedesubtul scalpului, sângele hrăneşte părul. Aşadar, un păr sănătos poate însemna o bună irigare a scalpului cu sânge bogat în substanţe nutritive. Totuşi, o persoană care are proaste obiceiuri de hrănire sau care consumă în exces băuturi alcoolice poate observa că părul ei devine moale şi se rupe mult mai uşor, întrucât sângele nu-l hrăneşte în mod corespunzător. Căderea părului sau slăbirea lui pot fi chiar un semn al unei boli sau al sarcinii.

Să ne îngrijim să avem un scalp şi un păr sănătos

Cum trebuie spălate părul şi scalpul?

Experienţa arată că majoritatea oamenilor al caror scalp este uscat se spală prea des pe cap. Bineînţeles, grăsimea de pe păr atrage mizeria şi reziduurile pielii şi poate să blocheze canalele de grăsime ce duc la foliculi. Aşadar, este necesară o spălare regulată. Însă aceste grăsimi naturale au şi rolul de a proteja pielea în potriva bacteriilor dăunătoare şi de a menţine umiditatea necesară. Spălatul prea des privează scalpul de acest strat protector şi contribuie la uscarea scalpului. Majoritatea specialiştilor recomandă spălatul pe cap ori de câte ori părul este murdar. Persoanele cu păr gras ar trebui să se spele mai des decât cele ce au păr normal sau uscat.

Când vă spălaţi pe cap, masaţi-vă scalpul. Procedând aşa, veţi înlătura celulele moarte de pe scalp, şi veţi stimula circulaţia sângelui, care hrăneşte părul. Nu uitaţi să vă clătiţi bine părul! Dacă nu v-aţi clăti mâinele după ce vi le spălaţi cu săpun, pielea ar fi uscată şi s-ar crăpa. În mod asemănător, dacă nu vă clătiţi bine părul de şampon, scalpul se poate usca şi coji.

Ce tratament recomandaţi pentru un scalp uscat?

Beţi multă apă şi consumaţi alimente nutritive. Acestea hidratează pielea şi îmbogăţesc sângele din punct de vedere nutritiv. Folosiţi un şampon neutru şi masaţi-vă scalpul cu regularitate. De asemenea, unii folosesc balsam de păr care nu este îndepărtat prin clătire şi loţiuni care hidratează scalpul.

Coafarea părului

Ce ar trebui să reţină o persoană care merge la coafor?

Dacă doriţi să vă schimbaţi coafura, aduceţi o fotografie cu stilul de coafură pe care îl doriţi şi, probabil, cu cel pe care nu-l doriţi. Exprimaţi-vă cu francheţe dorinţele şi cât timp aţi vrea să petreceţi în fiecare zi pentru îngrijirea părului, întrucât unele coafuri necesită mai multă atenţie decât altele. Nu uitaţi că trebuie să mergeţi de două ori sau de trei ori la un coafor pentru ca acesta să vă cunoască părul şi ca între voi să se stabilească o bună comunicate. Aşadar, nu renunţaţi la coaforul vostru prea repede!

Ce dezvăluie părul

Prin îngrijirea şi aranjarea părului spunem ceva despre noi înşine. Părul se taie, se întinde, se încreţeşte, se vopseşte sau se coafează în diverse stiluri pentru a fi în pas cu diferite tendinţe, convingeri religioase şi chiar idei de ordin politic sau social. Aruncaţi o privire mai atentă asupra părului vostru. Ce dezvăluie acesta despre personalitatea voastră? Un păr sănătos, aranjat cu bun-gust, te împodobeşte şi este admirat de alţii.

Sărăcia – factorul ce determină bolile sociale.

2008-05-12T11:43:00.004+03:00

foto: sursa foto.md

Republica Moldova este cea mai săracă ţară din Europa. Acestă afirmaţie nu presupune o noutate. În 2005 fiecare al treilea cetăţean moldovean se afla în sărăcie absolută - 29%, iar fiecare al şaselea se afla în sărăcie extremă – 16%. Cea mai mare rată a sărăciei se înregistreză în oraşele mici şi localităţile rurale. Fenomenul sărăciei se manifestă prin nivelul redus de venituri, de consum şi de ocuparea forţei de muncă, de afectarea bunăstării sociale, a stilui şi calităţii vieţii. În timp ce încercăm să definim problema dată, situaţia de tranzit în care ne aflăm se arată a fi o condiţie destul de favorabilă pentru unele persoane, de care depind anumite modificări în economia naţională, care necesită reforme concrete şi eficiente.

Însă nu despre reformele economice este această scriitură, ci despre investiţiile care trebuie făcute la nivel de societate în domeniul ocrotirii sănătăţii şi promovării unui mod sănătos de viaţă. Ce legătură ar fi între economie şi sănătate? Una directă! Or, sărăcia este factorul de bază care generează bolile sociale.

Bolile sociale reprezintă un grup de afecţiuni care capătă o răspîndire largă în societăţile cu un nivel de trai şi dezvoltare scăzut. Caracteristica esenţială a acestora constă în faptul că la o redresare şi îmbunătăţire a situaţiei economice procentul lor se diminuează considerabil. Tuberculoza, HIV- SIDA, parazitozele şi bolile dermato-venerologice reprezintă exemple tipice de boli sociale, care sunt cauzate de condiţiile nefaste de la domiciliu şi de la serviciu, lipsa normelor igienice de calitate, boli care se agravează în cazul unei alimentaţii proaste sau chiar subalimentaţii, plus la toate trebuie să menţionăm iresponsabilitatea şi lipsa culturii sanitare a populaţiei.

Doar o societate cu o economie prosperă poate să fie societate sănătoasă. În cazul Republicii Moldova, unde cota investiţiilor în domeniul sănătăţii nu depăşeşte 3,5% din bugetul anual al Statului nu poate fi vorba despre o ,,societate prosperă’’. În timp ce în unele ţări europene (chiar în cazul celor scandinavice) această cotă atinge 20% (remarcă! Bugetul acestor state depăşeşte cu mult bugetul RM).

Relaţia dintre impactul sărăciei şi bolile sociale se contureză în special prin incidenţa tuberculozei. (Acesta fiind unul din criteriile de evaluare a situaţiei sanitaro – epidemiologice stabilite de OMS.) La începutul anilor ’90 cifra era de 49 cazuri la 100 000 de cetăţeni, în 2003 de 133,9. La acest capitol Moldova se situează pe aceeaşi treptă cu Kazahstanul – 154, Kîrghistan – 139, Georgia – 131. În statele UE această incidenţă constituie în medie 43 cazuri la 100 000 (Franţa – 16,6).

Un alt exemplu, relevant prin cifre, dar nesatisfăcător ca impact sunt cazurile de infectare cu HIV. Conform datelor Ministerului Sănătăţii al RM, pînă la 1ianuarie 2007 în ţară au fost înregistrate 3 400 cazuri. Dintre acestea 200 sunt însoţite şi de TBC.(şi acestea reprezintă doar date statistice, realitatea depăşind cu mult cifra estimată!)

O mare reuşită a sistemului de ocrotire a sănătăţii este implimentarea la nivel naţional a programului ,,Tuberculoza poate fi tratată’’ (finanţat de Guvernul RM şi al SUA), conform căruia a fost introdus diagnosticul şi tratamentul gratuit al TBC, ţara noastră fiind unica din ţările CSI care beneficiază de un astfel de program. În pofida acestui fapt cazurile de tuberculoză nu s-au diminuat. Însă nu este suficient de a implimenta doar programul de tratament, este necesar implimentarea unui program de profilaxie a bolii date. Deşi nici atunci nu ne-am putea bucura de rezultate pozitive, deoarece în condiţiile sociale extrem de dificile, programul nu va avea efectul scondat. Totuşi, populaţia s-ar părea nu reacţionează la mesaj, fiind preocupată de cîştigul propriei existenţe. Astfel rata frecventării de către cei săraci a instituţiilor medicale este extrem de joasă. Săracii cheltuiesc mai mult de jumătate din resure pe produse alimentare (75,8%). Respectiv, se reduc celelate surse rezervate altor mărfuri şi servicii. Sănătăţii revenindu-i doar 2,1%.

Populaţia trebuie protejată financiar de eventualele probleme de sănătate. Conform studiului ,,Accesului populaţiei la serviciul de sănătate din RM’’, 33,5% nu beneficiază de această protecţie, iar 25,5% se caracterizează printr-o protecţie redusă.

Combaterea sărăciei reprezintă un pas spre redresarea stării generale de sănătate a populaţiei şi evident diminuarea cazurilor noi de boli sociale.

Autori:

Viorica Radu

studentă anul II

fac. Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

USM

Iulian Balan (Smile :))

student anul IV

fac. Medicină Generală

USMF “Nicolae Testemiţanu”

Gingivita

2008-03-14T20:35:00.002+02:00

Este o inflamaţie a gingiilor, datorată întreţinerii neigienice a cavităţii bucale, depunerii tartrului dentar, protezelor lucrate incorect şi a unor boli (diabet, scorbut, unele febre eruptive) sau intoxicaţii (cu plumb, mercur, săruri de argint, etc.). În bioterapia acestei boli se indică:

Gargara cu infuzia din frunze de Mur, două linguriţe de frunze la o cană cu apă (are acţiune antiinflamatoare).
Gargară cu suc de lămâie amestecat cu miere şi apă.
Infuzie sau decoct din frunze de Gutui.
Fructe proaspete cu acţiune antiinflamatorie şi sucul lor: afine, mure, agrişe, coacăze negre, portocale, smochine, etc.

Merişoare

2008-03-12T17:01:00.005+02:00

Sânt fructele arbustului pitic Vaccinium vitis-idaea L. (Merişor), asemanator cu Afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1300 m; are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sânt campanulate, albe sau roşietice.

Fructele de Merişor este o baca sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui, datorită conţinutului în arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4-7%), acizi citric, malic, benzoic (circa 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, etc., tanin, vaccinin(un glucozid), săruri minerale, etc. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri.
În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de Merişor.

Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi lizează uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte (din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) uraţii.

Frunzele de Merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim; se usucă la umbră,în strat subţire. Ele conţin arbutozidă, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamină C şi alte vitamine, leucoantociani şi flavonali glicozidaţi (leucocianidină, cianidină, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici, etc.). Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele – ca şi fructele – au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor lizează uraţii, aşa cum s-a arătat.

Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzia din frunze de Merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide, imprimă infuziei acţiune diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de Merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.

Decoctul din frunze de Merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conţinutului în tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiaza urinară urică, etc.

Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe de frunze de mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece; după aceea lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după 10 min. i se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de 3-4 ore. Decoctului preparat ca mai sus, i se poate adăuga şi un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.

Decoctul din frunze de Merişor (30 g), flori de Albăstrele (10 g) şi Lemn dulce (10 g). Se pune o lingură din acest amestec într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe 10 minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinii, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.

În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de Merişor şi maceratul de glicerină din muguri de Merişor.

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992

Fisurile anale

2008-02-27T10:40:00.003+02:00

Sânt ulceraţii liniare situate în pliurile cutaneo – mucoase ale regiunii anale, care produc dureri, mai ales noaptea. Aceste fisuri se pot trata cu:

Emulsie mucilaginoase sau decoct din seminţe de gutui (au efect emolient).
Comprese (cataplasme) cu infuzie din frunze de Mur.

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică" de Mihăescu Grigore, 1992

Erizipelul

2008-02-27T10:33:00.006+02:00

Este o boală infectocontagioasă a pielii şi a ţesutului subcutanat, produsă de streptococ. Ea se localizează cel mai frecvent pe faţă, apoi pe membrele superioare şi inferioare. Se manifestă prin inflamarea, înroşirea şi tumefierea tegumentelor atinse de boală, însoţită de dureri locale, frisoane şi stare febrilă. Se tratează cu sulfamide sau cu antibiotice. În terapia acestei boli sânt indicate:

Uleiul de migdale dulci (are acţiune emolientă).
Decoctul din scoarţa tulpinii de Corn (intern).

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992

Teoria triunghiulara a dragostei

2008-02-12T12:04:00.000+02:00

După psihologul american Robert Sternberg dragostea în relaţiile interpersonale se măsoară prin trei componente:

- Intimitate: cuprinde sentimentul de apropiere, conectare, legătură;

- Pasiune: cuprinde romantismul, atracţia fizică, sexualitatea

- Angajament: decizia de a iubi pe cineva şi angajamentul de a păstra această dragoste

Conform acestei teorii calitatea unei relaţii este determinată de prezenţa acestor componente la fiecare individ dar şi de interacţiunea lor în cuplu.

Oamenii îşi formează propriile teorii despre dragoste şi cum aceasta trebuie să fie, spune Sternberg. Această teorie despre dragoste este ca o poveste construită de fiecare, inspiraţi de media, de cărţile citite, de părinţi şi de mulţi alţi factori externi care ne influenţează convingerile.

Diferite etape şi tipuri de dragoste pot fi explicate prin diferite combinaţii ale celor trei elemente. Aceste elemente de pe trunghi se pot combina în mai multe tipuri de relaţii:

- Prietenia: a plăcea pe cineva , a te simţi apropiat faţă de cineva dar fără pasiune intensă sau angajament de lungă durată

- Dragoste pasională: un exemplu este „dragostea la prima vedere”. Fără intimitate şi angajament dragostea pasională poate să dispară foarte repede.

- Dragostea pustie: Căteodată, o dragoste puternică se deteriorează şi se transformă în dragoste pustie în care este menţinut angajamentul dar pasiunea şi intimitatea au dispărut. În culturile unde căsătoriile sînt aranjate relaţiile sănt la început pustii dar se transformă treptat în alte tipuri.

- Dragostea romantică: Partenerii romantici au o legătură bazată pe emoţii şi atracţie fizică.

- Dragostea de companion: Este găsită în căsniciile unde pasiunea a dispărut din relaţie dar a rămas o afecţiune şi un angajament profund. Această dragoste se construieşte între oamenii care care au ceva în comun dar nu există atracţie fizică şi dorinţă. Este mai puternică ca prietenia datorită elementului „angajament”.

- Dragostea naivă: Este caracterizată prin început copleşitor şi căsătorie în care angajamentul este motivat în mare parte de pasiune, fără efectul stabilizator al intimităţii

- Dragostea desăvârşită: Este o formă a dragostei complete, a relaţiei ideale pe care o doresc majoritatea oamenilor. Aceste cupluri au relaţii sexuale satisfăcătoare chiar şi dupa 15 ani de căsnicie. Ei nu se pot imagina fericiţi cu altcineva pe termen de lungă durată. Ei se confruntă graţios cu furtunile din relaţie şi se bucură de fiecare moment petrecut împreună. Autorul acestei teorii avertizează că este mai greu de a menţine dragostea desăvârşită decât de a o obţine. Este foarte importantă exprimarea acestor trei componente (prezente toate in dragostea desăvârşită) în acţiuni.

„Fără exprimare” spune autorul „chiar şi cea mai mare dragoste poate să moară”.

Sursa: Wikipedia

Nucile

2008-02-10T10:41:00.001+02:00

Nucul creşte, cultivat sau semicultivat aproape pretutindeni în ţara noastră, din câmpie până în zonele de munte, fructele lui sunt folosite în mod curent de populaţie.

Miezul nucilor conţine apă (3-5%), grăsimi (52,0-77,5%), substanţe proteice (12-25%) din grupa globulelor (de natura celor din lapte şi ouă), săruri minerale (nuca este fructul cel mai bogat în cupru şi zinc), provitamina A, vitamine din complexul B (B1, B2, biotină, colină), vitaminele C, E, F, P, etc, Valoarea energetică a miezului de nucă este de 560-857 (în medie 700) kcal la 100 g miezul deţine 26-60% din greutatea nucii. Nucile ar trebui sa conţină minimum 45% miez.

Miezul de nucă se consumă proaspăt sau uşor prăjit (în care caz devine mai digerabil). El este utilizat în diferite produse de cofetărie.

Din nucile verzi, înainte de întărirea cojii, se poate prepara dulceaţă.

E foarte important cum păstrăm nucile, într-o cameră aerisită, la întuneric, în strat gros de 15-20 cm (care în primele două săptămâni după recoltare se răscolesc zilnic, pentru a preveni mucegăirea fructelor) sau în saci de pânză de circa 20 kg, feriţi de rozătoare (şobolani, şoareci) şi de veveriţe. Durata păstrării, în condiţii bune, este de 1-1,5 ani; după aceea, miezul începe să râncezească.

În scopuri terapeutice se utilizează miezul nucilor, uleiul de nucă, coaja verde a fructelor şi frunzele.

Miezul de nucă este foarte energetic şi are efect laxativ, îndeosebi când este prăjit uşor şi consumat după un compot de prune sau de mere. Întrucât conţine tocoferol (vitamină E), care contribuie la scăderea conţinutului de sânge şi are o cantitate foarte redusă de hidraţi de carbon, miezul de nucă este admis în regimul diabeticilor. Substanţele grase din miezul de nucă se formează prin transformarea zaharurilor şi de aceea, pe măsură ce ele se acumulează, scade conţinutul miezului în zaharuri. Analizele făcute de Radu F.I. (1964) arată că la începutul lunii august miezul nucilor conţinea 12,1-14,5% zaharuri şi numai 5,4-8,9% substanţe grase.

Uleiul de nucă conţinând peste 50% acid linoleic, este indicat în alimentaţia dietetică pentru prevenirea aterosclerozei. El mai conţine inozitol, vitamină cu rol vital în creşterea părului. Consumat de 50-60 g într-o salată de cartofi, seara, timp de 3 zile, are efect vermifug (combate tenia). De asemenea, acest ulei combate enurezisul (scăparea involuntară şi inconştientă a urinei); se îmbibă o felie de pâine prăjită cu o linguriţă de ulei de nucă şi se consumă în fiecare seară, timp de 15 zile. Uleiul de nucă se mai foloseşte pentru frecţionarea corpului la copiii rahitici, anemici, precum şi în dermatoze (are efect emolient).

Coaja verde a nucilor (mezocarpul) conţine foarte multă vitamină C (1050-3040 mg la 100 g), nucitanin 15-20% şi alte substanţe tanoide, alcaloidul iuglon (C6H12O3), acizi organici (malic, citric), fosfaţi şi oxalaţi de calciu, naftochinon, etc. Are efecte asemănătoare cu ale frunzelor de Nuc.

Frunzele de Nuc conţin tanin complex, ulei volatil, acid galic, inozitol, alfa şi beta hidroinglonă, inglonă, vitamina C, flavone (vitamina P), substanţe minerale, etc.

Infizia şi decoctul din frunze pot fi folosite pe cale internă şi externă având acţiune astringentă (antidiareică) datorită taninului, uşor hipotensivă, hipoglicemiantă, antialergică şi antiinflamatorie. Mai sunt un dezinfectat urinar şi un antiseptic gastrointestinal. Au, de asemenea, acţiune antisudorifică.

Infuzia de frunze de Nuc, pe cale internă, se foloseşte contra diareelor, enteritelor, infecţiilor şi edemelor renale, în periartrita scapulohumerală (dureri ale umerilor), în diabetul zaharat, în hiperhidroză (transpiraţie excesivă), precum şi în hipogalactie (producere insuficientă de lapte). Această infuzie se prepară dintr-o linguriţă cu frunze mărunţite la 200 ml apă clocotită; se beau două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Nuc (extern) – 3 linguri la o cană de 200 ml, se foloseşte ca gargară pentru tratarea stomatitelor (boli inflamatorii ale mucoasei bucale). Acest decoct se mai foloseşte pentru comprese (boli în ochi, psoriazis, eczeme, furunculoză) şi băi (în reumatism, scrofuloză, leucoree, transpiraţie excesivă la picioare).

Decoctul de frunze de Nuc (pentru băi) se prepară astfel: se fierb 100 g frunze în 3-4 l apă, timp de 15 minute. Lichidul obţinut se toarnă în apa din cadă, care să aibă o temperatură de 37 grade. Durata unei băi este de 15-20 minute.

Unguent (alifie) pentru răni, din frunze de Nuc. Această alifie se prepară din 15 g frunze mărunţite, care se macerează timp de 7 zile în 100 ml ulei de floarea-soarelui, la temperatura camerei. După macerarea conţinutului, vasul în care se află acest amestec se pune pe baia de apă în fierbere şi se lasă timp de 3 ore la foc încet. Apoi se strecoară lichidul prin tifon sau pânză, i se adaugă 15 g ceară de albine, se mai ţine încă 30 minute pe baia de apă şi apoi se face omogenizarea, după Mocanu Şt. Şi Răducanu D.

Pentru scopuri medicinale, frunzele de Nuc se recoltează în iunie. Se foloseşte numai foliolele frunzelor (fără peţiol), care se usucă la umbră (de preferinţă în podurile acoperite cu tablă), în strat subţire, care se răscoleşte zilnic, pentru a se usca cât mai repede şi a se preveni încingerea şi mucegăirea frunzelor.

În stare proaspătă, frunzele de Nuc sunt mai active decât cele uscate. Având şi proprietăţi repelente, aceste frunze se mai folosesc pentru îndepărtarea muştelor şi a deferiţilor paraziţi ai pielii.

Furunculoza

2008-02-10T10:29:00.000+02:00

Este o boală de piele caracterizată prin apariţia concomitentă sau succesivă de furuncule (buboaie), în diverse regiuni ale corpului. Ea poate fi consecinţa răspândirii pe cale sanguină a stafilococului auriu. Pentru grăbirea coacerii şi colectării furunculelor, se recomandă:

Băi locale şi cataplasme cu infuzie din flori de Soc.
Cataplasme din smochine. Smochinele, tăiate în jumătăţi, se fierb în apă sau lapte, şi se aplică direct pe furuncule; au acţiune emolientă.
Băi locale cu decoct din frunze de Nuc. Se fierb 100 g frunze mărunţite în 3-4 litri de apă, timp de 15 minute. Lichidul obţinut se amestecă cu apa din baie, care trebuie să aibă temperatura de 37 grade. Se stă în baie 15-20 de minute. Decoctul din frunze de Nuc are acţiune antialergică şi antiinflamatoare.

Lămâile

2008-02-04T18:54:00.000+02:00

Sunt fructe cu o valoare excepţională în alimentaţie şi în terapia a numeroase boli. Ele sânt bogate în vitamină C (30-100 mg/100 g), care se păstrează într-o formă activă stabilă, pe de o parte datorită conţinutului ridicat în acid citric (3,7 - 7,0%), care este factor protector al vitaminei C, iar pe de altă parte absenţei enzimei ascorbicoxidaza, acidul ascorbic (vitamina C), transformându-l în acid dehidroascorbic. În coaja lămâilor, conţinutul de acid ascorbic este mai ridicat decât în suc (163 mg/100 g), iar în vârfurile lăstarilor ajunge până la 800 mg la 100 g. În afară de vitamina C, lămâile mai conţin cantităţi mici de provitamină A, vitamine din grupa B (B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP), vitamina E, etc.

De la lămâi se foloseşte sucul, uneori şi coaja (bine spălată în prealabil cu apă caldă, pentru a îndepărta eventualele urme de insectofungicide).

Lămâile dau suc mai mult dacă se ţin în apă caldă timp de 5 minute. Obişnuit, sucul reprezintă circa 30% din greutatea lămâilor.

Învelite în şerveţele de hârtie, lămâile pot fi păstrate în frigider timp de mai multe săptămâni. Ele se mai pot păstra în borcane, tăiate în felii subţiri, între care se pune un strat dublu de zahăr. Borcanul se închide ermetic şi se ţine la rece.

Sucul de lămâie, amestecat cu miere şi apă, se foloseşte ca gargară în amigdalita cronică, afte, stomatită, anghine, etc. De asemenea, sucul de lămâie are utilizări şi în alte afecţiuni, ca:

Guturai şi sinuzite: câteva picături în nări, de mai multe ori pe zi.
Hemoragii nazale: tampon de vată îmbibat cu suc de lămâie.
Otite: suc de lămâie în urechi.
Migrene: comprese cu suc de lămâie pe frunte, sau felii de lămâie aplicate pe frunte.
Răni şi plăgi infectate: spălare cu suc de lămâie pur sau uşor diluat (are efect antiseptic şi hemostatic).
Degerături: frecţii cu suc de lămâie, curativ şi preventiv.
Înţepături de insecte: frecarea locurilor înţepate cu felie de lămâie.
Negi (veruci vulgare): badijonarea de două ori pe zi cu coaja de la două lămâi macerată 8 zile în 200 ml oţet.
Diabet zaharat: suc de lămâie cu zaharină, sub formă de limonadă, câte 200 ml pe zi.
Obezitate: suc de lămâie diluat cu apă, în proporţie de (1:1).
Litiază urinară: cură cu sucul a 2-4 lămâi pe zi.

Cura cu suc de lămâie este, de asemenea, indicată în: anemie, astenie, convalescenţă, senescenţă, astm, cefalee, bronşită, blenoragie, pecingini, etc.

Apa de băut, provine din surse incerte sub raportul calităţii, se poate dezinfecta în câteva ore, dacă se toarnă în ea suc de lămâie (1-2 lămâi la 1 litru de apă).

Decoctul de lămâie (fruct întreg) se foloseşte ca vermifug.

Infuzia de lămâie este indicată contra aerofagiei şi a obstruării hepatice; se folosesc 3 lămâi tăiate seara, peste care se toarnă apă clocotită; lichidul rezultat se bea în dimineaţa următoare, pe nemâncate.
Maceratul de lămâie, preparat dintr-o lămâie întreagă, zdrobită împreună cu seminţele ei şi ţinută la macerat timp de două ore, după ce se strecoară prin stoarcere şi se îndulceşte cu miere, dă rezultate bune ca vermifug; se bea seara, la culcare.

Maceratul de lămâie cu muşeţel se recomandă contra obezităţii (în cura de slăbire); se toarnă o ceaşcă cu apă în clocot peste o lămâie tăiată în rondele (cu coajă) şi cu puţin muşeţel; se lasă la macerat peste noapte; dimineaţa se strecoară, iar lichidul se bea pe nemâncate.

Citronada (limonada) este indicată în stări febrile, vomă, hemoragii, dischinezie biliară, etc.; se prepară dintr-o lămâie tăiată în felii (rondele cu coajă) sau din sucul unei lămâi, puse într-un pahar cu apă.

Limonada pregătită din acid citric (18 g), carbonat de magneziu (11 g) şi apă (300 ml), aromatizată cu tinctură de lămâie, are efect purgativ.

Seminţele de lămâie pisate şi amestecate cu miere, consumate dimineaţa, dau rezultate bune contra oxiurilor.

Faringo – amigdalita

2008-02-04T16:55:00.000+02:00

Este o inflamaţie a amigdalelor, a mucoasei faringiene şi a ţesutului limfatic din jurul lor. Boala apare brusc, cu frison, febră mare şi dureri în gât.
Fundul gâtului şi amigdalele sânt roşii, cu depozite izolate de exudat albicios (puroi). În bioterapia acestei boli se indică:
Gargara cu infuzie de frunze de Mur, frunze de Nuc şi petale de Trandafir, atunci când boala când este însoţită de tuse sâcâitoare.

Epistaxis

2008-01-26T22:55:00.000+02:00

Denumirea de epistaxis provine de la cuvintele greceşti epi = pe şi stazein = a curge în picături. Ea este atribuită hemoragiei nazale cauzată de unele traumatisme, de hipertensiunea arterială, de anumite boli infecţioase, etc. Această hemoragie se opreşte prin tamponarea nării cu vată îmbibată în suc de lămâie, suc de gutuie sau de afine.

Pentru prevenirea acestei hemoragii se recomandă:

Fructe cu proprietăţi hemostatice: afine, coacăze, gutui, lămâi, portocale, coarne, nuci, alune, migdale.

Episclerita

2008-01-23T21:55:00.000+02:00

Este o boală inflamatoare a sclerei; se manifestă sub formă de dureri ale globului ocular, lăcrimare, hiperemie(de la grec. hyper=deasupra, peste, şi haima=sânge) congestie, acumulare de sânge într-un organism sau într-o regiune a corpului, conjunctivală – sclerală într-un sector al globului ocular, nodul roşu – violaceu localizat la o mică distanţă de cornee. Această boală are caracter recidivat. Apare mai mult la femei şi la tineri.

În terapia episcleritei este indicată şi în infuzia prelungită (12 ore) din muguri de Coacăz negru (40 de muguri în 0,4 litri apă); se bea pe parcursul unei zile.

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", 1992

Enurezis

2008-01-21T19:47:00.000+02:00

Această denumire provine de la cuvintele greceşti en = înăuntru şi ourein = a urina. Ea se referă la scăparea involuntară şi inconştientă a urinei. Apare în urma unor emoţii puternice (în special la copii), în unele boli nervoase, precum şi la bătrâni.

În tratarea acestei boli rezultate bune dă cura cu ulei de nucă; se îmbibă o felie de pâine prăjită cu o linguriţă de ulei de nucă şi se consumă în fiecare seară, timp de 15 zile.

Sursa: "Fructele în alimentaţi, bioterapie şi cosmetică", 1992

Merele

2008-01-20T17:10:00.000+02:00

Merele ocupă primul loc între fructele speciilor pomicole cultivate în zonele cu climă temperată. Ele sânt reprezentate prin soiuri de vară, cu coacerea în iulie-august (Aromat de vară, Red Melba, James Grieve, etc.), soiuri de toamnă care se consumă în septembrie-noiembrie (Frumos de Voineşti, Parmen auriu, etc.) şi soiuri de iarnă care se recoltează în septembrie-octombrie şi se pot păstra până în iunie (Jonathan, Delicios auriu, Starkrimson, Wagener premiat, etc.).

Merele proaspete conţin apă (77,8-88,5%), zaharuri (7,6-16,4%), acizi (0,16-1,27%), substanţe tanoide (0,06-0,31%), substanţe pectice (0,23-1,14%), proteine (0,18-0,72%), săruri minerale, celuloză, hemiceluloză, lignină, enzime, provitamina A, Vitamina C, vitaminele din grupa B (B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina PP, biotină şi alte substanţe.

Zaharurile din mere sânt reprezentate prin levuloză (4,15-8,10%), glucoză (2,50-5,55%) şi zaharoză (3,20-4,55%). Cu cât durata de păstrare este mai lungă, cu atât merele conţin cantităţi mai mici de zaharoză.

Acizii organici se găsesc în mere în formă liberă (malic, citric) şi combinată (malic, citric, succinic, lactic, salicilic, axalic). Merele au 70% acid malic, 20% acid citric, 7% acid succinic şi 3 % alţi acizi.
Substanţe tanoide condiţionează gustul şi durata de păstrare a merelor. Feliile de mere expuse la aer imediat după tăiere se brunifică, datorită oxidării taninului.

În seminţele merelor se găsesc glucozidul amigdalină (0,6%) şi lipide (20-22%). Aşa cum s-a arătat, amigdalina este toxică.

Valoarea energetică a merelor este de 46-84 kcal la 100 g (în medie 60 kcal) în funcţie soi şi alţi factori.

Merele păstrate la +2 grade şi higroscopice de peste 85% pierd în 4-6 luni circa 20% din vitamina C, iar în 8-10 luni 40%.
Din mere se prepară marmeladă, compot, peltea, pastă, pistil, suc, cidru, oţet şi rachiu.
Merele au şi utilizări culinare foarte variate: plăcinte, tarte, sufleu, tort, cataif cu mere, budincă, omletă, sos de mere, supă-cremă de mere, mere în aluat, etc. Merele proaspete, date prin răzătoare, se pot folosi în combinaţie cu nuci, cu alte fructe, cu miere, brânză de vaci, ţelină, maioneză, etc. Din mere uscate (sub formă de felii) se prepară chisel.

Cura de mere. Se recomandă în cazuri de surmenaj fizic şi psihic, de anemie, obezitate (cura de slăbire, cu 1 kg mere zilnic, fără alte alimente), infecţii intestinale, stări febrile, migrene, convalescenţă, sarcină, reumatism, ulcer gastric, gastrite, boli de ficat, calculi biliari, demineralizare, diabet, etc. preventiv şi curativ, merele au acţiune favorabilă în hipertensiunea arterială. Pectinele din mere micşorează concentraţia din sânge şi contribuie la eliminarea acidului uric.
Este suficient să se mănânce zilnic două mere (respectiv 15 g de pectină) pentru ca fiecare om să se asigure, într-o bună măsură, contra aterosclerozei şi a infarctului (merele contribuie la întărirea muşchilor cardiaci şi a sistemului muscular, în general).
Merele sunt un depurativ sanguin şi un antiseptic intestinal, deoarece favorizează secreţia unei diastaze intestinale bactericide. Curăţate de coajă şi rase mărunt, merele constituie, alături de morcov un tratament eficace în diaree acută şi cronică, la copii (un copil poate consuma 0,5-1 kg mere pe zi, în 5 mese), în enterocolite, dizenterie, rectocolită, ulcer gastric, etc. Consumate seara, înainte de culcare, merele au acţiune calmantă asupra sistemului nervos, previne insomniile, uşurează somnul. Ca depurativ, se recomandă a se consuma un măr în fiecare dimineaţă, iar ca laxativ, un măr în fiecare seară. Nutriţioniştii bulgari consideră merele şi iaurtul ca alimente de bază, care asigură longevitatea.

Conţinutul variat de săruri minerale conferă merelor efect alcalinizat, iar microorganismele (fier, cupru, zinc, etc.) stimulează activitatea enzimelor şi înlesnesc arderile în organism. Merele contribuie la întărirea organismului şi la prevenirea infecţiilor aparatului respirator, în cursul iernii şi primăverii.

Datorită acidităţii moderate, merele ajută digestia, provocând prin act reflex o secreţie importantă de salivă şi de suc gastric. Merele conţin un complex de substanţe antioxidante care modifică sistemul enzimatic din microzomi, neutralizând totodată substanţele mutagene şi cancerigene.

Deoarece pieliţa merelor conţine de circa două ori mai mult acid pantotenic şi vitamină C decât pulpa, se recomandă ca merele să fie mâncate nedecojite.

Merele uscate sânt contraindicate în diabet, deoarece conţin multe zaharuri.

Pe cale externă, merele se folosesc în otalgii (aplicarea unui măr copt în cuptor), plăgi atone (oblojeală cu mere rase şi fierte în sucul lor, sau aplicări de suc de mere şi ulei de măsline, în părţi egale), precum şi în cosmetică.

Decoctul de mere dă rezultate bune în bronşite, reumatisme şi afecţiuni intestinale. El se prepară astfel: se taie în felioare 2-3 mere necurăţate de coajă şi se fierb într-un litru de apă 15 minute. Se bea după poftă. I se pot adăuga câteva bucăţi de rădăcină de reglisă (lemn dulce). Decoctul poate fi pregătit şi din mere uscate, bine mărunţite, o linguriţă la cană; se beau 3-4 căni pe zi.

Infuzia din pieliţă de mere uscate (o linguriţă de supă la o cană de apă clocotită, lăsată 15 minute să se pătrundă bine), în cantitate de 4-5 ceşti pe zi, este indicată în reumatisme, gută, oligurie, etc.

Oţetul de mere, în scop alimentar şi medicinal, se prepară astfel: după spălare, merele se strivesc sau se rad împreună cu coaja. Terciul rezultat se toarnă într-un vas de lemn sau ceramică smălţuită, se adaugă apă călduţă care a fost fiartă în prealabil (0,5 litri apă la 0,4 kg terci de mere). Pentru fiecare litru de apă se adaugă 100 g miere de albine sau zahăr, 10 g drojdie de bere şi 20 g pâine neagră uscată. Vasul se acoperă şi se lasă să fermenteze la întuneric şi la temperatura de 20 de grade , timp de 10 zile, amestecând conţinutul lui de 1-2 ori pe zi. După fermentare se strecoară şi se presează printr-o pânză rară, apoi se adaugă la fiecare litru de filtrat încă 50-100 g de miere sau zahăr, după care se lasă să-şi continue fermentarea la temperatura de 20-30 grade. După 40-60 de zile lichidul se limpezeşte şi se poate trage în sticle, care se astupă cu dop de plută, se ceruieşte şi se păstrează în camere reci.

Cura cu oţet de mere este indicată în următoarele boli¬: astm bronşic, ateroscleroză, hipertensiune arterială, arterită, trombangeită obliterantă, obezitate, cistite, nefrite, spondilită, anchilozantă, nevroze, gastrită acută toxialimentară, insomnii, oboseală cronică, migrene, ameţeli, lăcrimare la persoanele în vârstă, sterilitate primară, graviditate, intoxicaţii alimentare, nevralgie facială, etc.

Oţetul de mere (două linguriţe la 100 ml apă), în care se adaugă 1-2 picături soluţie Lugol (5% iod şi 10% iodură de potasiu), în cure îndelungate, contribuie la sporirea longevităţii omului şi la prevenirea infarctului.

Siropul din suc de mere şi zahăr, în părţi egale, fierb la foc domol, până la consistenţa siropoasă, consumat câte două linguri înainte de fiecare masă, are efect laxativ şi pectoral, îndeosebi la copii.
Infuzia din flori de Măr calmează tusea.

Se zice că aşa s-a născut Caesar

2008-01-19T02:16:00.000+02:00

Încrederea oarbă în forţele naturii ne face ireceptibili la multe fenomene. V-aţi gândit vre-o dată la misterul creării şi apariţiei unei noi vieţi? Sunt sigur că da.
Naşterea este apogeul acestor mistere, cununa succesului în procreare. Dar, din păcate, în câteva cazuri raportate la mii de sarcini, apar complicaţii incompatibile cu o naştere fiziologică. Ce-i de făcut? Doar e vorba de o viaţă de om, iar uneori şi doua.

În acest articol, eu, student în anul IV al facultăţii Medicină Generală, vreau să vă aduc spre cunoştinţa dumneavoastră, stimaţi cititori (şi mai ales cititoare) şi să-mi împărtăşesc impresiile şi entuziasmul care m-au cuprins când pentru prima dată în viaţa mea am asistat la o operaţie cezariană.
Acest termen provine nu de la caesar (cezar, împărat) ci de la verbul caeso – a tăia. Cunoscută încă medicilor din Grecia şi Roma Antică, operaţia cezariană se efectua în caz de deces al femeii în timpul naşterii, în scop de a salva viaţa fătului. Prima operaţie cezariană în naştere la o femeie vie a fost efectuată în 1610, în oraşul Vittenberg, de către obstetricianul german I. Trautman, el reuşind să salveze vieţile mamei şi a copilaşului. Şi astea în era când nu erau incă descoperite antibioticele şi anestezia!
Astăzi, lucrul chirurgului-obstertrician e uşurat semnificativ. Există indicaţii bine definite pentru astfel de operaţii, metodici şi tehnici bine puse la punct, diagnosticare precoce, medicaţie performantă şi eficientă. Totuşi succesul operaţiei depinde aproape integral de măiestria şi priceperea celui care o efectuează, răspunderea fiind dubla, chiar triplă uneori.
Aflându-mă în sala de operaţii urmăream cu sufletul la gură fiecare mişcare, fiecare gest, privire, cuvânt. Momentul extragerii fătului din uterul incizat (vezi poza care am facut-o chiar atunci) a catalizat o adevărată explozie emoţională în toată făptura mea. Trăgând cu coada ochiului spre colegii mei am observat aceeaşi stare de spirit imprimată atît de evident în ochii lor, neacoperiţi de masca chirurgicală. Iar cînd nou născutul a scos primul ţipăt, relaxarea care am simţit-o m-a atenţionat asupra gîndului că în tot acest timp m-am aflat într-o încordare totală. Mă învăluia o senzaţie prea puţin comparabilă cu o oarecare alta.
Pe faţa chirurgului, însă, n-a mişcat măcar un muşchi! Printr-o mişcare maşinală el a transmis copilul în grija moaşelor şi in următoarea secundă deja era preocupat de finisarea operaţiei. Mai avea mult de lucru: extragerea placentei, oprirea hemoragiei, suturarea ţesuturilor incizate ş.a. Abia după ce a luat sfirşit intervenţia, mulţumindu-le asistenţilor pentru munca depusă, mi-am dat seama, judecând după vibraţiile vocii sale, că a retrăit şi el.

Nu-mi pot imagina că a fost şi el student cândva, aşa cum sunt şi eu acum. Da, sunt un student, care a studiat 3 ani medicina pentru ca să-şi dea seama că atât de multe nu cunoaşte, atâtea mai sunt de invăţat până a putea s-ajungă ceva deopotrivă cu acea figură monumentală ce stă din dreapta mesei de operaţie cu un copil nou născut în mână, spre care sunt aţintite privirile a câtorva tineri cu ochii mari de uimire şi frica subtilă care-i cuprinde în acel moment. Tineri care sunt astăzi studenţi. Aşa cum a fost şi el odată...

Insomnia

2008-01-19T01:04:00.000+02:00

Este o lipsă de somn sau, mai degrabă, o reducere considerabilă a duratei şi profunzimi a somnului, prin treziri dese. Se întâlneşte în emoţii, nevroză astenică, boli psihice în care predomină o stare de excitaţie, etc.

Pentru prevenirea şi combaterea insomniei se recomandă a se consuma seara fructe cu acţiune calmantă asupra sistemului nervos: mere, caise, piersici, etc

Gripa

2008-01-19T00:58:00.000+02:00

Este o boală infectocontagioasă acută, epidermică, de natură virotică; se manifestă prin stare generală proastă, febră, inflamaţia acută a căilor respiratorii (nas, laringe, bronhii), tuse, strănut, astenie, dureri de cap, insomnii, etc. Această boală durează 4-5 zile, dacă nu apar complicaţii (pneumonie, bronhopneumonie, pleurezie purulentă, etc.).

În bioterapia gripei sânt indicate:

Sucul de lămâie (câteva picături în nări, de mai multe ori pe zi).
Infuzia din flori de Soc, cu 1-2 linguriţe de flori la o cană; se beau 3-4 căni pe zi; având acţiune sudorifică, combate febra.
Portocalele, lămâile şi celelalte citrice (conţin vitaminele C şi P care au efect antigripal).

Eczemele

2008-01-18T22:01:00.000+02:00

Sânt boli de piele (dermatoze), de natură alergică, ce se manifestă prin mâncărimi dese şi intense, înroşirea şi descuamarea pielii, apariţia de vezicule care zemuiesc şi apoi se usucă, transformându-se în cruste. Se tratează pe cale externă, prin:

Ungere sau comprese cu substanţe emoliente (ulei de migdale, ulei de nucă sau de măsline, emulsie mucilaginoasă din seminţe de gutui).
Băi locale şi băi generale cu decoct din frunze de Nuc. Acest decoct se prepară din 30-40 g frunze mărunţite la 1 litru de apă, când baia se face local, şi din 200 g frunze în cazul băii generale (decoctul se toarnă în apa din baie).
Decoctul din amestec de plante: fructe şi frunze de Măr pădureţ, frunze de Nuc, de Mur, de Soc, de Tei, frunze şi coajă de Stejar, Muşeţel, cicoare, Coada şoricelului, Trifoi şi Pătrunjel cu rădăcină. Se pune câte o lingură din fiecare fel de plantă în 4-5 litri de apă şi se fierb 1-2 minute. Cu acest decoct se fac 6-10 spălături pe zi. După fiecare spălătură, porţiunea de piele tratată se usucă la soare la o sursă luminoasă puternică.
Infuzie din frunze de Dud.

Parotidita Epidemica (oreion-ul)

2008-01-18T21:49:00.000+02:00

În municipiul Chişinău în periada 3-19 decembrie 2007 au fost semnlate 366 de cazuri de parotidită epidemic, 207 printre copii de vârstă şcolară, situaţie care trebuie să pună în gardă serviciile de sănătate.

Acest articol ar fi trebuit să fie scris pentru vre-un site specializat în problemele de sănătate ale copiilor de vârstă preşcolară, căci anume în această perioadă e întâlnită mai des afecţiunea sus menţionată (la băieţei de doua ori mai des decât la fetiţe).

Însă incidenţa crescută a cazurilor de îmbolnăvire a copiilor mai mari şi chiar a adulţilor la noi în republică, impune atenţionarea şi înştiinţarea populaţiei referitor la acest subiect.

Parotidita epidemică e cunoscută în popor cu numele de oreion, iar la noi în ţară lumea mai cunoaşte şi denumirea ce provine din limba rusă – свинка (svinka). Un astfel de nume e sugestiv deoarece virusul, agentul patogen Pneumophilis parotidis, provoaca de obicei inflamaţia glandelor salivare şi are o deosebită predilecţie pentru aşa numitele glande parotide (cele mai mari glande salivare ale omului) ce se află în spatele mandibulei cam pe lângă urechi. Glanda inflamată creşte în volum şi condiţionează aspectul specific, de “purceluş” al feţei.

Să ştiţi că aici partea hazlie a afecţiunii se termină. Oreionul e o boală infecţioasă, de origine virală, ce se transmite pe calea aerului prin picături în timpul actului vorbirii, strănutului, tusei râsului în hohote. Asta înseamnă că aflându-vă în ambianţa în care este un bolnav de parotidită aveţi şansa să inhalaţi picăturile purtătoare de virusuri care acesta le elimină. De aici şi un moment foarte important de profilaxie şi prevenire a infectării: izolarea persoanei bolnave şi purtarea de măşti respiratorii pentru persoanele ce vin în contact cu bolnavul.

Închipuiţi-vă însă o şcoala, gradiniţă sau garnizoană în armată unde toţi poartă măşti. Soluţie aproape impracticabilă şi nerăspândită, mai ales la noi. De aceea momentul principal este depistarea persoanei bolnave, izolarea ei şi CARANTINA.

Care sunt simptomele parotiditei epidemice?

- creşterea în volum, dureroasă, a uneia sau ambelor glande parotide; unul sau ambii obraji pot fi umflaţi, aproximativ 30-40% din cei infectati prezintă acest simptom care e considerat de către mulţi un semn caracteristic pentru boală deşi el poate apărea şi în alte afecţiuni

- febra cuprinsă între 38-40 °C

- cefalee (dureri de cap), durere la nivelul urechii, senzatie de gât uscat şi durere la înghiţire sau deschiderea gurii

- durere resimţita atunci când se consuma mâncăruri sau băuturi acre cum ar fi sucuri sau citrice

- oboseala cu dureri musculare sau articulare

- lipsa poftei de mâncare şi vărsături.

Aşacă dacă aveţi aceste simptome nu aşteptaţi, fuga la medic! Trebuie menţionat că aproximativ 1/3 din cei afectaţi nu totdeauna au aceste simptome. Oricum, orice infecţie virală presupune apariţia slabiciunii generale, moleşelii, indispoziţiei şi afectarea poftei de mâncare. Toate acestea în paralel cu perioada în care s-au atestat cazuri de oreion trebuie să ne pună în gardă!

Vreau să vă mai spun ca nu foarte des ( dar oricum nu trebuie ignorant faptul) parotidita nu e parotidită. Am în vedere că acelaşi virus nu afectează glanda parotidă ci alte organe cu conţinut de ţesuturi glandulare, iar din astea alege pancreasul şi (fiţi atenţi!) testicolele sau ovarele. Consecinţele nu vreau să le expun, dar credeţi-ma că sunt nu din cele mai placate şi fac parte din categoria celor care marchează şi afectează totă viaţa ulterioară.

Sper ca nu v-am speriat cu aceste cuvinte. Ţineţi minte că paza bună trece primejdia rea! Aşacă fiţi cu ochii în patru atât la voi cât şi la cei din jurul vostru!

Ţelul acestui articol nu a fost de a vă oferi o informaţie completă privitor la Parotidita Epidemică cu aspecte de profilaxie, tratament ş.a.m.d. ci doar de a va atenţiona şi a vă pune în gardă: fiţi pe fază şi ţineţi minte că in peste 80% din cazuri suntem noi înşine vinovaţi de faptul că ne-am îmbolnavit. Să nu spuneţi ca nu v-am spus!

Fiţi Sănătoţi şi aveţi grijă de voi şi apropiaţii voştri!

Măceşele

2008-01-13T20:49:00.000+02:00

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în exclusivitate de la plantele spontane, cunoscute sub numele de Măceş (Rosa canina L.), Răsură, Ruje sau Trandafir sălbatic. În cultură, Măceşul a fost introdus recent pe suprafeţe foarte mici.

Măceşele sânt pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. În interiorul lor se află achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu seminţe. Măceşele au formă sferică sau elipsoidală, culoare portocalie în faza de pârgă şi roşie sau roşie-portocalie la maturitatea deplină.

În scop medicinal, măceşele trebuie recoltate când sânt în pârgă, ne-înmuiate, iar nu toamna, după căderea brumei, când sânt complet coapte şi devin moi, deoarece în această fază ele conţin cantitatea cea mai mică de substanţe active. Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în pârgă, cu pulpa încă tare. După recoltare , măceşele se prelucrează imediat, pentru a nu se degrada substanţele active. Prelucrarea se face în vase de lemn, de plastic sau de ceramică smălţuită, pentru a împiedica degradarea vitaminei C, pe care metalele o descompun.

Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic), celuloză 23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie de specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic, acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen (izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.

În scopuri terapeutice, de la Măceş se folosesc fructele (din care se prepară infuzie, decoct, vin medicinal, băuturi răcoritoare), seminţele şi florile.

Măceşele amestecate cu miere (două părţi pulpă de măceşe curăţate de perişoare şi o parte de miere) se utilizează contra limbricilor (ascaridoza), consumându-se zilnic câte 2-3 linguriţe din acest amestec.

Decoctul din măceşe (o linguriţă de fructe la o cană cu 200 ml apă) împiedică formarea calculelor renali, deoarece, deoarece măceşele sânt diuretice. Ele se pun în apă când dă în clocot şi se fierb numai 5-10 minute, pentru a nu se pierde prea mult din vitamina C. Acest decoct se foloseşte şi la tratarea rinitelor, a colitei cronice, a aterosclerozei şi a hipertensiunii arteriale, precum şi pentru dezintoxicarea alcoolicilor. Se beau 2-3 căni decoct călduţ pe zi.

Infuzia din fructe de Măceş este bogată în vitaminele C şi P. Ea se foloseşte la tratarea arteritei, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale şi trombangeitei obliterante, deoarece menţine elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare (datorită bioflavonoidelor, care au rol de vitamină P, precum şi vitaminei F). Această infuzie se prepară din două linguri de fructe la 0,5litri apă clocotită; se bea în cursul unei zile.

Infuzia de măceşe şi fructe de cătină albă, în părţi egale, 1-2 linguriţe de amestec la o cană de amestec la o cană cu apă (200 ml), se poate folosi ca ceai alimentar în tot cursul anului; se beau 2-3 căni pe zi.

Maceratul la rece de măceşe este o băutură răcoritoare bogată în vitamine, care se prepară astfel: 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g zahăr, deoarece, după dizolvarea zahărului se strecoară; se beau 3 căni pe zi; se păstrează la rece.

Siropul de măceşe se prepară astfel: peste 250 g măceşe uscate se toarnă 1,5 litri apă în clocot şi se lasă la macerat 12 ore, apoi se filtrează, se adaugă 0,5 kg zahăr şi se fierbe până la consistenţa unui sirop. Siropul de măceşe se mai poate prepara şi din suc de măceşe şi zahăr, în părţi egale, care se fierb la foc slab, într-un vas de inox, timp de 10-15 minute, având grijă să se înlăture spuma formată. După ce vasul se ia de pe foc, se adaugă 6 linguriţe cu zeamă de lămâie sau 2 linguriţe de vitamină C pulbere; se amestecă bine şi se toarnă în sticle curate, uscate şi fierbinţi.

Sticlele se astupă ermetic şi se pasteurizează. Din 3 kg de măceşe se obţine 1 litru de suc (cu ajutorul maşinii de stors roşii).

Vinul (cidrul) de măceşe are acţiune diuretică, tonic-aperitiv, fiind indicat în afecţiuni hepatice şi renale.

Infuzia din flori de Măceşe şi decoctul din seminţe de măceşe sânt indicate în boli de ficat, de rinichi, în dizenterie, constipaţie şi hemoptizii (scuipări de sânge).

În farmacii, din măceşe se obţine Rozavit-ul, un produs biostimulator (suc) foarte bogat în vitamină C (250 ml de suc conţin 75 mg vitamină C).

Extractul de măceşe este folosit în apifitoterapie, la obţinerea produsului Ciploment T, tablete moi, medicament cu acţiune biostimulatorie.

Conţinutul ridicat de acid ascorbic (vitamina C) imprimă măceşelor o puternică acţiune antiinfecţioasă (vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere a microorganismelor, blocându-se respiraţia).

Dizenteria

2008-01-12T18:56:00.000+02:00

Este o boală infectocontagioasă, datorită localizării în intestinul gros a bacilului dizenteric; se caracterizează prin crize dureroase abdominale, ce apar îndeosebi în timpul scaunelor, din cauza ulceraţiilor existente pe intestinul gros. Scaunele sânt dese, diareice, bogate în mucus, striate cu sânge.
Antibioticele au rol important în tratamentul bolii. Dintre fructe, sânt indicate cele astringente; afine, gutui, moşmoane (consumate proaspete sau sub formă de suc), castane comestibile şi altele.

De asemenea, se recomandă ceaiuri preparate din frunze de Zmeur sau de Mur (care au, de asemenea, acţiune astringentă).

Dispepsia

2008-01-12T00:38:00.000+02:00

Este o digestie grea şi dureroasă, datorită insuficienţei sucului gastric. Denumirea bolii provine de la cuvintele greceşti dya = greu şi pepsis = digestie. De obicei, această tulburare a procesului digestiv se manifestă prin dureri de stomac, care apar după masa de prânz, şi prin modificări ale procesului de evacuare stomacală şi intestinală.

Dispepticii (cei suferinzi de dispepsie) pot consuma următoarele fructe: piersici, struguri, coacăze, zmeură, portocale, grapefruit, ananas, etc. Castanele comestibile, dulceaţă şi compotul de smochine sânt excelente pentru dispeptici.

Disgravidia

2008-01-09T20:34:00.000+02:00

Acest sindrom clinic poate să apară în ultimul trimestru de sarcină, la o femeie anterior sănătoasă; se manifestă prin hipertensiune arterială, proteinurie, accese convulsive, edeme, hemoragie rectoplacenteră; evoluează de cele mai multe ori favorabil, dispărând după naştere, fără sechele.

În dietoterapia acestei boli se indică: sucul de mere, suc sau compot de gutui, afine proaspete, decoct de afine, etc.

Diskinezia (Distonia) biliară

2008-01-09T20:28:00.000+02:00

Este o tulburare funcţională motorie a căilor biliare extrahepatice (greutate în evacuarea bilei), care se manifestă prin jenă dureroasă în regiunea ficatului, cu exacerbări tardive, postalimentare, senzaţie de balonare, greţuri, gust amar, etc. Durerea se manifestă şi sub formă de colică biliară. În dietoterapia acestei boli sânt indicate:

Fructe proaspete sau sucurile lor (mere, pere, prune, zmeură, struguri).
Limonadă, gelatină de fructe, dulceţuri, peltea şi marmelade.
Ulei de măsline, câte o linguriţă, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale (pe stomacul gol): de fiecare dată se ţine corpul culcat pe dreapta, timp de 30 minute.

Atenţie! Traumatismul!

2007-12-10T18:08:00.000+02:00

Traumatismul - un complex de dereglări locale şi generale în organismul uman asupra căruia a acţionat un agent traumatic cu o forţă care depăşeşte rezistenţa ţesuturilor.

Ştiu că suna complex şi greoi de înţeles, dar anume această definiţie reflectă ceea ce e "în vogă" prin spitalele din ţărişoara noastră, de la începutul iernii şi până hăt, în primăvară. E perioada "de aur" a traumatologilor de pretutindeni, perioada care le-o oferă condiţiile meteorologice specifice în alianţă cu ... NOI! Ploile mărunte, gheţuşul, lapoviţa, ceaţa, neatenţia, graba şi amorţirea în care ne aflăm cu toţii ne cam joacă festa, mai ales într-un oraş mare şi aglomerat.
Medicii le numesc traumatisme în munca neorganizată, noi le spunem accidente, nenorociri, cumpene ş.a. Oricum le-am numi rămân totuşi a fi aceleaşi întâmplări neplăcute, nedorite, nefaste şi neprevizibile uneori care, în cel mai bun caz, ne bagă în stress şi ne indispun pentru o zi întreaga, iar în cel mai rău, cred că, fiecare îşi dă seama de posibilul final.

De ce anume această perioadă devine atât de periculoasă în sensul probabilităţii de a ne alege cu o traumă? Statistica arată că în perioada de iarnă numarul traumatismelor creşte de două ori şi mai bine, ponderea principală revenind traumatismelor rutiere şi de stradă.

Primul din istoria omenirii accident rutier cu final fatal a avut loc în Londra pe la finele anului 1896. O batrânică a nimerit sub automobilul unui aristocrat care-şi conducea maşina cu o viteză nemaipomenită pe atunci - 17 km/h! De atunci mijloacele tehnice au evoluat mult iar atenţia şi prudenţa noastră fiind cam în regres. Şi încă un fenomen curios: bărbaţii sunt traumatizaţi de două ori mai frecvent decât femeile, iar apogeul cuprinde perioada între 15 şi 29 de ani. Probabil că ei sunt cei care participă mai intens la trafic. Apropo, pietonul de asemenea este participant la trafic şi la accidentele cu implicarea pietonilor gentlemenii cedează locul de frunte doamnelor şi domnişoarelor.

Nu operez cu termeni absoluţi ci doar cu date statistice, la stabilirea cărora ne aducem contribuţia personală fiecare dintre noi. Aşacă, cred eu, aceste date ar trebui să ne pună puţin pe ginduri.
Neatenţia noastră, traficul rutier aglomerat, vremea rea, sărbătorile de iarnă care au un colorit specific referitor la modalitatea noastră de a le sărbători (cred că aţi prins faza!) şi încă mulţi alţi factori, pun mâină de la mâină şi ne oferă şi ele, pentru unii dintre noi, "cadouri" de iarnă.

Şi totuşi ce facem în caz de... Păi, sărim în ajutor! Dar nu uitaţi că orice trauma implică durere, uneori insuportabilă, la orice atingere sau mişcare. Ajutorul acordat trebuie să fie minimul necesar, restul fiind treaba medicilor care vor veni la locul accidentării, la chemarea voastră. Dar pină atunci nu trebuie să ne pierdem cumpătul şi să îndeplinim câteva manevre foarte simple:
-persoana traumatizată trebuie evacuată cu mare grijă şi atenţie din zona accidentării (drum, şosea, scări ş.a.);
-imobilizăm membrele suferinde (căci anume mâinile şi picioarele cel mai des sunt supuse traumatizării) cu mijloace improvizate, aceasta micşorînd cu mult suferinţa bolnavului pe contul limitării mişcărilor atât active cât şi pasive care sunt foarte dureroase, după cum am menţionat mai sus;
-aplicarea unei comprese cu gheaţă (invelită intr-un ştergar, de exemplu, dar nicidecum pe pielea goală!), ceea ce diminuează edemul şi durerea;
-în cazul unei sângerări externe - trebuie oprită hemoragia cât mai repede posibil! În acest sens compresăm artera (dacă ştim unde se află) sau aplicăm, MAI SUS de locul lezat, un garou, sau pur şi simplu legăm cu ceva (curea, cearşaf, fular) mâina sau piciorul, de asemenea mai sus de locul hemoragiei;
-apelăm 903
Desigur sunt destul de neplăcute astfel de situaţii, dar trebuie să ne descurcăm cumva, căci primul ajutor este uneori crucial in evoluţia de mai departe a consecinţelor traumei.

Sper că informaţia prezentată în acest articol vă va fi de mare folos în caz de necesitate. Vă doresc o iarnă cât mai frumoasă fără "neplăceri"! Fiţi atenţi, asta ar echivala într-o oarecare măsură cu urarea - fiţi sănătoşi!

Apendicita Acută! Chemaţi Urgenţa!

2007-12-01T03:07:00.000+02:00

Cu mare regret vă comunic: nici unul dintre noi nu e asigurat de situaţiile neplăcute şi nedorite, când starea de sănătate poate suferi un declin neprevăzut, sau mai bine zis neaşteptat. Astfel de situaţii pot fi foarte diverse, de la „banale” dureri de cap până la urgenţe chirurgicale, care la rândul lor condiţionează alte nevoi, mai ales nouă, studenţilor, căci trebuie să absentăm la ore până la o ameliorare a statutului nostru de sănătate şi o restabilire a capacităţii de muncă.

Mă voi referi la cea mai frecventă dintre urgenţele chirurgicale, numită ştiinţific – apendicita acută. Aceasta este o afecţiune inflamatorie a unui organ micuţ, situat in partea de dreapta-jos a cavităţii abdominale, cu dimensiunile de 6-12 cm lungime şi 6-8 mm în diametru – dimensiunile în normă, care sunt depăşite de cele patologice la instalarea apendicitei.

Nota Bene: Apendicita este denumirea afecţiunii, iar organul afectat in apendicită e numit apendice vermiform, de aici şi incorectitudinea expresiei ”a scoate apendicita”, mai nimerit şi corect este de a zice “a înlătura apendicele” (din cauza inflamării lui, adică din cauza apendicitei).

Ca entitate anatomică, apendicele vermicular, apare în sec. XVI în lucrările lui Berangario de Capri din Bologna, fiind scos în imagine pentru prima dată de către Leonardo da Vinci în desenele sale anatomice. Privit pînă nu demult ca organ rudimentar, de fapt exercită mai multe funcţii importante. Pentru prima dată afecţiunile apendicelui au fostdescrise de către Soraceus în 1642, termenul de apendicită fiind introdus de chirurgul german Fity, în 1886.

Apendicita ocupă primul loc printer urgenţele abdominale, afectând unul din 200 – 250 de indivizi cu o incidenţă medie de 4-5 %. Survine cel mai frecvent între virsta de 10 şi 40 de ani, foarte rar întîlnită până la 3 şi după 80 de ani. Atenţie domnişoarelor studente! La femei, incidenţa e de 2-3 ori mai mare decât la bărbaţi.

Este o boală polietiologică, adică la apariţia procesului inflamator în apendice contribuie diverşi factori:

infecţia şi flora microbiană intestinală;
agenţii patogeni în aşa boli ca tonsilita (popular, glande), gripa, reumatismul ş.a.
obstrucţie mecanică cu corpi străini: seminţe şi sâmburi de fructe, coji de seminţe de floarea soarelui;
dereglări de alimentare sangvină a apendicelui
ş.a.

Manifestările clinice sunt variabile, uneori imitând alte patologii. Din această cauză a şi fost numită “boală-cameleon”. Totuşi cel mai frecvent şi constant semn este durerea. Ea apare spontan, brusc, uneori fiind precedată de un discomfort uşor. Creşte repede în intensitate, ceea ce impune bolnavul să gasească o poziţie antalgică. Durerea nu are legătură cu timpul luării mesei! Peste o oră, o oră şi jumătate apare voma însoţită de greţuri. Şi aici e un moment diferenţial: voma în apendicita acută este unică, dar nu repetată ca in alte patologii intestinale. Restul semnelor şi simptomelor ţin de competenţa personalului medical care va sosi cu maşina salvării imediat ce dumneavoastră sau cineva dintre apropiaţii voştri va forma numărul 903.

V-am enumărat cele mai frecvente şi tipice semne de debut ale apendicitei acute si care, cred eu, ar trebui să fie cunoscute de fiecare pentru a avea o reacţie promptă şi a le recunoaşte corect în momentele apariţiei lor. De ce-ar fi atât de important acest fapt? Pentru că de rapiditatea acordării ajutorului medical specific, care de cele mai dese ori este operaţia de înlăturare a apendicelui - apendicectomia, depinde in mod direct perioada reabilitării postoperatorii.

Deci, iată ce ar trebui să reţineţi: alimentaţi-vă regular şi corect, evitând mâncărurile greu digerabile, sau chiar indigerabile; folosiţi toate metodele pe care le cunoaşteţi în profilaxia şi prevenirea maladiilor infecţioase, mai ales ale răcelii şi gripei şi trataţi-le corect şi pină la urmă în caz că totuşi le-aţi făcut (aceasta ar preveni mult mai multe afecţiuni secundare, printre care este şi apendicita acută); domnişoarelor le-aş da următorul sfat – să aibă mare grijă ca în perioada rece a anului, mai ales, să ţină acoperită sub haine acea porţiune îngustă a corpului ce se află între talia joasă a blugilor şi scurte (într-adevăr scurte) şi care, poate printr-o ironie a soartei, coincide cu proiecţia unor organe specific feminine, foarte importante, atât din punctul de vedere al procreării, cât şi al numărului de afecţiuni severe care pot afecta aceste organe (e vorba despre uter, ovare şi anexele lor); urmaţi regulile elementare de igienă.

Acestea fiind spuse, vă las să reflectaţi asupra subiectului dat. Eu imi exprim convingerea că cei care vor lua în considerare sfaturile mele au mare şanse să nu facă parte din cele 4-5 % de populaţie ce ajung pe masa de operaţie cu diagnoza de apendicită acută.

Diareea

2007-11-24T23:59:00.000+02:00

Termenul diaree provine de la cuvintele greceşti dia=prin şi rhein=a curge. El indică o stare patologică (dereglare intestinală) ce se manifestă prin scaune moi şi dese (3-50 pe zi), datorită peristaltismului accelerat, care nu mai lasă timp suficient conţinutului lichid din intestin să fie absorbit de mucoasa acestuia. Cel mai adesea, diareea se datoreşte inflamaţiei mucoasei intestinale (enterite), provocate de diferite microorganisme şi de toxinele lor, intoxicaţiilor şi exceselor alimentare.

În diareele de fermentare şi diareele de putrefacţie, în prima, eventual şi în cea de a doua zi, fructele sânt interzise în totalitate, alimentaţia de bază fiind dieta hidrică. După această perioadă, se pot introduce în alimentaţie, cu prudenţă, mere decojite rase mărunt (0,5-1 kg pe zi) plus brânză de vacă (200 g), ceaiuri îndulcite cu zaharină, sucuri, peltea şi chisel de fructe în tanin (coarne, gutui, afine, coacăze, mure, moşmoane).

În combaterea diareei mai sânt indicate:

Infuzia din flori de porumbar.
Infuzia de afine (o linguriţă de fructe la o cană de 200 ml cu apă clocotită; se beau 2-3 căni pe zi).
Decoctul de afine, o linguriţă de fructe la o cană; se beau două căni pe zi.
Lichiorul de afine, preparat la rece, timp de 8 ore, din două linguriţe de fructe la 0,5 litri apă; se bea în cursul unei zile.
Infuzia din petale de Trandafir, 1-2 linguriţe la 250 ml apă; se beau 2-3 căni pe zi.
Decoctul şi tinctura de coarne.
Compoturile de fructe bogate în tanin (gutui, moşmoane, caise).
Infuziile din frunze şi rizomi de Căpşuni, din frunze de Gutui, din frunze de Mur sau de Zmeur; toate acestea au acţiune astrigentă.
Infuzia dintr-un amestec de frunze de Frag, de Mur şi de Zmeur, două linguriţe din acest amestec de frunze mărunţite la o cană cu 200 ml de apă clocotită; se beau câte 2-3 căni pe zi. Această infuzie are gust plăcut, aromat.
Infuzia din frunze de Nuc, o linguriţă de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau două căni pe zi. Se poate prepara şi o infuzie mai concentrată, din 20 g frunze de Nuc la 200 ml apă clocotită, din care se beau 3-4 linguri pe zi.

Unele specii de fructe (gutui, coarne, porumbe, cireşe amare) rămân astringente şi la maturitatea deplină; acestea sânt puternic constipante.

Diabetul zaharat

2007-11-24T23:44:00.000+02:00

Această boală se datoreşte secreţiei insuficientă de insulină de către pancreas şi se caracterizează prin creşterea concentraţiei glucozei în sânge (hiperglicemie) cu apariţia acesteia în urină (glicozurie), sete şi foame exagerată, creşterea secreţiei urinare, uneori scădere în greutate, etc. Diabetul zaharat, în formă uşoară, se tratează cu regim alimentar, iar în formă gravă cu insulină. Tratamentul cu insulină nu vindecă boala, dar permitereechilibrarea metabolică a bolnavului, împiedicând apariţia complicaţiilor.

În diabet sânt indicate:

Fructele în care predomină levuloza (mere acide, pere, gutui, zmeură, coacăze,agrişe) sau care, practic, nu conţin zaharuri (nuci, alune, migdale) precum şi fructele bogate în vitamină E (hipoglicemiantă): alune, migdale, nuci, cireşe, vişine, măceşe, cătină albă, măsline, citrice, etc. În tratament , vitamina E se asociază ci vitaminele A şi C. Deci fructele care conţin toate aceste 3 vitamine (cătină albă, măceşe, portocale, măsline) sânt recomandate diabeticilor.
Sânt admise cu restricţie : caisele, murele, afinele, dudele, bananele.
Sânt interzise fructele deshidratate (prune, caise, mere, smochine, curmale), deoarece conţin multe zaharuri.
Infuzia din frunze de Afin, o linguriţă de frunze la o cană de 200 ml apă în clocot; se beau 2-3 căni pe zi, în cure de câte 40 de zile, cu pauză de două săptămâni între ele.
Infuzia din frunze de Dud, 2-3 căni pe zi.
Infuzia din frunze de Frag, preparată din două linguriţe de frunze mărunţite la 200 ml apă în clocot; se beau două căni pe zi;
Infuzia din frunze de Nuc, o linguriţă de frunze la o cană; se beau două căni pe zi; are efect hipoglicemiant. Se poate prepara şi o infuzie cu 4 linguri de frunze de Nuc la o cană, din care se beau 6 linguri pe zi.
Infuzia dintr-un amestec de frunze de Dud (20%), frunze de Afin (40%), frunze de Urzică (10%) şi teci de Fasole (10%). Din acest amestec se foloseşte o linguriţă la o cană; se beau 2-3 căni pe zi.

Diabeticii pot consuma ceaiurile (infuziile) ca atare (neîndulcite) sau îndulcite cu zaharină.
În diabetul infantil se recomandă cura de mere şi sucul de lămâie îndulcit cu zaharină (200 ml pe zi).

Gutuile

2007-11-16T20:24:00.000+02:00

Sânt fructe mari şi foarte mari; la unele soiuri ele depăşesc frecvent greutatea medie de 700-800g. Ajungând la maturitate foarte târziu, în a doua jumătate a lunii octombrie şi la începutul lui noiembrie; trebuie recoltate după ce cade puful care acoperă pieliţa lor, astfel se zbârcesc.

Gutuile pot fi păstrate în stare proaspătă până în ianuarie-februarie, rareori mai mult. Când trec în supracoacere, pieliţa şi pulpa lor se brunifică, iar suculenţa se reduce foarte mult. La gutui, inima(ovarul) este alcătuit din 5 loje prinse puternic într-o porţiune de pulpă de către un brâu de sclereide(celule pietrificate); în fiecare lojă se găsesc câte 8-16 seminţe aşezate pe două şiruri verticale şi prinse strâns una de alta cu o substanţă gelatinoasă(pectină) care are o valoare deosebită ca liant în industria alimentară(gelifică), farmaceutică şi chiar în industria textilă.

Gutuile conţin: apă(77-86%), zaharuri(6,6-13,3%), acizi(0,60-1,76%), substanţe tanoide(0,19-0,50%), substanţe proteice(0,33-0,95), pectine(0,69-1,13%), săruri minerale, provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP, etc. Conţinutul de fier al gutuilor depăşeşte de peste două ori pe acela al merelor şi perelor. În gutui predominantă este fructoza(6,27%), glucoza deţine 2,14%, iar zaharoza 0,64%.

Gutuile se folosesc, în principal, pentru prelucrare (dulceaţă, peltea, pastă, compot, marmeladă, suc, cidru, lichior). Având pulpă prea tare, cu sclereide, insuficient de suculentă, astringentă, acidă şi înecăcioasă, gutuile se pretează mai puţin pentru consum în stare proaspătă, dar pot fi coapte în cuptor.

De la Gutui, în scopuri terapeutice, se folosesc fructele, seminţele fructelor, frunzele şi florile.

Datorită asocierii tanin-pectină, gutuile au acţiune astringentă şi emolientă asupra mucoaselor digestive, fiind indicate în cazuri de diaree, dizenterie, enterită, enterocolită, etc. Datorită taninului, gutuile sânt hemostatice; având efect tonifiant, sânt recomandate în cataruri şi infecţii respiratorii. Stimulează funcţia hepatică.

Decoctul din fructe de Gutui se utilizează contra enteritelor acute, în digestiile anevoioase, în tuberculoza pulmonară(conţine tanin) iar, pe cale externă, în spălături(propals rectal) şi gargare(în laringite, faringite, amigdalite, stomatite) necurăţată de coajă în felii subţiri care se fierb într-un litru de apă, până ce volumul acestuia se reduce la jumătate, apoi se strecoară prin presare şi se adaugă 50 g zahăr. Se poate prepara şi decoct din felii de gutui uscate (40 g la 1 litru de apă), care se fierb în clocot timp de 10 minute.

Emulsia mucilaginoasă calmantă din seminţe de Gutui (o mână de seminţe pisate macerate în ½ pahar cu apă călduţă), fiind puternic, emolientă, se foloseşte (extern) contra degerăturilor, a hemoroizilor inflamaţi, a crăpăturilor pielii (de pe sâni şi palme), a arsurilor, pentru calmarea diverselor iritaţii ale pielii, în eczeme, fisuri anale, conjunctivite, etc.

Lichiorul medicinal din fructe de Gutui se foloseşte contra indigestiilor, a gazelor intestinale (balonare sau meteorism) şi a hiperacidităţi gastrice. Acest lichior se prepară după următoarea reţetă: 1,5 litri suc de gutuie, 0,5 l rachiu, 2 g scorţişoară, 0,8 g cuişoară, o,5 g miez de migdale amare, 1 g praf de nucşoară (cât se poate apuca între vârfurile a două degete). Toate acestea se lasă să se macereze timp de două luni, apoi li se adaugă 300 ml sirop de zahăr răcit, se filtrează şi se pune în sticle, care se astupă bine şi se păstrează la răcoare.

Pelteaua de gutui este singurul preparat concentrat permis în dieta gastritei hiperacide şi acolitelor. Ea se prepară astfel: se iau două gutui coapte, care după ce se spală şi se şterg bine, se taie fiecare longitudinal în 8 părţi, scoţându-se partea dură din mijlocul lor (porţiunea cu sclereide). Feliile se pun apoi la fiert într-un litru de apă, adăugându-se pentru culoare 1-2 mere Jonathan, tăiate sferturi. Se fierb apoi la foc moale circa 30 de minute, până ce pulpa gutuilor se înmoaie. Fiertura obţinută se strecoară prin sită, fără să se preseze fructele şi se lasă 30 de minute să se limpezească, apoi se strecoară prin tifon, i se adaugă 250 g zahăr şi se amestecă până se dizolvă complet zahărul. După aceea se pune sare sau zeamă de lămâie (o linguriţă la un litru de amestec) şi se fierb la un foc iute, îndepărtând spuma ori de câte ori este necesar. Când pelteaua s-a legat (când picăturile introduse în apă rece nu se dizolvă) se toarnă fierbinte în borcane.

Salata din gutui, mere şi morcovi (toate în stare proaspătă, date prin răzătoare), plus miere, este indicată la micul dejun, în diareele cronice, colopaţiile cronice nespecifice, hepatitele cronice, etc.

Frunzele de Gutui, sub formă de infuzie şi decoct, fiind bogate în tanin, au acţiune astringentă, hemostatice şi emolientă în afecţiunile căilor respiratorii. Se folosesc şi în cazuri de diaree, hemoptizii (eliminarea pe gură de sânge aerat, roşu, însoţită sau nu de tuse), gingivite, afonie (răguşeală), sialoree (secreţie exagerată de salivă), catar (guturai), pişcături de insecte, nervozitate excesivă, etc.

Infuzia din flori de Gutui (30 g la litru) şi din frunze de gutui (50 g la litru) calmează tusa. Cu puţină apă de flori de Portocal, favorizează somnul; este utilă nevropaţilor.

Sursa: Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică, Mihăescu Grigore

Cum sa fim mai fericiti?

2007-11-14T01:36:00.000+02:00

Este fericirea o alegere? “ Fericirea este gradul în care un individ evaluează viaţa sa ca fiind favorabilă” (Veenhoven, 1991, 1993). Fericirea este o caracteristică subiectivă şi în toate cercetările ea este măsurată prin auto-evaluarea subiecţilor. După Myers şi Diener (1995) “
Fericirea presupune atît prezenţa afectului pozitiv cît şi absenţa afectului negativ” “Fericirea este raportul între aspiraţiile şi realizările unei persoane” William James. Unele teorii contemporane sugerează că încercările de a ridica nivelul de fericire sînt zadarnice. Cercetările din genetica comportamentală susţin existenţa unui nivel bazal al fericirii la fiecare individ care este stabil şi constant pe parcursul vieţii.
Acceptînd existenţa nivelului bazal ( trăsături ale nivelului bazal) se afirmă că oamenii pot deveni mai fericiţi pe o perioadă scurtă de timp şi sînt sortiţi să se întoarcă la nivelul bazal pe termen de lungă durată. Lykken şi Tellegen în 1996 efectuează un studiu cu un eşantion de 2300 de gemeni. Concluziile studiului: fericirea este o trăsătură moştenită în proporţie de 80 %. A încerca să ridici nivelul de fericire e ca şi încercarea de a creşte în înălţime, spun ei. Totuşi cifra general acceptată printre cercetătorii geneticieni este 50%. Headey şi Wearing (1989) au găsit într-un studiu longitudinal că participanţii aveau tendinţa de a se întoarce pe parcursul vieţii la nivelul iniţial de satisfacţie. McCrae şi Costa (1990) au demonstrat stabilitate de lungă durată a trăsăturilor de personalitate, în special 2 din „Big Five” – neuroticism şi extraversiune. Aceşti cercetători au sugerat că şi nivelul de fericire ramîne constant. Autori ca Kernis, Brown şi Broody au făcut o propunere şi mai interesantă. „Oamenii trebuie să accepte personalitatea proprie şi nivelurile de fericire pe care le generează aceasta. Ascceptînd ei nu vor fi supuşi fluctuaţiei dispoziţiei şi instabilităţii auto-evaluarii”. Sonjia Lyubomirsky şi Kenon Sheldon au propus totuşi un model care fiind verificat ar dovedi faptul că fericirea poate fi ridicată deasupra nivelului bazal.
În acest model sînt incluşi 3 factori, cei mai speculaţi ca fiind determinanţi ai fericirii: nivelul bazal, circumstanţele şi activitatea intenţionată. Există două tipuri de schimbări pozitive în viaţa oamenilor: un tip este cel datorat schimbarilor circumstanţiale. Acestea tind să devină statice şi rapid în categoria nesatisfăcătoare. Cumpărarea unui televizor cu ecran plat, o mărire substanţială a salariului, emigrarea într-o ţară mai bogată, toate acestea vor oferi o creştere temporară a fericirii dar această creştere nu va fi recunoscută odată ce a avut loc adaptarea la noua situaţie.
Studiile lui Headey&Wearings (1984) au confirmat influenţa trecătoare a circumstanţelor asupra satisfacţiei. Studiile lui Brickmann şi colab. (1978) despre efectele de scurtă durată a cîştigului la loterie asupra satisfaţiei au arătat că după o perioadă de un an toţi cei care au cistigat la loterie sume substanţiale se simţeau la fel ca si un grup de control (la fe ca oamenii care nici nu au jucat).
Modelul propus aici presupune că oamenii se adaptează rapid la schimbările circumstanţiale din cauza caracterului static al acestora. Pe de altă parte, un alt tip de schimbari sint schimbările intenţionate se referă la activităţi în care o persoană se implică şi care solicită un efort continuu.
Ele se împart în 3 categorii:

Cognitive ( ex. A adopta în mod regulat o poziţie optimistă)
Comportamentale (ex. Persoana este în mod regulat bună cu ceilalţi, persoana se angajează să facă exerciţiu fizic regulat)
Motivaţional (ex. Persoana identifică scopuri importante pentru ea şi luptă pentru acestea).

Pentru toate acestea este comun devotamentul şi implicare în atingerea scopurilor. Alte avantaje ale schimbărilor sub formă de activitate:

persoana poate să creeze o diversitate de activităţi care să nu permită apariţia adaptării;
aceste schimbări sînt de natură dinamică.

E posibil ca activităţile intenţionate să fie făcute robotizat şi fără varietate şi atunci beneficiile vor dispare după un timp. Totuşi modelul propus de Ljubomirsky şi Sheldon presupune că activităţile intenţionate au avantajul de a crea fluxuri de experienţe pozitive, care la rîndul lor sa genereze noi activităţi sau diversificarea în interiorul unei activităţi. Ei au încercat să verifice presupunerile acestui model pe un eşantion de 666 studenţi din primul an de facultate. (Sheldon & Lyubomirsy 2004).
Rezultatele studiului: - Aşa cum era de aşteptat atît schimbările circumstanţiale căt şi cele legate de activităţi au corelat cu creşterea nivelului de fericire de la Timp 2 (cînd era mijlocul semestrului), totuşi numai schimbările legate de activităţi au corelat cu nivel crescut de fericire de la Timp 3 (sfîrşitul semestrului). Aceste rezultate sugerează că schimbările pozitive ce ţin de activităţi au menţinut nivelul de fericire pe cînd schimbările pozitive ce ţin ce circumstanţe au fost atenuate.
De asemenea rezultatele acestui studiu confirmă parţial ipoteza enunţată iniţial, şi anume că – e posibil de a creşte nivelul de fericire deasupra nivelului bazal şi a-l menţine ridicat pe o perioadă scurtă de timp. Prin ce se explică faptul că schimbările legate de activităţi au un efect mai durabil decît cel legat de circumstanţe? S-a dovedit că un rol important au doua caracteristici: competenţa şi satisfacerea necesităţii de afiliere. Efectul observat de la sfîrşitul semestrului se explică prin faptul că studenţii se simţeau mai competenţi şi mai aproape de ceilalţi în cadrul activităţilor pe care le făceau. Cum putem deveni mai fericiţi:

Prin comportamente prosociale, de exprimare a bunătătii. (Indivizii care au raportat un mai mare interes de a ajuta oamenii şi tendinţe prosociale se autoevaluează de obicei ca fiind fericiţi) (Feingold, 1983). Într-un studiu participanţii au fost rugati sa faca citeva acte de bunatate ( a dona singe, a ajuta un prieten cu o problema sau a scrie scrisoare de multumire unui profesor). In perioada de 6 sapt grupul care a aplicat aceasta strategie si-a marit considerabil nivelul de satisfactie.
A exprima gratitudine. Exercitiile prin care studentii practicau exprimarea gratitudini ( ex. A scrie în jurnal o dată pe saptamina pentru care lucruri si evenimente persoana este recunoscătoare să le aiba). Are rolul de a interpreta pozitiv circumstantele vietii. Deasemenea este important frecventa excercitiilor, pentru unii este satisfactaor mai des, pentru altii mai putin des.
Căutarea si implicare în activităţi. Este importanta compatibilitatea persoana-activitate. Acestea pot varia in dependenta de interese, valori. Deasemenea un studiu recent a demonstrat că efectele pozitive a realizarii scopului asupra satisfacţiei sînt moderate de compatibilitatea persoana-scop. (Bruhnstein, Schultheiss& Grassman, 1998), Un studiu care a incercat sa i faca pe subiecti sa foloseasca 14 tehnici de crestere a demonstrat ca cele mai eficiente tehnici au variat de la subiect la subiect.
Vizualizarea eu-lui cel mai bun. Persoana isi inchipuie cum ar fi el cel mai bun pe perioada de 4 saptamini, cum ar fi daca totul ar merge extraordinar.
Procesarea amintirilor pozitive. In scris sau doar imaginar persoana incearcă să-şi aducă aminte un eveniment pozitiv din trecut şi să-l descrie.

Autor: Octavian Schitco
Surse: "Achieving Sustainable New Happiness: Prospects, Practices, and Prescriptions" de Sonja Lyubomirsky si Kennon M. Sheldon"How Do People Pursue Happiness?" de Sonjia Lyubomirsky

Demineralizarea

2007-11-11T22:40:00.000+02:00

Fenomenul eliminării exagerate de săruri minerale din organism are loc în stări caşectice (tuberculoză, cancer, unele boli endocrine, stări febrile grave caracteristice unor boli, ca febra tifoidă şi pneumonia), în timpul sarcinii, etc.
Pentru prevenirea şi combaterea demineralizării sânt indicate fructele bogate în săruri minerale: migdale, cireşe, nuci, castane, smochine, mere, piersici, gutui, etc.

Degerăturile

2007-11-11T22:37:00.000+02:00

Leziunile produse de acţiunea frigului asupra ţesuturilor organismului uman poartă numele de degerături. Ele prezintă aspecte diferite, de la roşeaţa şi umflatrea temporală a regiunii degerate, în forme uşoare, până la gangrena umedă, în forme foarte grave.

În tratamentul degerăturilor se recomandă:

Frecţii cu suc de lămâie, preventiv şi curativ.
Cataplasme cu emulsie mucilaginoasă din seminţe de gutui (care are acţiune emolientă).

Constipaţia cronică (Habituală)

2007-11-11T22:28:00.000+02:00

Prin constipaţie se înţelege evacuarea întârziată şi insuficientă a conţinutului intestinal (scaune rare, odată la 2-4 zile, şi în cantitate redusă). Constipaţia este produsă fie de scăderea tonicităţii musculaturii intestinale (constipaţie atonă), fie de contractarea acestei musculaturi (constipaţie spastică). Boala poate provoca dureri de cap, lipsă de poftă de mâncare, indispoziţie, etc. În dietoterapia acestei boli sânt indicate:

Fructe uscate (deshidratate): prune, caise, stafide înmuiate 6-8 ore în apă, care se consumă împreună cu lichidul.
Fructe proaspete cu acţiune laxativă: prune, caise, cireşe dulci, coacăze roşii, căpşune, mure, mere, pere, piersici, vişine, măsline, portocale, smochine, struguri, etc. Aceste fructe trebuie consumate de 600-800g pe zi, divizate în 3 porţii.
Dulceaţă şi compot de smochine (au efecte excelent în constipaţie).
Alune sau nuci prăjite, mâncate după un compot de prune sau de mere.
Decoct din lăstari de Smochin (ar efect laxativ şi diuretic)
Dulceaţa, marmelada şi magiunul sânt, deasemenea, laxative.

În constipaţiile cu complicaţii, fructele trebuie consumate sub formă de suc sau de compot.

Prunele sânt lconstipaţiee atât în stare proaspătă, cât şi uscate. Alte specii de fructe (caise, căpşuni, dude, mure) devin laxative sau uşor laxative numai la coacerea deplină, când taninul din ele dispare; în faza de pârgă, aceste fructe au destul de mult tanin şi, deci, sânt constipante.

Conjunctivita

2007-11-11T22:22:00.000+02:00

Este o boală de ochi, ce constă în inflamarea acută sau cronică a conjunctivei; se manifestă prin usturime, senzaţie de arsură şi de „nisip în ochi”, mâncărimi şi înţepături. Fumul, praful şi gazele toxice sânt favorizani.
Conjunctivita poate fi: catarală, purulentă, pseudomembranoasă, nodulară şi eruptivă. Se tratează, între altele, cu infuzie prelungită (12 ore) din muguri de Coacăz negru (40 muguri la 0,4 litri apă clocotită); se consumă pe parcursul unei zile

Dudele

2007-11-11T21:13:00.000+02:00

Fructul Dudului, numit dudă, agudă sau soroză, este o asociaţie de drupele. Dudele au culoare roşie, neagră sau albă, gust acrişor, în faza de pârgă, şi dulce la maturitate deplină, când devin foarte perisabile.

Dudele conţin: apă(83%), zaharuri(9,4%), acizi(0,95%), proteine(1,2%), grăsimi(0,6%), celuloză(2%), substanţe minerale(0,84%), vitamină C(50-199 mg la 100 g), provitamina A, vitaminele B1, B2, PP, acid folic, etc. Valoarea energetică a dudelor este de circa 69 kcal la 100g.
În bioterapie se folosesc fructele şi frunzele Dudului.

Dudele au efect tonic, depurativ, antibiotic(bactericid) şi antiinflamator. Sucul extras din dude înainte de maturitatea deplină conţine 20-25 g acid citric la litru(care are efect bactericid). Acest suc se utilizează diluat cu apă sau în sirop astringent, pentru gargare contra anghinei, stomatitei şi aftei; are, de asemenea, efect antiscorbutic.

Dudele în pârgă, fiind astringente, se folosesc în tratarea enteritelor şi enterocolitelor. Dudele bine coapte, având efect laxativ, se foloseşte în combaterea constipaţiei.

Infuzia din frunze de Dud(o lingură de frunze la 250 ml apă clocotită, băută în 3 reprize) este indicată în diabetul zaharat. Pentru un efect mai puternic, la frunzele de Dud se pot adăuga frunze de Afin, frunze de Nuc, teci de Fasole uscate şi Urzică; ceaiul se îndulceşte cu zaharină. Infuzia din frunze de Dud se foloseşte pentru tratarea eczemelor.

Corcoduşele

2007-11-11T09:43:00.000+02:00

Corcoduşele conţin apă(82-90%), zaharuri(8,5-13,6%), acizi(0,6%), proteine(0,65%), celuloză(0,6%), substanţe minerale, vitamină C(3-7 mg) la 100 g), vitamine din complexul B, etc. Întrucât corcoduşele crude(verzi) sânt bogate în acid citric, ele se folosesc pentru acritul ciorbelor.

În general, producţia de corcoduşe se valorifică prin distilare, dând o ţuică cu o tărie de 17-25 grade. Din 100 kg borhot de corcoduşe bine coapte se obţin 10-12 l ţuică de 25 grade. În amestec cu alte fructe, corcoduşele se folosesc la prepararea marmeladei. Conţinând mai multă pectină decât merele, ele asigură o gelificare mai bună, iar marmelada se păstrează timp mai îndelungat, fără să mucezească.

Corcoduşele cu suc intens colorat dau marmeladei o culoare mai atrăgătoare. Din corcoduşe se mai prepară suc, sirop, compot şi jeleu. Din cauză că pieliţa lor se desprinde de pulpă, compotul de corcoduşe este solicitat puţin. Coacerea corcoduşelor are loc în iulie-august, în funcţie de condiţiile anului şi de biotip.

Coarnele

2007-10-20T19:35:00.000+03:00

Aceste fructe se obţin aproape în exclusivitate de la plante sălbatice, deoarece Cornul(Cornus mas L.) se cultivă foarte puţin în ţara noastră, în parcuri şi în unele grăsimi de lângă casă.

Coacerea coarnelor, la unele tipuri, are loc în august, iar la altele în septembrie-octombrie.

Coarnele sânt drupe mici(1-2,5 cm lungime), de culoare roşie, liliachie, galbenă sau albicioasă.
Pulpa lor este acidă şi astringentă în faza de pârgă, apoi devine acidulat-dulce şi potrivit de astringentă. Din coarne se prepară dulceaţă, suc, sirop, marmeladă, pastă şi o peltea foarte plăcută. Coarnele se pot usca în cuptoare sau chiar la soare, ca prunele. Ele se mai folosesc la extragerea de pectină şi la prepararea unei băuturi alcoolice denumită cornată. Datorită taninozităţii şi acidităţii pronunţate, se consumă puţin în stare proaspătă.

Coarnele conţin: apă(circa 83%), zaharuri(6,0-10,4%), acizi(1,75-3,18%), tanin(0,55%), substanţe pectice(0,47%), substanţe proteice(0,43%), celuloză(0,4%), săruri minerale(0,52%), provitamina A, vitaminele B1, B2, vitamina C(24-72 mg la 100g în coarnele roşii şi 34-42 mg la 100g la 100g în coarnele galbene).

În bioterapie, de la Corn se folosesc fructele, frunzele şi scoarţa tulpinii.

Datorită conţinutului în tanin, coarnele proaspete sau preparate sub formă de decoct, macerat şi tinctură se folosesc în tratarea diareelor, a enteritei şi enterocolitei. Având proprietăţi hemostatice, coarnele se utilizează în epistaxis(hemoragii nazale).

Decoctul din scoarţa tulpinii de Corn, 5 g la 250 ml apă, având efect febrifug, se foloseşte la tratarea erizipelului(dermatoză) şi a rectocolitei ulcero-hemoragice; se bea pe parcursul unei zile.

Tinctură din fructe, scoarţă şi fructe de Corn este indicată în tratamentul rectocolitei ulcero-hemoragie. Se prepară prin macerare, 20% frunze, scoarţă şi fructe la 100 ml alcool etilic 60%, timp de 8-10 zile. Se iau de 3-4 ori pe zi câte 40 picături în puţină apă.

Colita

2007-10-20T17:48:00.000+03:00

Este o inflamaţie acută sau cronică a colonului (intestinului gros), provocată de infecţii, stări alergice, tulburări endocrine, etc. Se manifestă prin dureri abdominale, scaune dese şi cu aspect variat. Are şi o formă gravă (colita ulceroasă). Aceasta se caracterizează prin aparaţia de numeroase ulceraţii pe mucoasa colonului; se manifestă prin scaune diareice, cu sânge şi puroi, alterarea stării generale a bolnavului, etc.; se poate complica cu perforaţii sau stenoze intestinale.

În colita cronică pot fi consumate numai sucuri de fructe uşor îndulcite, fructe coapte în cuptor, jeleuri, peltea de gutui, chisel, supe şi sosuri dietice din fructe. Foarte indicat este ceaiul de măceşe.

În colita acută sânt interzise orice fel de fructe şi sub orice formă.

Colecistita

2007-10-20T17:31:00.000+03:00

Este o afecţiune infecţioasă, acută sau cronică, a vezicii biliare.

În dietoterapia acestei boli sânt indicate:

Fructele ajunse la maturitate sau bine pârguite, exceptând cireşele, vişinele şi fructele cu pieliţă groasă nedecojită (bogată în celuloză).
Socul de fructe proaspete (mere, caise, etc.) care se prepară din 200 g fructe, 15 g făină, 20 g unt şi 20 g zahăr. Se păstrează jumătate din cantitatea de fructe, iar cealaltă jumătate se pune la fier, cu coajă şi miez. Zeama rezultată se strecoară, iar în ea se adaugă apoi făina diluată în puţină apă rece, zahărul şi untul, se dau câteva clocote până se obţine un sos de consistenţa dorită. Înainte de servire, jumătatea de fructe proaspete păstrată, dată prin răzătoare (în cazul merelor), se strecoară prin tifon, iar zeama obţinută se adaugă la sos, în momentul servirii, pentru ca astfel să-şi păstreze vitaminele.
Uleiul de măsline sau de floarea-soarelui (două linguri) cu puţin suc de lămâie, consumat dimineaţa, pe nemâncate; se ţine corpul culcat pe partea dreaptă timp de 30 minute.

Cistite, pielo-cistite

2007-10-20T17:22:00.000+03:00

Sânt inflamaţii ale mucoasei căilor urinare; se manifestă prin micţiuni (urinări) frecvente, dureri la urinare, urină tulbure, uneori hematurie (prezenţa sângelui în urină). Se tratează cu antibiotice şi dezinfectanţi urinari.

Bune rezultate în tratamentul acestei boli se obţin cu:

Macerat din frunze de Merişor.
Decoct din frunze de Merişor, de Mesteacăn, seminţe de Pătrunjel şi Coada calului câte 20 g din fiecare. Se folosesc 4 linguriţe din acest amestec la 0,5 litri de apă; se beau 3 ceşti pe zi.
Oţet de mere (câte două linguriţe într-un pahar cu 100 ml apă, la fiecare masă).

Ciroza hepatică

2007-10-20T17:14:00.000+03:00

Este o scleroză a ficatului, instalată după inflamaţia lui cronică, prin distrugerea unei porţiuni cu celule active şi înlocuirea acesteia cu ţesut fibros, urmată adeseori de atrofia organului. Acest proces împiedică circulaţia sângelui până la nivelul celulelor ficatului, instalându-se insuficienţa hepatică.
Treptat se dezvoltă lichid ascitic în cavitatea peritoneală, iar vasele stomacului şi ale esofagului se îngroaşă şi se dilată, până se rup, dând naştere la hemoragii, uneori mortale.
Un rol important în declanşarea acestei boli îl au: hepatita epidermică, consumul exagerat şi îndelungat de alcool, etc. La începutul bolii, bolnavul se plânge de lipsa poftei de mâncare, greţuri, balonări şi oboseală, apoi se produc sângerări în nas şi în gingii.
Se recomandă aceeaşi dietă ca şi la hepatita cronică. Din fructe (inclusiv sucurile lor) sânt indicate cele care stimulează funcţia hepatică şi conţin multă vitamină C: lămâi, agrişe, cireşe, vişine, gutui, căpşuni, prune, struguri, etc.

Cardiopatia ischemică

2007-10-17T23:10:00.000+03:00

Această boală se caracterizează prin dezechilibru absolut sau relativ dintre aportul de sânge oxigenat şi nevoile miocardului, datorită unei strâmtori organice sau spastice a coronarelor, care poate determina crize de anghină pectorală şi infarctul miocardic.

În tratamentul bolii se recomandă:

Infuzie sau tinctură cu flori, frunze sau fructe de Păducel (în timpul crizei sau preventiv).
Infuzie din flori de Porumbar, 5 g la 250 ml apă; se bea o cană pe zi.
Decoct din fructe de Porumbar, 5 g l a250 ml apă, o dată pe zi.
Infuzie din măceşe cu extracţie prelungită după infuzare (24 de ore la temperatura camerei). Se prepară din 35 g fructe zdrobite la 0,7 litri apă; se bea în două reprize, în cursul unei zile.
Infuzia din frunze de Zmeur, 10 g la 250 ml apă în clocot; se beau 0,5 litri pe zi; este foarte bogată în vitamina C.

Bronşita cronică

2007-10-17T23:00:00.000+03:00

Se poate vorbi de o bronşită cronică numai în situaţia în care bolnavul tuşeşte şi expectorează cel puţin trei luni pe an, fenomenul acesta repetându-se timp de doi ani sau mai mult. Boala aceasta se datorează infecţiilor bronhice, tutunului, atmosferei impure şi umede, unor stări alergice, etc. Dacă nu este tratată la timp, se complică adesea cu emfizem pulmonar sau cu insuficienţă cardiacă.

În tratamentul acestei boli se indică:

Decoctul din fructe de Porumbar sau infuzia din flori de Porumbar.
Decoctul din seminţe de gutui, 2-3 pahare pe zi.
Sucul de afine cu miere, în părţi egale; se recomandă 3 linguriţe pe zi.
Smochine uscate sau curmal, înmuiate în apă 8 ore; lichidul se încălzeşte şi se bea împreună cu fructele; în loc de apă se poate folosi lapte.
Fructe proaspete sau sucul lor: pere, mere, coacăze roşii şi negre.

Bronşita acută

2007-10-17T22:55:00.000+03:00

Este o inflamare a mucoasei bronhiilor datorată unei infecţii. Se manifestă prin dureri în zona sternului, senzaţie de arsură în gât, tuse (la început uscată, apoi expectoraţie), uşoară greutate în respiraţie, etc.; evoluează fără febră şi, de obicei, se vindecă. Are şi o formă gravă, numită bronşită capilară (catar sufocant), datorată inflamaţiei mucoasei micilor bronhii; se manifestă prin greutate continuă în respiraţie, tuse violentă, fără expectoraţie, febră mare (39-40 grade), sete, lipsa poftei de mâncare, delir, uneori convulsii, etc.; dacă, nu se tratează, poate evolua spre asfixie şi moarte.

În tratamentul acestei boli se recomandă:

Infuzie din frunze de Castan comestibil 2-3%, îndulcită cu miere; se beau 1-2 căni pe zi.
Fructe proaspete sau sucul lor: mere, mure, dude negre, etc.

Blefarita

2007-10-17T22:51:00.000+03:00

Este o inflamaţie a marginei libere a pleoapelor, care afectează tegumentul, glandele sebacee şi foliculii ciliari. Poate persista toată viaţa, fiind influenţată greu de tratament.

Se tratează cu comprese cu decoct din seminţe de gutuie.

Astmul bronşic

2007-10-17T22:47:00.000+03:00

Se manifestă prin greutate în respiraţie şi inspiraţie, nevoie intensă de aer şi senzaţie de sufocare. Ea apare, de obicei, sub formă de crize şi se datoreşte pătrunderii unor particule mici (praf, polen, perişori) care irită aparatul respirator, unei stări alergice, infecţii, etc.

În tratamentul astmului bronşic se recomandă:

Infuzie din muguri de alun.
Smochine.
Oţet de mere, două linguriţe la 100 ml apă; se amestecă bine şi se bea dimineaţa, la sculare.

Astenia

2007-10-17T22:43:00.000+03:00

Este o slăbiciune generală a organismului(scăderea forţei fizice şi intelectuale); se deosebeşte de starea fiziologică de oboseală, prin caracterul ei intens şi prelungit, ea nedispărând prin repausul obişnuit. Pentru prevenirea şi combaterea asteniei, se recomandă:

Fructe proaspete sau sucul lor: caise, piersici, fragi, zmeură, dude negre, pere, mere, prune, struguri, portocale, rodie, etc.
Miez de migdale dulci, de nucă, de alune şi de castane.
Smochine, curmale, banane, etc.

Coacăzele

2007-10-17T22:31:00.000+03:00

După culoarea pieliţei fructelor, se deosebesc soiuri de coacăze albe, de coacăze roşii (ambele aparţinând speciei Ribes rubrum, Ribes vulgare) şi de coacăze negre, acestea din urmă provenind în principal din specia Ribes nigrum.

Coacăzele se recoltează în luna iulie. Întâi ajung la maturitate coacăzele negre (cu circa 7-10 zile înaintea celor roşii şi albe).

Principalele soiuri de coacăze negre sânt: Record, Negre mari, Bogatîr, Consort, Baldwin, Mendip Cross, Daniel de Septembrie. Dintre soiurile de Coacăz cu fructe albe mai valoroase sânt: Mărgăritar, Albe de Olanda şi Albe mari, iar dintre cele cu fructe roşii: Roşu timpuriu, Abundent Roşu de Versailles şi Roşu de Olanda.

Coacăzele conţin apă (78,5-87,7%), zaharuri (4,1-8,8%), acizi (1-3,6%, reprezentanţi în principal prin acid malic, acid citric şi acid tartic), tanin(0,26-0,51%), substanţe proteice (0,94-1,74%), celuloză(1,43-4,57%), săruri minerale(0,3-0,8%), provitamina A, vitaminele B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina C, vitamina P, vitamina PP, antocian, etc. Coacăzele negre se numără între fructele cele mai bogate în vitaminele C şi P. Conţinutul de vitamină C al coacăzelor negre este 65-400 mg la 100 g (mai frecvent 160-190 mg la 100 g), iar al coacăzelor albe şi roşii de 20-60 mg la 100 g. Coacăzele menţin vitamina C în stare stabilă(datorită antocianilor) şi în formă activă biologic, deoarece nu conţin enzima ascorbicoxidaza, care inactivează vitamina C, transformând-o în acid dehidroascorbic (forma inactivă). Acest acid lipseşte din coacăze. De aceea, ele sânt o sursă excelentă de vitamină C; 80-100% din vitamina C se păstrează în produsele obţinute din coacăze (suc, sirop, vin).

Analizele efectuate de Tudor A. T. (1989) la 12 soiuri de coacăze negre, roşii şi albe, arată că glucoza şi fructoza deţin circa 89% din totalul zaharurilor, iar zaharoza 10,2%.

Coacăzele negre îşi intensifică culoarea în următoarele 2-3 zile după recoltare, ceea ce constituie un avantaj la valorificarea lor. Dimpotrivă, coacăzele albe şi roşii nu-şi mai intensifică culoarea pieliţii după recoltare.

Începând după 3-4 zile de la recoltare, dacă nu se asigură condiţii optime de conservare temporară (de 00C şi umiditatea relativă a aerului de 90-95%).

Coacăzele albe şi roşii, având un aport echilibrat între zahăr şi aciditate, se pot consuma în stare proaspătă, sub formă de suc pur sau de suc diluat cu apă (100-500 ml pe zi, în 3-4 reprize), precum şi ca jeleu. Ele au efect remineralizant, laxativ, diuretic, depurativ şi hemostatic. Ele sânt un decongestionant hepatic. Se recomandă în cazuri de inapetenţă, demineralizare, dispepsii (insuficienţa sucului gastric), inflamaţii diagestive şi urinare, litiaza urinară, insuficienţă hepatică, icter, artrism, reumatism, gută, constipaţie, afecţiuni febrile.

Coacăzele negre, având gust foxat, se foloseşte pentru vin, sirop, peltea. Ele sânt foarte bogate în mangan (0,13 mg la 100g), element chimic care, reglează activitatea unor hormoni (îndeosebi a celor sexuali), participă la formarea sângelui şi a laptelui şi stimulează activitatea sistemului nervos central. Coacăzele sunt de asemenea, foarte bogate în magneziu, precum şi în fier (0,9 mg la 100g), care le imprimă acţiune hematopoetică, deci antianemică. Antocianţii din coacăzele negre sporesc acuitatea vizuală.

Datorită substanţelor pectice, taninurilor şi sărurilor de potasiu, sucul de coacăze negre are acţiune antiinflamatori, stimulează secreţia sucului gastric, reduce procesele de putrefacţie şi măreşte diureza, fapt pentru care se foloseşte în tratarea colitelor cronice, gastritelor cronice hiperacide, a stomatitelor, a proceselor inflamatorii ale ficatului, a calculozei biliare, a insuficienţelor cardio-respiratorii, a aterosclerozei, a unor boli reumatice care însoţesc insuficienţa cardiacă, precum şi pentru prevenirea accidentelor vasculare. Efectul remineralizant şi tonic al coacăzelor negre se datorează bogăţiei în vitamina C şi în elemente minerale alcalinizante (fosfor, magneziu, calciu).

Având proprietăţi antianginoase şi febrifuge, coacăzele negre se folosesc în tratarea amigdalitei cronice. Consumul lor mai este indicat în hidropizie, scorbut, etc.

Deoarece au conţinut redus în zaharuri, coacăzele pot fi consumate de diabetici.

Pelteaua de coacăze, conţinând tanin, se foloseşte în diaree de fermentaţie.

Siropul de coacăze, diluat eventual cu apă, este foarte răcoritor în stări febrile infecţioase, în cazuri de rujeolă(pojar), scarlatină, inflamaţii urinare şi febre bilioase.

Siropul pectoral se prepară di 250 g coacăze la 1 litru de apă, care se fierb până scad la jumătate; apoi se adaugă o cantitate egală de zahăr şi se fierb din nou, până scade la jumătate. Se ia câte o linguriţă, la două ore, în caz de tuse, anghine sau laringite.

Decoctul din coacăze negre 5% este foarte bogat în vitamină C, rutozid, săruri de potasiu, etc. Se foloseşte contra arteritei şi aterosclerozei. În loc de decoct se poate folosi suc de gem din coacăze.
Frunzele de Coacăz negru, se recoltează în mai-iunie şi se usucă în strat subţire, la umbră şi în curent de aer. Se foloseşte sub formă de infuzie, decoct şi macerat glicerinat.

Infuzia din frunze de Coacăz negru 2-3% are acţiune calmantă, hipotensivă şi diuretică; se foloseşte în urticarie, hipertensiune arterială, alcoolism, periartrita scapulo-humerală, etc.; se beau câte 100 ml, de două ori pe zi(dimineaţa şi seara).

Decoctul din frunze de Coacăz negru se prepară dintr-o lingură de frunze uscate la 200 ml apă rece; se fierb 5 minute; se foloseşte la dezintoxicarea alcoolicilor, la tratarea înţepăturilor de insecte(are acţiune calmantă), etc. contra înţepăturilor de insecte se poate freca locul dureros cu frunze de Coacăz strivite.

Maceratul glicerinat din frunze de Coacăz negru este indicat în prostatită, psoriazis, infecţii urinare; se obţine prin macerarea la rece a 100 g frunze la un litru de apă care conţine 10% glicerină. Se beau 2-3 căni pe zi.

Infuzia din muguri de Coacăz negru, o lingură de muguri la o cană în clocot, are acţiune antialergică; se beau 1-2 căni pe zi, în cazuri de rinite, rinosinuzite alergice, episclerită, conjunctivă.

Maceratul glicerinat din muguri de Coacăz negru este indicat în psoriazis, rinite, rinosinuzite alergice, impotenţă, etc.

Tinctură din muguri de Coacăz negru se foloseşte în tratamentul infecţiei urinare, al episcleritei, urticariei, etc. Se prepară din 20% muguri uscaţi în 100 ml alcool etilic 60%, prin macerat timp de 8-10 zile. Se iau de 3 ori pe zi câte 50 picături în puţină apă.

Arterita şi trombangeita obliterantă

2007-10-15T22:02:00.000+03:00

Sânt inflamaţii ale arterelor, întâlnite, mai ales, la bărbaţii tineri. Se localizează, de preferinţă, la picioare. Debutează cu o senzaţie de greutate la gleznă sau pulpă, care apare la mers. Într-o fază mai avansată, durerea survine chiar la repaus şi poate fi însoţită de tulburări trofice. Pielea devine uscată, iar muşchii gambelor se atrofiază. Cu vremea, pot apărea ulceraţii sau gangrenă, la început sub formă de pete violacee la pulpa degetelor, care apoi se ulcerează, ţesuturile distrugându-se complet. Frigul umed şi fumatul sânt factori favorizaţi.

În tratamentul acestor boli se indică:

Infuzia sau decoctul de măceşe, două linguri la 0,5 litri apă (se bea într-o zi). Vitaminele C şi P din măceşe menţin elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare.
Infuzia din fructe de Cătină albă, o linguriţă de frunze zdrobite la o cană cu apă clocotită. Se mai poate folosi suc sau sirop din fructe de Cătină albă.
Infuzie din coacăze negre, două linguriţe de fructe zdrobite la o cană cu apă clocotită. Se beau două căni pe zi. Se mai poate folosi siropul sau gemul de coacăze negre.
Oţetul de mere, două linguriţe într-un pahar cu 100 ml apă. Se bea de două ori pe zi, înainte sau în timpul meselor.
Fructe proaspete: afine, fragi, căpşune, lămâi, mere, etc.
Cură de drojdie de bere în suc de fructe (lămâi, măceşe), în suc de tomate sau în lapte. La un litru de suc sau de lapte se adaugă 4 linguri de praf de drojdie; se amestecă bine şi se ţine în frigider. Din acest amestec se consumă trei pahare pe zi. De fiecare dată, se agită conţinutul, înainte de a se bea, deoarece drojdia de bere se depune la fundul vasului.

Arterioscleroza

2007-10-15T21:37:00.000+03:00

Această boală constă în îngroşarea pereţilor arterelor şi transformarea ţesutului muscular elastic din pereţii acestor artere în ţesut fibros, dur, impregnat cu săruri de calciu şi cu substanţe grase, proces ce duce la creşterea tensiunii arteriale, la perturbarea irigaţiei organelor şi a funcţiilor acestora. Boala apare, de regulă, la persoanele în vârstă(arterioscleroză senilă), la cele care fac exces de grăsimi, la sedentari, precum şi în diverse stări patologice (infecţii sau intoxicaţii cronice, boli endocrine, renale, etc.). Arterioscleroza se asociază, de obicei, cu ateroscleroza, afecţiune ce constă în depuneri de aterom pe pereţii arteriali din rinichi, inimă, creier.

După unii cercetători, arterioscleroza s-ar datora unei carenţe de vitamină C. Deci, pentru prevenirea şi tratarea acestor boli, se recomandă un regim dietetic bogat în vitamina C (în care să intre fructe de Cătină albă, măceşe, coacăze negre, citrice, afine, căpşuni, cireşe, mere, etc., suc, gem şi marmeladă pregătită din aceste fructe). Ca şi în cazul hipertensiunii arteriale, fructele se pot consuma sub orice formă: proaspete, coapte în cuptor, sucuri, peltea, etc. Se mai indică:

Decoct de măceşe (2-5%), îndulcit cu miere de albine; se beau două căni pe zi.
Decoct din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere (două căni zilnic).
Decoct din fructe de Coacăz negru 5%, îndulcit cu miere; se beau două căni pe zi.
Infuzie din fructe şi frunze de Păducel, o linguriţă de plantă la o cană; se bea o cană pe zi.
Macerat de usturoi cu lămâie care se prepară dintr-o căpăţână de usturoi, curăţată şi pisată, o lămâie şi un litru de apă. Într-un vas se pune usturoiul, coaja rasă şi zeama de la o lămâie, precum şi apa clocotită; vasul se acoperă şi se lasă pentru macerat timp de două zile. Se consumă câte o linguriţă de trei ori pe zi, timp îndelungat, atât preventiv, cât şi curativ.
Oţetul de mere cu miere, două linguriţe de preparat la 100ml apă; se bea de trei ori pe zi, înainte de mese.

Arsuri

2007-10-15T21:25:00.000+03:00

Arsurile sânt leziuni produse prin ardere(căldură, foc) sau prin contactul direct cu unii acizi. În tratamentul lor se indică:

Cataplasmele cu ulei de migdale dulci sau cu seminţe de Dovleac, care au acţiune emolientă(înmoaie pielea şi previn procesele inflamatorii).
Emulsie mucilaginoasă sau decoct din seminţe de gutui.
Băi locale sau cataplasme cu infuzie din flori de Soc.

Aritmii cardiace

2007-10-15T21:22:00.000+03:00

Tulburări ale ritmului cardiac, datorită constipaţiei, abuzului de cafea, fumatului, băuturilor alcoolice, etc. Se tratează cu:

Infuzie din fructe, flori şi fructe de Păducel: o linguriţă părţi de plantă la 200 ml apă în clocot; se bea în cursul unei zile, iar cura durează până la normalizarea bătăilor inimii.

Anghina (angina) pectorală

2007-10-15T21:18:00.000+03:00

Este o boală de inimă ce constă în crize dureroase în regiunea cardiacă, cu iradiere în mâna stângă, în omoplat şi în gât, însoţită de accese de asfixie; este determinată de spasme sau alterări structurale ale arterelor coronare, care hrănesc inima, aceasta fiind irigată insuficient.

În tratamentul acestei boli se indică aceleaşi fructe ca şi în anghină(coacăze negre, dude negre, mure, lămâi.).

Anghina

2007-10-15T21:13:00.000+03:00

Este o inflamaţie a faringelui şi a amigdalelor, care produce dureri de înghiţire, uneori şi stări febrile.

În tratamentul anghinei sânt recomandate:

Infuzia din fructe şi frunze de Mur; siropul de mure.
Fructe proaspete: coacăze negre, dude negre.
Sucul de lămâie.

Anemia

2007-10-13T00:02:00.000+03:00

Anemia constă în scăderea numărului de globule roşii şi a hemoglobinei din sânge. Ea poate fi de natură parazitară, infecţioasă, toxică, etc. Se manifestă prin paloarea feţei şi a mucoaselor, palpitaţiei, astenie, etc. Pentru prevenirea şi tratarea anemiei se recomandă:

Infuzie din fructe de Cătină albă, o linguriţă de fructe zdrobite la 200 ml apă clocotită; se infuzează până la răcire; se beau 3 căni pe zi, din care una seara, la culcare.
Infuzie din flori de Porumbar.
Fructe proaspete de Cătină albă(20-30 g pe zi).
Fructe proaspete bogate în fier: alune, migdale, nuci, castane comestibile, măceşe, coacăze, piersici, zmeură, gutui, mure, afine, căpşuni, caise, cireşe, vişine, prune, etc.
Fructe deshidratate(uscate în cuptor): prune, caise, smochine, curmale, etc. Acestea sânt foarte bogate în glucide, fier, etc.
Ananas, portocale, măsline.

Amigdalita

2007-10-12T23:44:00.000+03:00

Este o inflamaţie, prin infecţie, a amigdalelor.

În tratamentul amigdalelor se indică:

Gargare cu suc de lămâie, de 3-5 ori pe zi; după gargară, sucul se înghite.Gargare cu suc sau decoct de gutuie.
Infuzie din fructe sau frunze de Mur.
Fructe proaspete cu proprietăţi antianginoase şi febrifuge: coacăze negre, zmeură, căpşuni, afine (sau sucul lor).
Smochine proaspete sau uscate(înmuiate în apă timp de 6-8 ore).
Portocale.

Alcoolismul (dezintoxicarea alcoolicilor)

2007-10-12T23:32:00.000+03:00

Prin alcoolism se înţelege consumul abuziv şi repetat de alcool etilic. Bolnavul are tendinţă irezistibilă de alcool, devenind dependent de acest drog, cu efecte toxice.

În tratamentul de dezintoxicare sânt indicate:

Decoctul de măceşe, două linguri de fructe zdrobite la 0,5 l apă în clocot; se fierbe încă 5 minute; se filtrează şi se bea în cursul unei zilei. Cura durează până la dezintoxicare.
Decoctul din frunze de Coacăz negru(o linguriţă de frunze uscate la 250 ml apă); se fierbe 5 minute; se consumă dimineaţa (1/2 din cantitate) şi seara (restul de 1/2). Cura durează 30-40 de zile.
Infuzie din fructe de Cătină albă.

Afte

2007-10-12T23:28:00.000+03:00

Ulceraţii dureroase ale mucoasei bucale, cu contur regulat, de culoare gălbuie-cenuşie, înconjurate de un halou roşu.

În tratamentul acestei boli se recomandă:

Gargare cu decoct de afine(10 g fructe uscate la 300 ml apă), de 3-4 ori pe zi. Afinele sânt active prin derivaţi antocianici şi prin pectine.
Gargare cu suc de dude recoltate în faza de pârgă.
Gargare cu suc (zeamă) de lămâie amestecată cu miere şi apă fiartă şi răcită.

Aerofagia

2007-10-12T23:23:00.000+03:00

Înghiţire sau acumulare în stomac a unei cantităţi de aer, care provoacă balonări; apare ca fenomen patologic la nevropaţi, iar la sugari se datorează, de cele mai multe ori, suptul în gol.

Pentru combaterea aerofagiei se recomandă:

Infuzie de lămâie.
Lichior medicinal din gutuie sau suc de gutuie.

Acneea

2007-10-12T23:05:00.001+03:00

Folosirea fructelor, florilor şi frunzelor pomilor şi arbuştilor fructiferi în terapia diverselor boli

Pe lângă tratamentele specifice, indicate pentru fiecare afecţiune de medicul specialist, în multe boli, se pot folosi ca adjuvante fructe şi derivate de fructe sau din alte organe ale plantelor, inclusiv cele pomicole. De regulă, acestea nu realizează singure vindecarea bolii, dar contribuie la prevenirea şi combaterea ei.

Acneea

Boală de piele(dermatoză) ce se caracterizează prin erupţie polimorfă de papule, pustule, mici abcese dermo-hipodermice, care apar pe faţă, uneori şi pe torace. Se întâlneşte la ambele sexe, mai ales la vârsta adolescenţei: În tratamentul acestei boli se indică:

Loţiune cu suc de struguri: se spală pielea cu un tampon de vată îmbibată cu suc şi se lasă 10 minute, apoi se şterge pielea cu apă călduţă, adăugându-se eventual, puţin bicarbonat de sodiu.
Infuzie sau decoct din frunze de Nuc (intern): 15 picături, de 3 ori pe zi; are efect favorabil datorită conţinutului mare de taninuri.

Cireşele

2007-10-12T22:37:00.000+03:00

Alături de căpşune, cireşele sânt primele fructe care ajung la maturitate în cursul anului(în jur de 10-15 Mai) şi de aceea sânt foarte solicitate de consumatori. Sezonul de cireşe durează 6-8 săptămâni. După gust, se deosebesc cireşe dulci şi cireşe amare. Cireşele dulci se obţin numai de la pomii cultivaţi. După consistenţa pulpei, se deosebesc trei grupe de soiuri dulci: cu pulpă moale, cu pulpă semipietroasă, cu pulpă pietroasă, acestea fiind cele mai valoroase. Cireşele amare se obţin de la pomii sălbatici sau de la pomii altoiţi. Ele sânt mai mici decât cireşele dulci, mai perisabile şi sânt mai bogate în tanin. Din cireşele amare se prepară o dulceaţă de calitate superioară, lichior, suc, şerbet, etc.

Cireşele dulci conţin: apă(75-89%), zaharuri(7,7-16,8%), acizi(0,49-1,37%), pectine(0,06-0,39%), substanţe tanoide, săruri minerale(de potasiu, fier, calciu, magneziu, etc.), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, E, P, B6, acid pantotenic, vitamina PP, etc. Valoarea energetică a cireşelor este 43-98 kcal/100g Cireşele dulci se folosesc pentru consum în stare proaspătă, compot, dulceaţă, gem, suc, etc.

Cura de cireşe dulci (în 1-2 zile pe săptămână, câte 0,5-1kg de fructe proaspete, fără alte alimente) realizează o excelentă depuraţie organică, înlesnind eliminarea toxinelor din organism.

Cireşele au, totodată antiinfecţioasă(măresc reacţia naturală de apărare a organismului), antireumatismală şi antirahitică. Ele sânt un reglementator hepatic şi gastric, un sedativ al sistemului nervos, contribuie la regenerarea ţesuturilor şi au efect laxativ. Sunt indicate în tratarea aterosclerozei, a obezităţii, a unor afecţiuni hepatice, a gutei, a artritismului, litiazelor(urinară şi biliară), în fermentaţii intestinale şi constipaţie. Pentru bătrâni şi dispeptici, cireşele fierte(sub formă de compot şi dulceaţă) sânt mai indicate decât cele proaspete. Se poate face şi o cură cu suc de cireşe.

Decoctul din cozi de cireşe (sau de vişine) se prepară dintr-un pumn de codiţe (pedunculi) la 0,6 litri apă rece. Se fierb 15-20 de min., apoi se îndulceşte şi se bea călduţ, în cursul unei zile, în 3-4 reprize. Are efect diuretic. Dă rezultate bune în afecţiuni ale rinichilor şi ficatului. Acţiunea diuretică a codiţilor de cireşe sau de vişine creşte dacă li se adaugă frunze de merişor, coada calului şi frunze de mesteacăn.

Gumele de pe scoarţa Cireşului se folosesc în tratarea artritelor. Aceste gume(cleiuri), dizolvate în apă, dau o soluţie numită „loţiune contra pecinginii”. Pecinginea este o boală de piele contagioasă, caracterizată prin erupţie cu băşicuţe care, prin uscare, lasă nişte pete scorţoase , ce produc mâncărime.

Cătina albă

2007-10-06T21:43:00.000+03:00

Fructele de Cătină albă sânt drupe false, cu un singur sâmbure. Ele au forma unor bobiţe mici(0,30-0,55g), sferice, galbene sau portocalii, acide şi astringente înainte de coacere; după aceea pierd mult din aciditate şi taninozitate.

Perioada de recoltare a Cătinei albe durează de la mijlocul lunii august până spre sfârşitul lunii septembrie.

Ele conţin apă(71-82%), zahăr reducător(fructoză şi glucoză), foarte puţină zaharoză(0,06-0,94%), acizi(1,5-4,1%), pectină(0,14-0,50%), tanin(1,8%), celuloză(0,92%), proteine(1,2%), săruri minerale(sânt foarte bogate în fosfor şi calciu), carotinoide, ca betacarotina(provitamina A) şi xanthofila, precum şi flavone. Cătina albă este, alături de Măceş, specia pomicolă cu cel mai ridicat conţinut în vitamină C (405-860mh/100g, în fructele galbene şi 452-1332mg/100g în fructele portocalii). Fructele de Cătină albă sânt bogate şi în alte vitamine, cum sânt cele din complexul B(B1,B2,B6, acidul folic, inozitolul, vitamina PP); vitaminele E, F, K şi P, fiind considerate veritabile ”polivitamine naturale ”.

Cura de fructe şi suc de Cătină albă. Prin conţinutul ridicat al fructelor de Cătină albă în provitamină A, este influenţată favorabil vederea. Ele sânt un tonifiant general, cu efect benefice în avitaminoze şi anemii, în convalescenţă.

Fiind sărace în zaharoză şi bogate în vitamină E fructele sânt indicate în diabetul zaharat.

Decoctul din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere, dă rezultate bune în tratarea diareei, a aterosclerozei, artritei şi trombangeitei obliterante, precum şi a anemiei. Se beau două căni pe zi.

Infuzia din fructe de Cătină albă se foloseşte în cazuri de anemie, diaree, hepatită epidermică, hepatită cronică, ciroză hepatică şi urticarie. Această infuzie se prepară din două linguri de fructe zdrobite la 0,5 litri apă clocotită; se lasă vasul acoperit 30 min.; se bea fracţionat, în cursul unei zile, făcându-se o cură îndelungată; dă rezultate foarte bune şi contra alcoolismului(se bea până la dezintoxicare).

O băutură răcoritoare din Cătină albă, cu gust plăcut, se obţine din 750g fructe, care se fierb în 6 litri şi 1 kg zahăr. După răcire, se toarnă în sticle şi se păstrează la loc răcoros.

Uleiul de Cătină albă este bogat în vitamină E, care – aşa cum s-a arătat – este un antioxidant natural al lipidelor şi inhibă formarea peroxizilor acizilor graşi, care sânt implicaţi în apariţia cancerului. Acest ulei conţine peste 200mg vitamină E la 100g. El se foloseşte pentru tratarea unor boli dermatologice şi arsuri; are totodată proprietatea de a proteja pielea şi mucoasele contra unor radiaţii.

În urma administrării extractelor de Cătină albă, sub formă de pulbere, ulei, etc., s-au constatat ameliorări şi vindecări ale unor boli oculare, cardiovasculare, reumatism, ulcer gastric, conjunctivite acute, hipertensiune arterială, nevroze, dermatoze, stări inflamatorii, etc.

Ceaiul din fructe uscate de Cătină albă, ameliorează starea de oboseală intelectuală, fiind un remediu natural al insomniei.

Cercetări mai recente arată că extractul de coajă de Cătină albă ar anihila dezvoltarea unor tumori experimentale.

Căpşunile şi Fragii

2007-10-06T21:13:00.000+03:00

În realitate, căpşunii cultivaţi sânt soiuri de Fragi cu fruct mare.

Se cultivă două feluri de soiuri de Căpşuni: neremontante(cu o recoltă pe an, în mai-iunie) şi remontante(cu două recolte pe an: una în mai-iunie, iar alta în septembrie-octombrie). La Căpşunul cultivat în solarii, coacerea fructelor începe în aprilie.

Căpşunele conţin apă(87-91%), zaharuri(4,5-9,7%), acizi(0,72-1,91%), proteine(0,94-1,74%), pectine(0,10-0,51%), celuloză(0,60-2,32%), săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, fier, iod), provitamina A, vitaminele B1,B2,B6,PP,K,E, acid pantotenic antociani, acid salicilic(0,001g%).

Florile Căpşunului sânt grupate în infloriscenţe. În cadrul aceleiaşi inflorescenţe, atât florile, cât şi fructele apar şi se dezvoltă foarte eşalonat, încât fructele de pe aceeaşi plantă se recoltează în 6-8 reprize, la intervale de câte 2-3 zile. Fructele din primele două etape de cules sânt mult mai mari, mai bogate în substanţă uscată, în vitamină C şi în săruri minerale decât cele din ultimele etape.

În scopuri terapeutice, de la Căpşun se folosesc fructele, frunzele şi rizomii.

Cura de căpşune. Fiind bogate în vitamine din complexul B(B1,b2,B6) şi în mangan, care au rol important în funcţionarea normală a sistemului nervos, căpşunele sânt indicate în astenii şi pentru prevenirea insomniilor. Întrucât conţin mult fier şi cupru căpşunele se se folosesc în tratamentul anemiilor. Având efect tonic, remineralizant, se recomandă în tuberculoză. Ele au rol şi de reglementator hepatic(conţin vitamina K, care este esenţial pentru funcţionarea normală a ficatului, fiind un factor de longevitate). Datorită conţinutului în vitamina PP, care este vasodilatatoare, căpşunele au rol hipotensor; ca atare, ele se folosesc în tratamentul hipertensiunii arteriale. Cura de căpşune înlesneşte acţiunea sistemului imunitar, are un puternic efect diuretic, depurativ, favorizând eliminarea acidului uric, a toxinelor şi a excesului de colesterol. Mai este folosit în afecţiuni renale, în reumatism, artritism, gută, ateroscleroză, etc.

Conţinând vitamina E şi puţine zaharuri, căpşunele pot fi consumate de diabetici.

Căpşunele conţin 6,33% zaharoză şi 4,98% zahăr invertit(glucoză şi fructoză). Căpşunele în pârgă sânt constipante, iar cele bine coapte au efect laxativ. Pentru nediabetici se recomandă cure de căpşune de 250-500g pe zi, de preferinţă dimineaţa, timp de 7-14 zile. Fontenelle, care a atins vârsta de 100 de ani, îşi atribuia această longevitate cantităţii apreciabile de fragi pe care a consumat-o. Căpşunele sânt contraindicate persoanelor alergice, cărora le pot produce urticarie. Conţinând acid citric şi fragarol, căpşunele au acţiune bactericidă. Contra oxiurilor se recomandă 500g căpşuni, dimineaţa, pe stomacul gol, fără a mai consuma altceva până la prânz.

Spuma de căpşune şi gelatina din suc de căpşune se prepară ca şi cele de zmeură. Ele au aceleaşi utilizări terapeutice ca şi fructele.

Căpşunele se folosesc şi în cosmetică.

Frunzele de Căpşun conţin tanin, fragarol, cvercitrină(flavonă component al vitaminei P), citrol, ulei volatil, zaharuri, săruri minerale, vitamină C, etc. Datorită taninului, frunzele au proprietăţi astringente; în tratamentul diabetului, contribuie la eliminarea acidului uric, au efect diuretic în diferite boli ale rinichilor şi vezicii urinare. Fragaronul imprimă frunzelor proprietăţi dezinfectante(bactericide).

Foliolele frunzelor de Căpşun se recoltează, fără peţiolul principal, în perioada iunie-septembrie.

Infuzia din frunze de Fag mărunţite(două linguriţe la 200ml apă clocotită) este indicată în diabetul zaharat; se beau câte două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Căpşun combate diareea cronică, enteritele, enterocolitele, hemoragiile interne şi catarul pulmonar.

Ceaiul alimentar preparat dintr-un amestec de frunze de Fag, frunze de Afin, de Zmeur şi de Mur este plăcut şi poate fi utilizat în mod curent.

Rizomii (tulpinile subterane) de Căpşun, uscaţi şi măcinaţi, se utilizează la prepararea de infuzie şi decoct, care au proprietăţi antigutoase, fiind indicate în gută, reumatism şi (pe cale externă) în herpes.

Castanele comestibile

2007-10-06T20:58:00.000+03:00

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, castanii cultivaţi ocupă, deocamdată, suprafeţe reduse.

Castanele se coc în septembrie. În stare proaspătă, ele nu se pot păstra prea mult, deoarece mucegăiesc. Pentru a mări până la câteva luni durata lor în stare proaspătă, se introduc, pe măsura recoltării, în vase cu apă rece, în care se ţine circa 20 de ore, apoi se scot, se lasă să se zvânte, ferite de soare, iar după aceea se aşează în straturi, în nisip curat şi uscat.

Castanele conţin: apă(52%), amidon(27-39%), mono- şi dizaharide(12-14%), proteine(3-5%), grăsimi(4-5%), săruri minerale 1,03%(foarte mult potasiu – 50% din cenuşă), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, etc. Ele se folosesc fierte(piureuri), prăjite, sau coapte, ca garnituri la diferite preparate, culinare, creme, umpluturi.

Făina de castane, care are o culoare galbenă – roşiatică, se utilizează pentru fabricarea alcoolului, la prepararea halvalei, a ciocolatei, a unor prăjituri şi bomboane, chiar a pâinii(în amestec cu făina de grâu); ea poate înlocui, la nevoie, cartoful(piure de castane). Făina de castane conţine circa 7% proteine, 3% grăsimi, 83% substanţe hidrocarbonate, 4% celuloză şi 2,7% substanţe minerale, fiind foarte apropiată ca valoare nutritivă de făină de grâu, de orez şi de orz. Din castanele prăjite şi măcinate se prepară un surogat de cafea apreciat de consumatori.

Miezul de castane are efect energetic(150-200 calorii/100g) antianemic, remineralizant, antiseptic al tubului digestiv, stimulator al digestiei, tonic muscular, nervos şi venos. Este indicat în astenii fizice şi intelectuale, anemii, enterite, enterocolite, dizenterie, hemoroizi, varice, etc. Ca piure, castanele sânt excelente dispeptici, convalescenţi şi bătrâni. Ele sânt contraindicate diabeticilor şi obezilor.

Băile cu făină de castane dulci(comestibile) se folosesc în tratamentul reumatismului cardio-articular şi endocarditei postreumatice. Ele se prepară astfel: făina, în cantitate de 1-1,5kg, se pune în apă rece, apoi se fierbe 30 min., se decantează şi se adaugă apei din cadă. Se poate folosi şi extract gata preparat. Durata unei băi de 15-20 de min. Se face câte o baie zilnic, timp de 21 zile. Sau: 800g făină în 5 litri apă; se fierbe 15-20 min., apoi se strecoară, iar lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care trebuie să aibă t0 -370C. În cadă se stă 15-20 min. Se fac 10-15 băi, câte una zilnic. Sunt necesare în flebite, tromboflebite, varice, ulcer varicos, edeme traumatice după fracturi.

Infuzie din frunze de Castan nobil(Castanea sativa) are acţiune antiinflamatoare; se prepară din 2-3 frunze/100ml apă clocotită; se bea îndulcită cu miere, pentru combaterea traheobronşitei acute. Se consumă 2-3 căni pe zi.

Polenul Castanului nobil conţine substanţe antibiotice, este diuretic şi uşor laxativ.

Caisele

2007-10-06T20:46:00.000+03:00

Având aroma intensă şi deosebit de plăcută, caisele se numără între cele mai apreciate fructe de masă. Din ele se prepară gem, compot, marmeladă, dulceaţă, suc, nectar, caisată, coniac, pistil(pastă uscată care se poate păstra timp îndelungat), etc. Caisele au numeroase utilizări şi în cofetărie. Dulceaţa poate fi pregătită atât di caise verzi cât şi din caise ajunse la maturitate.

În condiţiile ţării noastre, caisele se coc în perioada 1 iulie-15 august. Cele mai valoroase sânt: Timpurii de Arad, Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad, Cea mai bună de Ungaria, De Olanda, Trandafirii, Saturn, Venus, Mamaia, Sirena, Litoral, Sulmona, Selena.

Caisele conţin apă(84,2-87,7%), zaharuri(7,9-16,6%), acizi(0,40-1,86%), substanţe tanoide(0,03-0,26%), proteine(0,73-1,50%), celuloză(1,4%), multă provitamină A, vitaminele C, P, B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP, săruri minerale, etc. Dintre glucide, în caise predomină zaharoză(circa 6%), levuloză şi glucoza deţinând împreună numai 2,74%. Dintre acizi, sânt acidul citric şi acidul malic.

Sămânţa sâmburelui de caisă este dulce la unele soiuri şi amară la altele. Seminţele amare nu trebuie consumate, deoarece conţin o substanţă toxică, amigdalina. Seminţele dulci de caise conţin circa 55% grăsimi şi 28% proteine, ele se folosesc în cofetărie, ca şi migdalele dulci, sau servesc ca materie primă pentru extragerea unui ulei valoros, utilizat în cosmetică, în industria alimentară, etc.

De la Cais în scopuri terapeutice se folosesc fructele, care sânt bogate în substanţe nutritive, foarte digestibile, cu efect remineralizant, antianemic, alcalinizant şi diuretic. Caisele uscate sânt laxative, iar cele proaspete constipante. Valoarea energetică a caiselor proaspete este de circa 60kcal/100g, iar a celor uscate de circa 306kcal/100g.

Cura de caise. Se recomandă în toate carenţele de vitamină A şi oligoelemente, în cazuri de anemii, astenie fizică şi intelectuală, stări depresive, insomnii, nevroză, stres, etc. Caisele sânt un tonic al sistemului nervos şi sporesc reacţiile naturale ale organismului. Cura de caise este recomandată copiilor rahitici sau cu întârziere în creştere, adolescenţilor, femeilor gravide şi bătrânilor. Având acţiune alcalinizantă, caisele contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi ţesuturile organismului, diminuând aciditatea rezultată dintr-o alimentaţie prea bogată în produse făinoase şi carne. Fiind bogate în potasiu, caisele sânt indicate în dieta potasică a celor care nu trebuie să consume săruri de sodiu.

Având efect tonifiant, sucul de caise se foloseşte şi în cosmetică.

Alunele

2007-10-06T20:23:00.000+03:00

Alunul cultivat este reprezentat prin numeroase soiuri, din care mai valoroase sânt: Barcelona, Mari de Piemont, Uriaş de Halle, Cosford, Eugenia, Lambert roşu, etc. Alunele se coc în august-septembrie.

Miezul deţine 36-57% din greutatea alunei şi conţine3-6% apă, 52-69% grăsimi, 12-28% substanţe proteice, 2-3% săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, mangan, fier, etc.), provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP; E(6-6,5mg/100g), acid pantotenic, acid folic(71mg/100g), vitamina P, etc.

Alunele se pot păstra 1-2 ani; după aceea miezul lor începe să râncezească. Ele se valorifică în coaja sau forma de miez. Miezul de alune se consumă proaspăt, uşor prăjit sau prelucrat în diferite produse de cofetărie(ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţată, nuga).

Făina din miez de alune este un aliment foarte hrănitor pentru copii.

Laptele de alune, obţinut din miezul alunelor aflat în faza de întărire, se utilizează în scop medicinal.

Uleiul extras din miezul de alune este foarte gustos şi plăcut aromat, dar râncezeşte repede. Turtele rămase după extragerea uleiului se folosesc la fabricarea halvalei de calitate superioară şi a ciocolatei.

În scopuri terapeutice, de la Alun se folosesc: miezul fructelor, uleiul de alune, frunzele şi mugurii.

Miezul de alune este foarte nutritiv, energetic(620kcal/100g), cel mai uşor digerabil dintre fructele oleaginoase, are efect antianemic, remineralizant, vermifug, antiaterosclerozic, fiind totodată şi un tonifiant nervos. Miezul de fructe este foarte bogat în mangan, element chimic care, stimulează sistemul nervos central, participă la formarea ureei, a sângelui şi laptelui, precum şi la menţinerea ritmului de producere a hormonilor sexuali. Alunele sânt fructele cele mai bogate în vitaminele din complexul B(B1, B2, PP, acid pantotenic, acid folic). Aceste vitamine contribuie la menţinerea tonusului muscular, uşurează activitatea tractului gastro-intestinal, precum şi buna funcţionare a ficatului, ochilor şi pielii. Miezul de alune este indicat în alimentaţia copiilor, a adolescenţilor, femeilor gravide, sportivilor, bătrânilor, persoanelor anemice, tuberculoşilor, femeilor cu tulburări de menopauză, precum şi în cazuri de neurastenie, impotenţă, nefrite, colici nefritice, viermi intestinali, etc. Având un conţinut foarte redus de hidraţi de carbon miezul de alune este admis diabeticilor.

Uleiul de alune, consumat câte o linguriţă, dimineaţa, timp de 15 zile este unul dintre cele mai bune leacuri contra teniei(Valnet J., 1986).

Consumat după un compot de prune sau de mere, miezul de alune uşurează evacuarea intestinului.

Frunzele Alunului, foloseşte ca infuzie, decoct şi băi, au efect hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos. Ele se recoltează în iunie-iulie.

Băile din frunze de Alun se folosesc în tratamentul varicelor supurante şi a edemelor gambelor.

Infuzia din muguri de Alun (1-2 linguriţe de muguri / 100ml apă clocotită) are acţiune antiscleroasă; se indică în cazuri de insuficienţă hepatică accentuată, epidemică, astm bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză, consumându-se zilnic câte două căni a 200 ml.

Agrişele

2007-10-06T20:02:00.000+03:00

Întrucât Agrişul – Ribes uva-crispa L., se cultivă în ţara noastră pe suprafeţe mici şi în puţine localităţi, fructele lui sânt consumate de o parte mică din populaţie.

Din punct de vedere botanic, agrişele sânt bace, care la cele mai multe soiuri au o greutate de 4-10g. Se cultivă soiuri de Agriş cu frunze verzi(Doneţki, Rezistent de Cluj, Cereless), verzi-gălbui(Someş), galbene(White Smith) şi roşii(Maurers Sämling, Muntenesc de America).
În condiţiile ţării noastre, agrişele se coc în iunie-iulie.

Agrişele conţin 83,5-88,0% apă, 4,2-10,0% zaharuri, 1,18-2,45% acizi, 0,23-1,62% substanţe pectice, provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP, acid pantotenic, săruri minerale, iod şi alte substanţe. Zaharurile din agrişe sânt reprezentate prin levuloză 1,18-3,85%, glucoză 1,19-3,60% şi zaharoză 0,13-0,60%.

Agrişele se pot păstra în stare proaspătă 3-5 zile. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de compot, peltea, dulceaţă, suc, cidru, etc.; se pretează la congelare.

Fiind diuretice, agrişele sânt folosite în afecţiuni urinare, artritism, reumatism şi în gută. Cu agrişele se poate face o cură de dezintoxicare, cu până la 1kg fructe pe zi şi de către pletorici, hipertensivi şi obezi. În ziua cu fructe se recomandă să nu se consume alte alimente. Cura de agrişe mai este indicată în astenii şi convalescenţe, deoarece au şi efect remineralizant.

Agrişele stimulează funcţia hepatică. Ele se folosesc în hepatite, ciroză hepatică şi alte afecţiuni hepatice.

Întrucât în agrişe zaharoza se găseşte în cantitate foarte mică, iar levuloza şi glucoza sânt, practic, egale, aceste fructe pot fi consumate de diabetici.

Având acţiune hipotensivă, agrişele se folosesc în tratarea hipertensiunii arteriale. Consumate înainte de masă, sânt tonic-aperitive, iar după masă stomahice.

Afinele

2007-10-04T19:06:00.000+03:00

Afinele sânt bace mici(1-2,5g), grupate în ciorchini. Ele au pieliţă vânătă, acoperită cu pruină, albastră. În funcţie de soi şi de condiţiile climaterice ale anului, afinele ajung la maturitate de la sfârşitul lunii până în septembrie, având coacere eşalonată. Afinele se pot păstra 4-5 zile, fără deprecieri calitative, în încăperi răcoroase, cu o t0 de 10-12 oC.

Afinele conţin 80,0-84,6% apă, 7,0-14,5% zaharuri, 0,56-1,13% acizi(tartic, malic, citric, benzoic, oxalic, succinic, lactic), 0,36-0,55% substanţe tanante, 0,5-0,6% substanţe pectice, 0,62-1,15% proteine, provitamina A, vitaminele B1, B2, C, acid pantotenic(vitamina B3), vitamina PP, vitamina E, mirtilină, ulei(31% în fructele uscate), antociani şi săruri minerale(0,23-0,32%).
Afinele se consumă proaspete, uscate sau prelucrate sub formă de suc, compot, sirop, lichior, dulceaţă, jeleu, marmeladă, afinată, etc.

Sucul de afine se mai foloseşte în vinificaţie, pentru a intensifica culoarea şi a mări aciditatea vinului de struguri. Datorită conţinutului ridicat în substanţe bactericide şi în taninuri, afinele proaspete sau uscate sânt un puternic antiseptic intestinal, au efect astringent, antidiareic şi antipudrid. Datorită acestor proprietăţi, afinele au rol, important în tratamentul enterocolitelor de fermentaţie şi de putrefacţie, dizenteriilor şi infecţiilor urinare. Se recomandă în ateroscleroză, afecţiuni coronariene, sechele de infarct, arterită, sechele flebită, varice, hemoragii prin fragilitate capilară, etc.

Prin consumarea unui pahar cu suc de afine în timpul mesei, se previne depunerea calciului pe pereţii vaselor sanguine.

Afinele contribuie la creşterea acuităţii vizuale şi ameliorează vederea nocturnă.

În afecţiuni hepatice, afinele au rol de regenerare a celulelor hepatice(tonifică ficatul). Ele au, deasemenea, rol hipoglicemiant(antidiabetic), datorită mirlitinei, care face să scadă zahărul din sânge.

Cura de afine.
Se pot consuma zilnic 300-500g afine proaspete sau 100g afine uscate.

Decoctul din afine(uz intern). Se prepară dintr-o linguriţă de fructe uscate şi zdrobite la 200ml apă; se fierbe 5 min. şi apoi se lasă în repaus, la t0 camerei, timp de 15 min.; se strecoară prin presare şi se bea călduţ. Se pot consuma două sau mai multe ceşti pe zi.

Decoctul de afine(uz extern). Se prepară dintr-o mână de bace(fructe) la un litru de apă, care se fierbe până scade la jumătate; se foloseşte la clătitul gurii în faringite, stomatite, afte, muguet, precum şi la comprese sau spălături locale(eczeme, hemoroizi, dizenterie). Contra ulcerilor gurii, a aftelor, se pot mesteca în gură bace proaspete sau uscate, care apoi se elimină(aruncă) din gură.

Decoctul din fructe şi frunze de Afin. Are proprietăţi astringente şi antibiotice. Se prepară din 10% fructe sau frunze uscate care se fierb în 1/2 litru apă timp de 30 min.; se bea călduţ, fracţionat în trei porţii, în cursul unei zile; combate enteritele acute şi cronice, diareele.
Infuzia din afine uscate. Conţinând substanţe tanante, este indicat în bolile de stomac(diaree, enterite).

Maceratul la rece din afine.
Se prepară dintr-o linguriţă şi jumătate de afine uscate şi zdrobite în 400ml apă fiartă şi răcită; se lasă la macerata timp de 8 ore, la t0 camerei, iar apoi se bea în 2-3 reprize, în cursul unei zile. Se pot adăuga coaja de stejar, flori de muşeţel şi frunze de mentă, pentru a mări acţiunea astringentă şi antiseptică a fructelor de Afin.

Pelteaua(jeleul) de afine, fiind bogat în tanin, este indicată în tratarea diareelor de fermentaţie şi de putrefacţie.

Sucul de afine fierte, îndulcit eventual cu zaharină, se recomandă în enterite, precum în regimul renal.

Spuma şi gelatina din afine se prepară ca şi cele din zmeură.

Frunzele de Afin conţin hidrochinonă(circa 1%), vaccinină, arbutază, ericolină, neomirtilină, materii tanante, acid chinic, etc. Ele au efect astringent, bactericid, antidiareic; dezinfectează căile biliare şi urinare. Datorită vitaminei E şi mirtiline, denumită şi insulină vegetală, infuzia din frunze de afin scade nivelul zahărului din sânge; are deci acţiune antidiabetică. Pentru creşterea eficacităţii, în tratarea diabetului, frunzele de afin pot fi asociate cu păstăi de fasole şi frunze de dud. Ceaiul se bea neîndulcit sau îndulcit cu zaharină.

Infuzia din frunze de Afin se prepară din două linguriţe de frunze la 0,5 litri de apă clocotită; se bea călduţă, în 3 reprize, pe parcursul unei zile. Ea are şi efect vermifug(oxiuri).
Perioada optimă de recoltare a frunzelor de Afin, în scopuri terapeutice, este de la sfârşitul lunii iulie până în septembrie. Frunzele se recoltează împreună cu lăstarii, de pe care se detaşează ulterior. Se va evita presarea lor, deoarece se înnegresc.

Parfumul(mirosul) şi aroma fructelor

2007-10-04T01:11:00.000+03:00

Când ajunge la coacere naturală, fructele degajă substanţe odorante, care se sesizează apropiind fructul de căile nazale, sau chiar de la distanţă, în cazul fructelor cu miros puternic, cum sânt: ananasul, fragile, căpşune, gutuile, caisele, coacăzele negre, socul, etc.

Fructele obţinute în zonele calde sau în zone temperate, dar la altitudini mici sânt mai parfumate decât cele din zone reci(nordice) sau cu altitudini mai mari.

Parfumul nu trebuie confundat cu aroma fructului, deşi între ele există o anumită legătură.
Aroma miezului de migdale şi de alune creşte în intensitate în cursul masticaţiei.

Componentele aromatice ale fructelor sânt constituite din esteri, lactone, acizi aldehide, eteri, uleiuri eterice din grupa terpenelor; cetone, etc. Uleiurile eterice sânt amestecuri de esteri ai alcoolilor metilic, etilic, amilic şi izoamilic cu diferiţi acizi. De exemplu, aroma piersicilor este un ester linoleic al acizilor formic, acetic, valerianic şi caprilic. Există soiuri cu fructe aromate şi cu fructe nearomate. Aroma poate fi discretă(slabă, abia perceptibilă), potrivit de intensă, puternică sau chiar foarte intensă.

La mere se disting mai multe tipuri de arome: de ananas(la soiul Renet ananas), de banană(de soiul Winter Banana), de pepene galben(la Delicioasele roşii), de trandafir(la soiul Kaltherer Böhmer), etc.

Pe lângă faptul că dau gust plăcut fructelor, aromele distrug unii microbi, uşurează stomacale şi intestinale, secreţiile ficatului şi splinei, sporeşte pofta de mâncare.

La unele specii de fructe(fragi, căpşuni, zmeură) aroma îşi pierde foarte mult din intensitate, în decurs de numai 1-2 zile de la recoltarea fructelor, pe când la merele şi perele de iarnă, care ajung la coacerea deplină după 1-2 luni de la recoltare, aroma se formează şi se intensifică şi în perioada de păstrare a fructelor.

Pigmenţii vegetali

2007-10-04T01:10:00.001+03:00

Sânt substanţe colorante produse în plante, care dau culoarea ţesuturilor acestora.
Pigmenţii clorofilieni (clorofila) dau culoarea verde frunzelor, fructelor tinere, lăstarelor, etc. Pe cale chimică, din extractul de clorofilă au fost izolaţi doi pigmenţi verzi: clorofila a şi clorofila b, precum şi doi pigmenţi galbeni: carotina(carotenul) şi xanthofila, ambii denumiţi carotinoide sau carotenoizi.

Carotenul (C40H56), denumit şi provitamină A, se găseşte în toate speciile şi are rol important în menţinerea şi fortificarea sănătăţii.

Xanthofila (C40H56O2) diferă de caroten prin faptul că prezintă în plus doi atomi de oxigen. Asociată cu clorofila şi carotenul, xanthofila se găseşte în frunze şi fructe.

Licopenul este un izomer al carotenului, care dă culoare roşie-portocalie măceşelor şi altor fructe.

Antocianii sânt pigmenţi de culoare roşie, roză, violetă sau albastră. Ei se formează numai în prezenţa luminii solare. Se găsesc în pieliţa, pulpa şi sucul unor specii şi soiuri de fructe, în petalele fructelor, uneori chiar în frunze şi în scoarţa lăstarilor. Pulpa de culoare roşie se găseşte la căpşune, vişine, unele soiuri de cireşe, de prune, de piersici, de mere, etc.

Antocianii posedă proprietăţi tanante, de precipitare a proteinelor, ceea ce explică acţiunea lor hemostatică şi cicatrizantă. Ei contribuie şi la stabilizarea vitaminei C.

Fructele intens pigmentate în roşu sânt mai suculente, mai dulci, mai aromate, mai bogate în vitamine şi au o durată de păstrare mai lungă, comparativ cu cele slab pigmentate sau ruginii.

Enzimele (fermenţii)

2007-10-04T01:09:00.000+03:00

Denumirea de enzimă provine de la cuvintele greceşti en=în şi zyme=fermentare.

Enzimele sau fermenţii sânt componente de natură proteică produse de celula vie. Enzimele se clasifică în următoarele grupe: hidrolaze, care catalizează reacţiile de scindare cu ajutorul apei; oxidoreductaze, care catalizează reacţiile de oxidoreducere; liaze şi sintiaze, care înlesnesc reacţiile de scindare sau de sinteză fără participarea apei şi fără oxidoreduceri; transferaze, care catalizează trecerea unor resturi moleculare de pe un substrat pe altul.

Fermentarea borhoturilor de fructe, transformarea mustului de fructe în cidru, a mustului de struguri în vin, a vinului în oţet, murarea fructelor, etc., sânt procese enzimatice folosite în practica curentă.

Împreună cu vitaminele şi hormonii, enzimele fac parte din grupa biocatalizatorilor(ergone).

Taninurile

2007-10-04T01:08:00.000+03:00

Sânt produşi vegetali complecşi, solubili în apă, care imprimă fructele gust astringent. Au efect constipant, hemostatic, antiseptic şi antiviral.

Taninurile sânt prezente în toate fructele crude, dar şi în unele fructe ajunse la maturitate(gutui, coarne, moşmoane, vişine, unele soiuri de pere) se oxidează(brunifică) la scurt timp după secţionarea ei, uneori chiar nesecţionată(la gutui).

Împreună cu pectina, taninurile imprimă unor fructe(gutui) acţiune emolientă.

Fructele bogate în tanin sânt indicate în tratamentul diareelor, enteritelor, hemoragiilor nazale, etc.

Sucurile fructelor bogate în substanţe tanante(scoruşe) se folosesc la limpezirea unor sucuri obţinute din alte fructe(mere, pere), îmbunătăţind totodată gustul şi buchetul acestora.

Vitamina P

2007-10-04T01:06:00.000+03:00

Această vitamină, denumită şi citrină, este constituită dintr-un grup de substanţe viu colorate, denumite bioflavonoide, care se află în fructele şi florile unor plante, împreună cu vitamine C. Ele au fost evidenţiate prima dată în startul alb al cojii fructelor citrice, unde se află de circa 10 ori mai multă vitamină P decât în sucul respectivelor fructe. Printre bioflavonoide se numără: citrina, hesperidina, rutina, cvercitrina.

Fructele cele mai bogate în vitamină P sânt: citricele(îndeosebi lămâile), prunele, caisele, vişinele(43-92mg/100g), cireşele(20mg/100g), măceşele, coacăzele negre, cătina albă, zmeura, afinele, păducelul, merele, strugurii. În nuci se găseşte ca urme. Multă vitamină P se găseşte în hrişcă, din care se extrage industrial.
Vitamina P moderează sângerările în echimoze(vânătăi) şi sângerarea gingiilor, au efecte antiinflamatorii, antiscleroase, antitumorale şi de economisire a vitaminei C. Împreună cu vitamina C, vitamina P se foloseşte preventiv contra gripei. Ea este lipsită total de toxicitate, iar excesul se elimină rapid din organism, prin urină şi transpiraţie.

Vitamina P intervine în ameliorarea suferinţei retinei în diabet, influenţează creşterea conţinutului de calciu în sânge, protejează organismul de efecte secundare ale razelor X.
Totodată, ea mai intervine în funcţionarea glandelor endocrine(tiroidă, suprarenare, gonade).

Carenţa de vitamină P măreşte fragilitatea capilară şi scade rezistenţa organismului la hepatită, nefrită şi diabet. Această carenţă se combate cu suc de lămâie şi alte citrice, suc de cătină albă, de coacăze negre, măceşe, caise, struguri şi alte fructe bogate în vitamina P.

Vitamina K

2007-10-04T01:05:00.000+03:00

Această vitamină are 3 vitaminere: K1(existentă în plante), K2(sintetizată de flora microbiană din intestinul gros) şi K3(obţinută pe cale industrială). Vitaminera K1 se găseşte în măceşe(0,04mg/100g), căpşune(0,01mg/100g), cătină albă, agrişe, mere ţi alte fructe.

Vitamina K este antihemoragică. Ea intervine în sinteza hepatică a protrombinei şi a altor factori ai coagulării sângelui. Este esenţială pentru buna funcţionare a ficatului, fiind un factor de longevitate. Contribuie, de asemenea, la protecţia dinţilor.

Se apreciază că doza zilnică de vitamină K trebuie să fie de 0,5-1mg pentru un om adult.

Administrarea în cantităţi mari, timp îndelungat, vitamina K produce fenomene de toxicitate, manifestare prin anemie, vărsături, etc., mai ales la copiii prematuri.

După absorbţie, vitamina K se depozitează în ficat, dar rezervele fiind mici nu pot acoperi necesităţile organismului decât pe o perioadă de circa o săptămână.

Vitamina K este liposolubilă, rezistentă la fierbere, dar se distruge uşor sub acţiunea luminii solare şi a substanţelor alcaline.

Vitamina F

2007-10-04T01:04:00.000+03:00

Această vitamină reprezintă un complex de trei acizi graşi esenţiali, care nu pot fi sintetizaţi în organismul uman şi trebuie introduşi prin hrană: acidul linoleic, acidul linolenic şi acidul arahidonic. Aceşti acizi intră în constituţia unor grăsimi vegetale şi animale. Cele mai bogate surse de acizi graşi sânt: germenii de grâu, uleiurile vegetale(de floarea-soarelui, soia, porumb, nucă, arahide) şi ficatul de peşte(cod, ton, hering). Vitamina F se mai găseşte în uleiul conţinut de seminţele fructelor de măceş, cătină albă şi de struguri.

În organism, acizii graşi au rol foarte important în respiraţia organelor vitale, înlesnind transportul oxigenului din sânge la celulele ţesuturilor. Ei contribuie la lubrifierea tuturor celulelor, se combină cu proteinele şi colesterolul pentru formarea de membrane vii, care susţin întreg corpul celular. Carenţa acizilor graşi se evidenţiază prin tulburări cutanate, întârzierea sau oprirea creşterii, scăderea în greutate şi perturbaţii ale funcţiei sexuale.

Dacă acidul linoleic este suficient în organism, ceilalţi doi acizi graşi se pot forma din el.

Consumul de unt, smântână şi grăsimi animale sporeşte necesitatea organismului pentru acizi graşi polinesaturaţi.

Vitamina E (tocoferolii)

2007-10-04T01:01:00.002+03:00

Este denumită şi vitamina fertilităţii, deoarece participă la buna funcţionare a glandelor sexuale. Are rol important în sinteza şi activitatea prostaglandinelor, în menţinerea sarcinii, în reglarea consumului de oxigen al fătului şi declanşarea travaliului. La copiii noi născuţi nevoia de vitamină E este foarte mare, deoarece ei se nasc cu o hipotocoferolemie care se corectează prin aportul foarte mare în vitamină E al laptelui matern. Suplimentarea cu vitamina E, inclusiv cu produse din germeni de grâu şi porumb, este obligatorie când sugarii sânt hrăniţi artificial.

Vitamina E este liposolubilă. Contribuie la funcţionarea normală a muşchilor şi a sistemului cardiovascular, reglează procesele de glucogeneză din proteine. În cazul unui aport insuficient de vitamină E se constată o scădere a forţei muşchilor. Vitamina E are o acţiune antioxidantă. Ea protejează membranele celulare, frânând reacţiile de oxidare a lipidelor. Deficitul de vitamină E favorizează instalarea aterosclerozei.

Vitamina E contribuie la atenuarea evoluţiei necrozei hepatice. Previne steatoza ficatului, prin stabilizarea membranelor celulare, accelerarea eliminării colesterolului şi a secreţiei bilirubinei.

Vitamina E asigură integritatea globulelor roşii. Vitamina E este folosită în terapia diabetului, mai contribuie şi la creşterea rezistenţei organismului faţă de infecţii. Dă rezultate bune în pneumonie şi tuberculoză. Totodată intervine în funcţionarea hipofizei.

Raportul optim alimentar este de 0,6g alfatocoferol/1mg acizi graşi polinesaturaţi.

Necesarul de vitamină E(alfa-beta-şi gama tocoferoli) al unui om adult este de 10-30mg/zi.

Prin păstrarea produselor alimentare, prelucrarea culinară şi inactivarea parţială se reduce cu circa 2/3. pierderi mari de vitamină E se produc în cazul rafinării produselor. Astfel, făina albă conţine numai 10-20% din vitamină de grâu.

Vitamina E este liposolubilă, greu distrusă de căldură şi de substanţe alcaline. Este sensibilă la oxigen. Se depozitează în ficat.

Această vitamină se găseşte în miezul de nucă(1,5-20,5mg/100g), miezul de migdale(0,5-15,0mg/100g), miezul de alune(6-6,5mg/100g), uleiul de măsline, cătină albă, cireşe(2,24mg/100g), vişine(0,21-1,32mg/100g), măceşe, castane, portocale, etc.

Alimentele bogate în vitamina E sânt: boabele cerealelor, uleiurile vegetale, laptele, untul, salata verde, pătrunjelul, etc.

Vitaminele D

2007-10-04T01:01:00.001+03:00

Se cunosc 7 tipuri de vitamine D, după natura sterolilor din care provin.

Aceste vitamine au o origine dublă: animală şi vegetală. În produsele vegetale se găseşte ergosterolul(precursor al vitaminei D2).

Vitaminele D au rol fiziologic multiplu, principala lor acţiune fiind cea antirahitică. Asigură osificarea normală, prin favorizarea absorbţiei calciului şi fosforului în intestin, şi fixarea lor în schelet. Menţin un raport optim între calciu şi fosfor.

Carenţa în vitamine D produce tulburări în metabolismul calciului, scăderea concentraţiei de calciu în sânge(hipocalcemie). Clinic, survin crampe musculare, furnicături, uneori stări de leşin, iar prin urină se elimină cantităţi crescute de calciu şi fosfor.

Sub formă de provitamine, vitaminele D se găsesc în untul fructului de cocos, în avocado şi alte fructe bogate în grăsimi.

Vitamina C (acidul ascorbic)

2007-10-04T00:57:00.000+03:00

Această vitamină are o importanţă vitală pentru organism. Ea intervine în procesele de oxidoreducere, fiind cel mai puternic agent reducător din ţesuturi. Intervine în metabolismul proteinelor. Participă la metabolismul glucidelor(bolnavii carenţaţi în vitamina C au tendinţa spre hiperglicemie), al lipidelor, frânează sinteza colesterolului, reduce nivelul acestuia în sânge, combate ateroscleroza. Este indispensabilă proceselor de creştere. Insuficienţa sa se repercutează negativ asupra sintezei colagenului(proteina de bază necesară formării ţesutului din piele, ligamente, tendoane, oase şi dinţi).vitamina C are acţiune antitoxică şi antiinfecţioasă. În tratamentul de protecţie faţă de diferite boli nu trebuie să se depăşească 200mg vitamină C pe zi.

Vitamina C este un puternic antioxidant natural. Ca şi vitamina E, previne formarea carcinogenilor prin reacţiile de peroxigenilor. Vitamina C este recomandată ca factor profilactic pentru cei care lucrează în condiţii de toxicitate. Ea asigură o bună protecţie faţă de radiaţiile ionizante şi ultraviolete.

Vitamina C are un rol protector în bolile cardiovasculare. Reacţiile inflamatorii sânt accentuate de insuficienţa vitaminei C. Această vitamină are şi efect antialergic.
Există interacţiuni între vitamina C, unde elementele minerale, alte vitamine, hormoni, enzime, etc. Vitamina C facilitează absorbţia fierului(are, deci, efect antianemic), şi fixarea calciului în ţesutul osos. Magneziul ajută la utilizarea vitaminei C de către organism. Cuprul şi alte metale grele contribuie la inactivarea vitaminei C. Vitamina A şi C îţi stimulează reciproc activitatea.

Vitamina C influenţează favorabil acţiunea vitaminei B. Vitamina P potenţează acţiunea vitaminei C. Vitaminele E şi C se protejează reciproc faţă de acţiunea oxidanţilor. O combinare optimă a vitaminelor C şi E poate mări capacitatea de detoxifierea a ficatului.

Hipovitaminoza C apare, de regulă, spre sfârşitul iernii, când alimentaţia este bogată în produse animale, derivate cerealiere, zaharuri, etc., dar săracă în fructe şi legume proaspete. Ea se mai constată după bolile febrile şi tulburările digestive. Se manifestă prin oboseală, scăderea capacităţii de efort, a rezistenţei la îmbolnăvirii virotice şi microbiene, sângerarea gingiilor, etc.

Carenţa vitaminică C se întâlneşte la sugarii şi copiii mici hrăniţi unilateral cu lapte şi făinoase, fără introducerea la timp a sucurilor de fructe şi de legume, a merelor rase, a supelor şi piureului. Ea produce întârzieri în creştere, prin încetinirea formării ţesutului osos şi a dinţilor, lipsa poftei de mâncare, rezistenţă scăzută la infecţii, etc. Semnele de insuficienţă dispar printr-un aport alimentar de vitamină C corespunzător, dar reapar repede dacă aportul se micşorează din nou.

Scorbutul este o policarenţă în care dominantă este avitominoza C. În condiţiile actuale de viaţă, este rar întâlnită. O alimentaţie cu suficientă vitamină C previne şi vindecă scorbutul.

Fumătorii şi diabeticii prezintă frecvent o subcarenţă în vitamina C.

Utilizarea aspirinei timp îndelungat provoacă o excreţie sporită a vitaminei C prin urină, care poate solda cu o carenţă a acestei vitamine în organism. Insuficienţa de vitamină C mai poate fi produsă de alcoolul în exces, de anticonvulsivante, tetracicline, anticoncepţionale orale, etc. Specialiştii consideră că nu se poate produce hipervitaminoză C, deoarece excesul se elimină prin urină.

Necesarul de vitamină C pentru un adult este de 75-90mg/zi, fiind mai mare la femeile gravide sau care alăptează.

Vitamina C este uşor distrusă prin fierbere. Se degradează în prezenţa oxigenului şi a substanţelor alcaline. În fructele congelate, vitamina C se menţine cu atât mai bine, cu cât temperatura de congelare este mai scăzută(-200C). La o fierbere timp de 15 minute, vitamina C din fructe se distruge în proporţie de circa 25%, iar în 90 minute de 75%. Adăugarea de sare de bucătărie în apa din vasul în care se fierb legumele şi fructele micşorează procentul de distrugere a vitaminei C.

În produsele conservate cu zahăr(dulceaţă, gem, sirop, etc.), care au vâscozitate ridicată, vitamina C se păstrează mai bine deoarece difuzia oxigenului se face mai lent. Dintre zaharuri, acţiunea maximă de stabilizare o are levuloza(fructoza), maltoza, zaharoza şi glucoza. Amidonul asigură o bună păstrare a vitaminei C.

Dintre fructe, cele mai bogate în vitamină C sânt: cătină albă, măceşe, coacăze negre, scoruşe, căpşune, lămâie, portocalele, dudele, agrişele, etc. Fructele citrice, datorită conţinutului ridicat în acid citric, păstrează vitamina C în cantitate mare pe o perioadă lungă.

Coaja(pieliţa) şi stratul periferic al pulpei fructelor conţin mai mult acid ascorbic(vitamină C) decât porţiunea centrală. De regulă, fructele mici şi intens colorate sânt mai bogate în acid ascorbic, deoarece suprafaţa lor este mai mare, în raport cu greutatea. Este cunoscut că antocianii(pigmenţii roşii din pieliţa fructelor), care au rol protector asupra vitaminei C, se formează numai în prezenţa luminii. De aceea, cu cât fructele au mai multă lumină în cursul dezvoltării lor, cu atât sânt mai bogate în acid ascorbic. Fructele recoltate din expusă la soare a aceluiaşi pom conţin de 11/2-2 ori mai mult acid ascorbic decât cele culese din partea umbrită a coroanei. Pierderea de vitamină C sânt de 15-80% în condiţiile de depozitare.

Complexul vitaminei B

2007-10-04T00:53:00.000+03:00

Cuprinde 12 vitamine hidrosolubile: B1,B2,B4(colina), B6,B12,B15, biotina, acidul folic, inozitolul, vitamina PP, acidul paraminobenzoic şi acidul pantotenic.

Vitamina B1 (aneurina, tiamina). Se găseşte în toate speciile de fructe, dar mai ales în alune, castane, nuci , prune, piersici, mere, citrice, struguri. Este necesară omului în cantitate de 1-2 mg pe zi. Vitamina B1 este necesară pentru funcţionarea normală a sistemului nervos; a aparatului cardiovascular şi a unor glande endocrine. Combate insomnia şi iritabilitatea. Are rol în apărarea antiinfecţioasă a organismului.

Aciditatea gastrică în limite normale ajută la păstrarea integrităţii chimice a vitaminei B1.
Creşterea ponderii glucidelor în dietă măreşte necesarul de vitamină B1. Ea este sintetizată şi de organismele şi de microorganismelor din intestin. Se distruge uşor la căldură.

Vitamina B2 (riboflavina, lactoflavina). Şi această vitamină se găseşte în toate speciile de fructe(ca şi vitamina B1), dar mai ales în alune, castane, nuci, piersici, pere, mere, caise, căpşuni, prune, zmeură, afine, banane, citrice. În alimente, vitamina B2 se găseşte în stare liberă sau combinată cu fosforul. Este fosforilată în peretele intestinal. În ţesuturile organismului se găseşte sub formă de flavoproteine sau coenzime.

Vitamina B2 intervine în procesul de creştere , de menţinere a integrităţii epiteliilor, în absorbţia lipidelor şi protejează ţesuturile hepatice contra substanţelor toxice. Ea participă la procesele de oxidoreducere din organism, are rol esenţial în formarea ţesuturilor, în sinteza hemoglobinei şi previne sensibilitatea ochilor la lumină. Ia parte la metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor şi al fierului, intră în constituţia unor fermenţi respiratori.

Necesarul zilnic de vitamină B2 este de 1,6-2,5 mg pentru bărbaţi şi de 1,2-2,0 mg pentru femei. Insuficienţa vitamină B2 se manifestă prin: ragade la colţurile gurii, leziuni ale buzelor şi aripilor nasului, coloraţia în roşu-intens, tulburări vizuale, oboseală, dureri musculare sub formă de crampe, greutate la urinare, deranjamente gastrointestinale, oprirea laptelui la femeia care alăptează. Deficitul de vitamină B2 , asociat foarte des cu carenţa în vitaminele B1,B6 şi PP, determină dermatita seboreică manifestată prin eritem.

Vitamină B2 este rezistentă la căldură, dar sensibilă la acţiunea substanţelor alcaline şi foarte sensibilă la lumină.

Vitamină B4 (colina). Este o bază azotată foarte răspândită în stare liberă sau combinată. Prezenţa ei este indispensabilă dezvoltării normale a organismului animal şi procesul de lactaţie. Previne încărcarea grasă a ficatului. Se găseşte în nuci(1,4 mg/1g) şi alte fructe.

Vitamină B6 (piridoxina, adermina). Au fost identificate trei substanţe cu acelaşi efect: piridoxină, piridoxalul şi piridoxamina. În organism, piridoxina se află sub formă de piridoxalfosfat. Ea este un diuretic natural(previne reţinerea apei în organism, mai ales în timpul sarcinii), are rol în hematopoează(formarea hematiilor, leucocitelor, limfocitelor, trombocitelor), participă la buna funcţionare a ficatului, pielii şi sistemului nervos. Se foloseşte în tratamente de scădere dirijată a colesterolului în sânge şi frânare, pe cât posibil, a aterosclerozei.

Vitamină B6 se găseşte în căpşune(0,38-0,45 mg/100 g), piersici(0,2 mg/100 g), agrişe, mure, prune, pere, coacăze, afine, cireşe, cătină albă, struguri(0,1 mg/100 g), avocado(0,39-0,65 mg/100 g) şi alte fructe. Un om are nevoie de 1-2 mg vitamină B6 pe zi. Vitamină B6 este sintetizată şi de microflora intestinală. Ea rezistă la căldură, dar se distruge la lumină.

Vitamină B12. Nu este sintetizată de plante care, de altfel, nici n-o folosesc. Se găseşte numai în produsele de origine animală.

Vitamină B15 (acidul panganic). A fost izolată, la început, din extracţiile sâmburilor de caise, iar ulterior s-a obţinut, în formă cristalină, din boabele cerealelor(în special grâu şi orez) şi din seminţe de dovleac. Rolul cel mai important al vitamină B15 este de eliminare a fenomenelor de hipoxie(insuficienţă de oxigen) la nivelul ţesuturilor, îndeosebi a ţesutului muscular. Dintre muşchi, cel mai afectat de hipoxie este cel cardiac. De aceea, vitamină B15 se utilizează în astm, anghină pectorală, insuficienţă coronariană şi boli de inimă reumatismale. Are şi efect de detoxifiere, în cazul intoxicaţiilor cu alcool, narcotice şi barbiturice(medicamente cu acţiune hipnotică, sedativă, anticonvulsivă şi anestezică, cum sânt luminalul, ciclobarbitalul, veronalul, etc.). Necesarul zilnic de vitamină B15 al unui adult este de 2 mg.

Vitamină B8 (biotină, denumită şi vitamină H). Face parte , împreună cu inozitolul şi acidul pantotenic, şintr-un grup de 3 vitamine care au fost izolate dintr-un extract de drojdie şi sânt indispensabile pentru creşterea şi dezvoltarea normală a organismelor umane. Sursele cele mai bogate de biotină sânt ficatul, gălbenuşul de ou, drojdia de bere, laptele şi orezul nedecorticat. Biotina este prezentă şi în fructe: zmeură(5,9 micrograme/100g), mere(0,43 microg./100g), prune(0,016 microg./100g), citrice, avocado, etc. Necesarul zilnic de biotină al organismului este de 100-300 micrograme.

Vitamina B9 (acidul folic). Se găseşte în drojdia de bere, în frunzele verzi, în ficat, în flora microbiană din intestine, precum şi în fructele unor specii pomicole: alune(71mg/100g), vişine(0,04-0,50mg/100g), portocale(1,2-2,3mg/100g), mango(36mg/100g), avocado, fragi, etc. este indicat în anemii, în anumite tulburări digestive şi în convalescenţe. Carenţa acidului folic la gravidă poate produce malformaţii copilului(la ochi, cerul gurii, etc.). un om adult are nevoie de 400±100 micrograme acid folic pe zi. Aportul de acid folic în doze mari nu tulbură funcţiile organismului.

Inozitolul.
Este o vitamină hidrosolubilă din constituţia biosului. În plante se găseşte mai ales sub formă de fitină(sarea de calciu a unui derivat de inozitol). Împreună cu colina, inozitolul previne încărcarea grasă a organelor(ficat, rinichi, inimă, artere), mobilizează lipidele respective; de aceea este indicat în obezitate. Mai este util şi pentru creşterea şi supravieţuirea celulelor din măduva osoasă, pentru hrănirea celulelor cerebrale şi are rol vital în creşterea părului(previne chelirea). Prezenţa lui în cantităţi mari în creier şi ficat demonstrează că are un rol funcţional important.

Inozitolul se găseşte în polen(deci şi în miere), în nuci, fructele citrice: portocale(0,09-0,21mg/100g), grapefruit(0,098-0,21mg/100g), etc. Un om adult are nevoie de circa 1g inozitol pe zi. Dacă aportul de inozitol din hrană este insuficient, organismul îl sintetizează din glucoză.

Vitamina PP(niacina sau nicotinamida). Este necesară în respiraţia celulelor vii, are efect vasodilatator şi este activă în metabolismul glucidelor şi proteinelor. Absenţa ei din alimentaţie produce pelagra, boală ce se manifestă prin inflamaţia(înroşirea) pielii, plăgi pe corp, tulburări digestive şi nervoase. Triptofanul (acid aminat esenţial) este precursorul vitaminei PP; care este sintetizată din triptofan de bacteriile intestinale. De altfel, vitamina PP poate fi substituită prin triptofan, în raportul de 60mg triptofan pentru 1mg vitamină PP. Această vitamină se găseşte aproape în toate speciile de fructe, dar cu deosebire în alune, castane, caise, cireşe, căpşuni, porumbe, piersice, mere, prune, afine, mure, zmeură, banane, citrice. Este necesară zilnic în cantitatea de 18-26mg pentru un bărbat, circa 13mg pentru o femeie şi 9-16mg un copil.

Niacina este una este una din vitaminele cele mai stabile în păstrarea fructelor şi prelucrării tehnologice. Metodele obişnuite de fierbere şi prăjire conduc la pierderea de 15-20% vitamină PP.

Acidul pantotenic. Este o vitamină din constituţia biosului. Este considerat indispensabil la formarea anticorpilor, în lupta organismului contra diverşilor agenţi declanşatori de infecţii. El asigură integritatea tegumentelor. Intervine în formarea acizilor graşi, a colesterolului, vitaminei D, hormonilor sexuali, etc. Acidul pantotenic se găseşte în multe specii de fructe: alune, coacăze, căpşune, caise, prune, agrişe, zmeură, cireşe, mure, citrice, banane.

Un om adult are nevoie de 10-20mg acid pantotenic pe zi. Această vitamină este sintetizată de microflora intestinală. De aceea, insuficienţa ei în organism se semnalizează foarte rar. Circa 33% din acidul pantotenic din alimente se pierde prin fierbere sau prăjire.

Vitamina A

2007-10-04T00:51:00.000+03:00

Această vitamină mai este numită retinol sau vitamină antixeroftalmică. Este liposolubilă. Ea nu se găseşte în fructe şi legume ca atare, ci sub formă de provitamină A, respectiv de caroteni, pigmenţi, care în organism se transformă în vitamină A, sub influenţa unei enzime. Sânt necesare 6 mg de caroten pentru a obţine 1 mg de retinol. Ca vitamină preformată , retinolul se găseşte numai în alimentele de origine animală. Fructele cele mai bogate în provitamina A sânt: cătina albă, caisele, piersicile, bananele, scoruşele, murele, etc.

Vitamina A are rol fiziologic complex, de importanţă capitală pentru organism. Ea participă la structura şi biochimismul membranelor celulare, intervine în metabolismul grăsimilor, ia parte la formarea elementelor sângelui, stimulează asimilarea proteinelor, contribuie la asigurarea troficităţii şi bunei funcţionări a ţesuturilor epiteliare şi a mucoaselor căilor respiratorii, digestive şi genito-urinare. Ajută la refacerea ţesuturilor rănite, asigură integritatea pielii şi a celorlalte epitelii. Menţine supleţea epiteliilor. Vitamina A are rol esenţial în menţinerea vederii, atât prin acţiunea favorabilă asupra epiteliilor ochiului, asigurând buna funcţionare a retinei şi reglarea adaptării vizuale la lumină slabă şi la întuneric.

Această vitamină stimulează funcţionarea glandelor endocrine şi reacţia imunitară a organismului. Ea este denumită şi vitamina antiinfecţioasă, de9oarece asigură o protecţie faţă de diferite boli infecţioase. Vitamina A măreşte rezistenţa la tuberculoză, la virusul gripei şi la protozoare, stimulând activitatea limfocitelor T, fagocitoza macrofagelor şi granulocidelor, etc.
Alături de vitaminele C, E şi de fibrele alimentare, vitamina A se numără între factorii de protecţie anticancerigenă.

Vitamina A se recomandă în terapia aterosclerozei. Este unul din principalii reglatori ai funcţiei hapatice.

Vitamina a rezistă bine la fierbere, în lipsa aerului, dar are o mare sensibilitate faţă de oxigen; se degradează prin expunerea la aer şi lumină. De aceea, fructele şi legumele trebuie păstrate la întuneric şi în locuri răcoroase.
Tocoferolii şi lecitina au efect stabilizator asupra vitaminei A.

O alimentaţie carenţată în vitamină A determină la copii o încetinire a creşterii în greutate, tulburări în formarea şi creşterea oaselor, întârzieri în apariţia dinţilor. Hipovitaminoza A afectează pielea şi glandele anexe. Pielea devine mai uscată, se descuamează şi se infectează uşor. În jurul firelor de păr apar mici ridicături solzoase(hipercheratoză peripapilară), unghiile se rup uşor, dinţii se macină, apar inflamaţii ale urechii medii(otite). La adulţi, părul încărunţeşte precoce.

Hipovitaminoza A produce tulburări de vedere: hemeralopie, tulburări de vedere diurnă, datorate îngroşării şi uscării conjunctivitei, apariţiei de pete sidefii în apropiere de cornee, reducerii secreţiei de lacrimi şi a lizozimei, pierderea luciului globului ocular şi inflamarea acestuia. În cazuri grave se poate ajunge la orbire.

Carenţa de vitamină A afectează aparatul digestiv, aparatul respirator, aparatul genito-urinar, produce tulburări hematologice, scade rezistenţa la cancerigenii chimici, la infecţiile bacteriene, fungice, virale sau cu protozoare, reduce activitatea bactericidă a plasmei sângelui, capacitatea organismului de a produce anticorpi.

Raţiile alimentare deficitare în vitamina A determină scădere a asimilării azotului alimentar şi a potasiului.

Hipovitaminoza A se rezolvă consumând alimente bogate în provitamina A sau în vitamina A. Se consideră necesar ca aportul zilnic să fie constitui din 1/3 vitamină A preformată(din alimente de origine animală) şi 2/3 provitamina A(din fructe şi legume).

Femeile gravide vor respecta cu stricteţe indicaţiile medicului, deoarece atât insuficienţa, cât şi excesul de vitamină A, pot avea efecte grave asupra fătului.

Vitaminele

2007-10-04T00:47:00.000+03:00

Sânt substanţe organice deosebit de active, care se găsesc în cantităţi foarte mici în fructe, legume, cereale şi în produse de origine animală. Ele sânt indispensabile vieţii. Împreună cu hormonii şi enzimele, vitaminele fac parte din grupa biocatalizatorilor(ergone). Ele se clasifică în două grupe: hidrosolubile şi liposolubile.

Vitaminele hidrosolubile (solubile în apă) catalizează reacţiile de oxidoreducere, care eliberează energie, fiind implicate în metabolismul tuturor celulelor. Întrucât nu se pot depozita în organism, aceste vitaminele din complexul B, precum şi vitaminele C şi P.

Vitaminele liposolubile (solubile în grăsimi sau în solvenţii grăsimilor) se depozitează în organism(ficat) şi, ca atare, nu este obligatorie ingerarea lor zilnică. Liposolubile sânt vitaminele A, D, E, F şi K.

Unele vitamine pot fi sintetizate şi de către bacteriile intestinale.

În lipsa totală a unei vitamine se produce avitominoza. Unele vitamine, ingerate în exces, pot provoca fenomene de hipervitaminoză. În toate aceste 3 situaţii, sănătatea omului este afectată, uneori foarte grav.

Substanţele minerale

2007-10-04T00:37:00.000+03:00

În fructe, substanţele minerale sânt reprezentate prin macroelemente(potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sulf) şi microelemente sau oligoelemente(fier, zinc, cupru, mangan, molibden, aluminiu, iod, fluor, cobalt, etc.).

Borul (B) este un microelement care stimulează sinteza şi metabolismul glucidelor, proteinelor şi acizilor nucleici, migrarea glucidelor, absorbţia azotului, potasiului, magneziului şi calciului. Conţinutul de bor din fructe este mai mare la începutul creşterii şi apoi descreşte. Astfel, la soiul de măr Jonathan, fructele conţin 31,5p.p.m., (mg/litru), bor în luna mai, 13,7p.p.m., în iunie şi numai 5p.p.m., în august. Excesul de bor favorizează apariţia sticlozităţii în pulpa merelor şi brunificarea internă a unor soiuri de pere. Carenţa(insuficienţa) de bor favorizează rugozitatea fructelor(acoperirea lor cu rugină) la soiul de măr Golden Delicious şi pătarea fructelor la soiul Jonathan.

Calciul (Ca), macroelement ce se găseşte în cantităţi mari în toate speciile de fructe, dar cu deosebire în cele nucifer(nuci, alune, migdale), în măceşe, smochine, portocale, zmeură, mure, căpşuni. În fructe, calciul se acumulează masiv în primele săptămâni dupălegat. La soiul de măr Golden Delicious, carenţa de calciu, constatată pe soiuri acide, accentuează fenomenul rugozităţii fructelor. În organismul uman, calciul cooperează cu anionii fosforici la formarea şi menţinerea în bună stare a oaselor şi dinţilor.

Principalele componente ale cenuşii unor specii de fructe, redate în mg la 100g cenuşă

Cobaltul (Co) intră în compoziţia vitaminei B12 şi este activator al unor enzime. El se găseşte în caise (0,032mg/100g), pere(0,018mg%), cireşe(0,005mg/100g), smochine(0,02mg/100g), miez de nucă(0,005mg), vişine(0,004/100g),etc. Cobaltul participă la buna funcţionare a globulelor roşii din sânge.

Cuprul (Cu) este un microelement prezent în toate fructele, dar în cantitate variabilă. El are rol important în metabolismul glucidelor şi în formarea clorofilei.

În organismul uman, cuprul participă la formarea hemoglobinei şi a eritrocitelor, înlesnind absorbţia fierului. El este constituent al unor metaloenzime şi participă la sinteza fosfolipidelor.

Fierul (Fe), microelement; intervine în activitatea unor enzime, ajută la depozitarea calciului în oase şi dinţi, împiedică sau reduce formarea cariilor dentare. El se găseşte în multe specii de fructe: nuci, portocale, piersici, coacăze, mere, căpşune, etc. Unui om îi sânt necesare zilnic 1-2mg fluor.

Fosforul (P) este un macroelement ce intră în constituţia unui număr apreciabil de compuşi organici: nucleoproteine, fosfoproteine, lecitine, fitine, etc. El participă la metabolismul glucidelor şi la transportul de energie, în procesul de respiraţie şi în asimilarea clorofiliană. Fosforul se găseşte în toate speciile de fructe, dar cu deosebire în nucifiere, smochine uscate, zmeură, caise, piersici, coacăze. El intră în constituţia oaselor şi a dinţilor, are loc în metabolismul grăsimilor, este unul din constituenţii acizilor nucleici, implicaţi în biosinteza proteinelor şi în transmiterea ereditare. Un om adult are nevoie de circa 800mg fosfor zilnic. După calciu, fosforul este cel mai bine reprezentat în organismul uman, aflându-se în orice ţesut.

Iodul (I) este un microelement prezent în apa potabilă, în ciuperci şi în fructe(agrişe, vişine, cireşe, căpşune, etc.). El reglează funcţiile glandei tiroide(previne apariţia guşii), calmează sistemul nervos şi stimulează gândirea. Iodul previne depozitarea colesterolului în artere şi îi înlesneşte catabolismul. Carenţa de iod duce la scăderea ritmului metabolic şi la obezitate.

Magneziul (Mg) este un macroelement reprezentat foarte bine în fructele speciilor pomicole nucifere şi ale arbuştilor fructiferi, dar se găseşte în toate speciile de fructe, el fiind constituent al clorofilei. În organismul uman, magneziul activează diverse enzime, participând la metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor şi proteinelor. Totodată, magneziul ajută la utilizarea vitaminelor C, E şi a celor din complexul B. Deficitul de magneziu produce tulburări de ritm cardiac, mai ales la diabetici.

Manganul (Mn), împreună cu fierul, zincul şi cuprul, activează procesul de formare a clorofilei, stimulează activitatea unor enzime, participă la sintetizarea unor vitamine, etc. Acest microelement se găseşte în toate fructele, dar cu deosebire în cele nucifere, în afine, coacăze, banane, piersici, prune. În organismul uman, manganul participă la sinteza proteinelor, lipidelor şi glucidelor, fiind activator al multor enzime implicate în aceste procese. Totodată, manganul participă la utilizarea biotinei, tiaminei, vitaminei C şi colinei, ajută activitatea sistemului nervos central şi contribuie la formarea ureei, şi a sângelui, a laptelui, precum şi la menţinerea ritmului de producere a hormonilor sexuali. Un om are nevoie zilnic de 3-9 mg mangan. Carenţa de mangan poate contribui la întârzierea creşterii copiilor, la apariţia surdităţii şi orbirii, iar la adulţi produce zgomote în urechi sau pierderea auzului.

Molibdenul (Mo) are rol important în metabolismul azotului, influenţează biosinteza şi acumularea clorofilei. Totodată, molibdenul previne formarea cariilor dentare. Nu sunt semnalate carenţe de molibden la om. Excesul de molibden conduce la o deficienţă de cupru în organism, produce anemii, diaree şi scăderea ritmului de creştere la copii. În fructe, molibdenul se găseşte în cantităţi extrem de mici, dar este bine reprezentat în unele cereale şi în seminţele de leguminoase(fasole, mazăre), precum şi în carne(îndeosebi rinichi).

Potasiul (K) are rol esenţial în formarea calităţii fructelor(culoare, gust, aromă, rezistenţă la păstrare). El este macroelementul cel mai bine reprezentat în toate speciile de fructe, mai ales în nucifere, banane, caise, cireşe, vişine, smochine, piersici, măceşe, coacăze, mure. În organismul uman, potasiul participă la metabolismul glucidelor, activează unele enzime, contribuie la menţinerea acido-bazic din mediul intern, fiind component al unor sisteme tampon. Împreună cu sodiul, potasiul contribuie la reglarea apei în organism şi la normalizarea ritmului cardiac.
Conţinutul de potasiu în organele vegetale, inclusiv în fructe, este de 21-320 de ori mai mare decât sodiu, spre deosebire de animale care preferă sodiul.

Fructele bogate în potasiu(caise, piersici) sânt indicate în dieta potasică a celor care nu trebuie să consume săruri de sodiu.

Sodiul sau natriul (Na) se găseşte în toate speciile de fructe în cantitate de 1-3(5)mg/100g. Mai bogate în sodiu sânt măceşele, porumbele, murele, miezul de nucă, piersicile, perele, vişinele, merele şi cireşele. În organismul uman, sodiul - împreună cu potasiul - participă la reglarea apei şi a echilibrului acido-bazic, întrând în constituţia unor sisteme tampon. Necesarul de sodiul al omului(1g zilnic pentru fiecare litru de apă) este asigurat, în primul rând, de sarea de bucătărie.

Sulful (S) este un constituent al substanţelor protidice din plante cistina, metionina şi glutationul.
De asemenea, el se găseşte în plante sub formă de cristale de sulfat de calciu. Sulfatul activează sinteza clorofilei şi participă la procesele de oxido-reducere. El se în toate speciile de fructe, în cantităţi de 2-3(17) ori mai mari decât cele de sodiu. Fructele arbuştilor fructiferi sânt mai bogate în sulf decât ale speciilor pomicole propriu-zise(mere, pere, prune, piersici, cireşe). În organismul omului, sulful intră în constituţia unor enzime, a aminoacizilor metionina, cisteina şi cistina, care fac parte din structura tuturor proteinelor ce predomină în piele, păr şi unghii. Cu sulf se tratează artritele şi unele boli de piele(eczeme, pecingine, psoriazis). Dintre produsele animale, cele mai bogate în sulf sânt carnea, peştele şi ouăle.

Zincul (Zn) este un microelement ce participă la sinteza clorofilei şi a unor vitamine, la metabolismul glucidic şi, îndeosebi, a proteinelor, stimulează activitatea unor enzime, etc.
Carenţa de zinc în sol şi în plantă micşorează recoltele de fructe şi înrăutăţeşte calitatea lor. Zincul se găseşte în nuci, banane(0,28mg/100g), mere(0,25mg/100g), pere(0,16mg/100g), lămâii(0,20mg/100g), piersici(0,13mg/100g), fragi(0,09mg/100g), vişine, coacăze negre şi alte fructe. Surse bogate în zinc sânt seminţele de dovleac, carnea(în special ficatul), ouăle şi laptele.

În organismul uman, zincul intră în constituţia insulinei, a cărei secreţie o stimulează, favorizează absorbţia normală şi acţiunea vitaminelor, îndeosebi a celor din complexul B, şi a provitaminei A, participă la biosinteza acizilor nucleici şi a proteinelor, fiind un oligoelement esenţial pentru creşterea şi dezvoltarea copiilor.

Lipide (Grăsimile)

2007-10-04T00:35:00.000+03:00

Din punct de vedere chimic, lipidic(sau lipoidele) sânt esteri ai glicerinei cu acizi graşi, care în uleiuri vegetale pot fi saturaţi sau nesaturaţi. Uleiurile vegetale în componenţa cărora intră un procent mare de acizi graşi nesaturaţi(linoleic, linolenic, arahidonic) joacă rolul vitaminei F.

Lipidele pot fi simple sau conjugate. Lipidele simple sânt substanţe ternare(formate din carbon, oxigen şi hidrogen) şi au doar rol energetic. Din această grupă fac parte glicerinele, steridele şi ceridele. Lipidele conjugate conţin fosfor, azot şi sulf. Ele îndeplinesc rol plastic. Dintre lipidele fosforate, cea mai importantă este lecitina. Lipidele vegetale constituie solvenţi pentru principiile active liposolubile.

Foarte bogat în lipide este miezul de nucă, de alune şi de migdale. Seminţele celorlalte specii de fructe conţin, de asemenea, lipide, dar ele se folosesc foarte puţin sau deloc în alimentaţie, deoarece pe lângă lipide, săruri minerale şi alte substanţe, seminţele pomilor mai conţin şi amigdalină, care le imprimă gust slab-amărui şi are efect toxic pentru organismul uman.

În seminţele fructelor, lipidelor se află în următoarele proporţii: mere 20-22%, pere 16%, piersici 29-51%, prune 32-45%, vişine 35-39%, coacăze 20-24%, etc.

Uleiul de nucă şi uleiurile de alune, deşi sânt foarte gustoase, au neajunsul că râncezesc repede şi, deci, nu se pot păstra mult timp.

Lipidele din fructe se formează din glucide.

Proteinele

2007-10-04T00:25:00.000+03:00

Sânt substanţe organice alcătuite din carbon, oxigen, hidrogen şi azot, uneori şi din sulf. Ele intră în structura tuturor celulelor şi iau parte la refacerea ţesuturilor, deci au rol plastic. totodată, proteinele intră în constituţia unor enzime(fermenţi) cu rol în reacţiile biochimice din organism.

Spre deosebire de proteinele animale, care favorizează ateroscleroza şi acumularea de colesterol în plasma sanguină, proteinele vegetale contribuie la menţinerea colesterolului la un nivel scăzut.

Proteinele care se găsesc în fructe, de altfel în cantităţi destul de reduse, aparţin albuminelor. Albuminelor sânt uşor solubile în apă şi se coagulează prin încălzire.

Bacele mici(afinele, coacăze, agrişe) sânt mai bogate în proteine decât merele şi perele, de exemplu.

Proteinele sânt formate din aminoacizi. Se cunosc 30 de aminoacizi care intră în structura proteinelor, din care 19 se găsesc în toate proteinele. În organele pomilor se găsesc toţi cei 22 de aminoacizi descoperiţi la plante. Opt aminoacizi sânt consideraţi „esenţiali” sau „indispensabili”; ei nu pot fi sintetizaţi de către organismul uman şi trebuie introduşi prin hrană. Aminoacizi esenţiali sânt: leucina, izoleucina, lizina, fenilalanina, trenina, valina, metionina şi triptofanul. Toţi aceşti aminoacizi esenţiali se găsesc şi în polenul florilor, de unde, prin intermediul albinelor, ajung în miere.

Acizii organici

2007-10-04T00:21:00.000+03:00

În fructe se întâlnesc următorii acizi:

Acidul malic se găseşte în mere, pere, gutui, prune, vişine, etc.

Acidul citric este predominant în lămâi, dude(în pârgă), corcoduşe verzi, zmeură, coacăze, agrişe, merişoare, moşmoane, pere, piersici, păducel, caise şi alte specii de fructe. Acidul citric are un efect bactericid. Perele conţin două părţi acid citric şi o parte acid malic.

Acidul tartric predomină în struguri. Se mai găseşte în afine, moşmoane, păducel, cireşe, prune, piersici şi alte fructe.

Acidul benzoic(care are o acţiune bactericidă puternică) este prezent în afine, răchiţele şi merişoare.

Acidul chinic, care lizează(dizolvă şi netezeşte) uraţii, se găseşte în afine şi merişoare.
În fructe se mai găsesc şi alţi acizi, ca acidul succinic(în mere, afine), acidul salicilic(în mere, mure, caise), acidul lactic(în mere, afine), acidul oxalic(în mere, afine), acidul acetic(în fructele cu proces incipient sau avansat de fermentare), acidul galacturonic(în piersici, mere).

În fructe, acizii se află în stare liberă, sau sub formă de săruri.

Acizii organici au rol protector asupra vitaminei C, măresc pofta de mâncare şi asigură o circulaţie mai bună a apei în organism.

Zaharurile (glucidele)

2007-10-04T00:12:00.000+03:00

Denumirea de glucide provine de la grec.glikys - dulce. Zaharurile sânt reprezentate prin monozaharide, dizaharide şi polizaharide.

Monozaharidele.
Sânt reprezentate, în principal, prin pentoze şi hexoze. Ele sânt solubile în apă(când sânt concentrate, dau soluţii siropoase), au gust dulce, sânt cristalizate(proprietate pe care se bazează cristalizarea mierii de albine şi a prunelor deshidratate ). Mierea în care predomină glucoza cristalizează(se zahariseşte) mai repede decât cea în care predomină este levuloza.

Pentozele sânt monozaharide cu formula generală C5H10O5. Principalele pentoze sunt: riboza, dezoxiriboza, xiloza şi arabinoza. Riboza intră în alcătuirea acizilor nucleici şi a unor enzime respiratorii. Dezoxiriboza participă la formarea acidului dezoxiribonucleic(ADN) fiind un component al acestuia. Xiloza rezultă din hidrolizarea hemicelulozelor care acoperă unele seminţe; ea participă la formarea pereţilor celulari; se găseşte în gumele(scurgerile de clei) ce apar din rănile şi crăpăturile scoarţei pomilor sau ale pieliţei fructelor, îndeosebi la speciile pomicole sâmburoase(cireş, vişin, cais, piersic, migdal, prun). De asemenea, arabinoza se mai găseşte în substanţele mucilaginoase(la seminţe de gutui) şi în substanţele pectice din fructe.

Hexozele sânt monozaharide cu formula chimică C6 H12O6. principalele hexoze sânt: glucoza, fructoza(levuloza), galactoza, manoza şi sorboza.

Glucoza mai este denumită dextroză sau glucoză dextrogiră(de la lat. dexter=dreapta şi gyrus=rotire), deoarece are proprietatea de a se roti spre dreapta(în sensul mersului acelor unui ceasornic) planul de polarizare al luminii polarizate, pentru un observator către care se propagă lumina. Glucoza se obţine prin hidroza acidă a zahărului, amidonului şi celulozei. În natură glucoza se găseşte în multe specii de fructe, în miere, etc. Glucoza este solubilă în apă şi uşor asimilabilă de organism. Ea este componentă a mai multor dizaharide(zaharoză, maltoză) şi polizaharide(amidon, celuloză). Glucoza se găseşte în sângele omului şi al animalelor în proporţie constantă(0,1%); scăderea(hipoglicemie) sau creşterea(hiperglicemie) conţinutul de glucoză în raport cu această limită poate duce la tulburări grave, ca în cazul bolnavilor de diabet. Sub influenţa microorganismelor, în procesul de fermentare a fructelor, glucoza se descompune uşor în alcool etilic şi bioxid de carbon.

Fructoza mai este denumită levuloză sau glucoză levogiră(de la lat. laevus=stâng şi gyros=cerc), deoarece are proprietatea de a roti spre stâng(în sens invers mersului acelor de ceasornic) planul de polarizare al luminii polarizate, pentru un observator către care se propagă lumina. Ea se găseşte alături de glucoză, în fructele dulci, flori, miere, etc. Fructoza este mai dulce de 1,5 ori decât zaharoza şi de 2,2 ori decât glucoza. Ea este o structură foarte asemănătoare cu a glucoze, deoarece aceeaşi valoare energetică, dar metabolizarea ei în ficat este diferită. Prin participarea enzimei fructokinază, fructoza se fosforilează în fructoză-1-fosfat. Activitatea enzimei menţionate, spre deosebire de cea a hexokinazei, care catalizează fosforilarea glucozei, nu depinde de insulină. În plus, viteza relativă de absorbţie la nivel intestinal este mai mică la fructoză decât la glucoză, iar indicele glicemic(procentul de creştere a glicemiei, comparativ cu o cantitate de glucoză) mai redus.

Prin metabolismul său mai activ decât al glucozei, fructoza contribuie la o vindecare mai rapidă a traumatismelor produse de copii străini; ea are nu numai valenţe nutriţionale, ci şi terapeutice. Prin arderea unui gram de fructoză se obţin 3,76 kcal, faţă de 3,75 kcal la glucoză, 3,95 kcal la zaharoză şi 4,15 kcal la amidon. Spre deosebire de glucoză, fructoza cristalizează foarte greu sau incomplet. Fructoza, împreună cu ionii de magneziu şi de potasiu, au acţiune laxativă.

Galactoza este un monozaharit(hexoză) cu funcţie aldehidică. Ea se găseşte în toate fructele, ca zahărul rezidual, în numeroase polizaharide care conţin pectine, precum şi în unii derivaţi flavonici şi antocianici, cu care formează glucozide(glucoziziz,glicozizi).

Sorboza se găseşte în scoruşe, cireşe, mere şi alte fructe; serveşte ca materie primă la prepararea acidului ascorbic(vitaminaC). Este izomeră cu fructoza.

Dizaharidele.
Sânt compuşi hidrocarbonaţi formaţi din două molecule de monozaharide(în general hexoze), prin eliminarea unei molecule de apă. Ele au formula chimică generală C12H 22O11. În fructe, dizaharidele sânt reprezentate, în principal, în zaharoză şi maltoză.

Zaharoza rezultă din combinarea unei molecule de glucoză cu alta de fructoză, este solubilă în apă şi, prin hidroliză, se descompune în cele două monozaharide componente(glucoză şi fructoză). Ea are cea mai mare răspândire în fructe, în nectarul florilor(deci şi în mierea albinelor), în frunze, precum din două molecule de glucoză. Ea se găseşte, ca produs intermediar, în toate ţesuturile unde se formează sau se hidrolizează amidonul. Prin hidroliză, dintr-o moleculă de maltoză rezultă două molecule de glucoză.

Gentiobioza, dizaharid format din două molecule de glucoză, este componenta zahăr a amigdalinei din seminţele fructelor sâmburoase; nu este direct fermentabilă.

Polizaharidele.
Sânt produşi macromoleculari naturali insolubili în apă, formaţi prin condensarea unui număr variabil de molecule de monozaharide, de obicei de glucoză.au formula chimică generală(C6H10O5). Polizaharidele se pot descompune(hidroliza) până la monozaharidele de bază, fie pe cale biochimică(hidroliza enzimatică), fie pe cale chimică(hidroliza acidă). Principalele polizaharide sânt: amidonul, substanţele pectice, celuloza, hemicelulozele şi lignina. Din aceste polizaharide, valoarea energetică au numai amidonul şi substanţele pectice.

Amidonul se găseşte sub formă de granule de diferite forme şi mărimi(9-200 microni), în frunze şi fructe. Foarte bogat în amidon este miezul castanelor comestibile. Amidonul este format din amilopectină(un amestec de substanţe pectice, acizi graşi, acid salicilic, celuloză, etc.) şi amiloză(o polihexoză). Amiloza este componentul solubil al granulei de amidon; se colorează cu iodul în albastru-închis; este un polizaharid liniar, format din 200-300 molecule de glucoză. Amidonul se sintetizează în cloroplastele frunzelor, de unde este descompus prin hidroză, atât ziua, cât şi noaptea, şi transportat în plantă, spre locurile de utilizare sau de depozitare. El constituie principala substanţă de rezervă a pomilor şi arbuştilor fructiferi. Amidonul se găseşte în cantitate mare în fructele verzi(până la intrarea în pârgă). Pe măsură ce fructele avansează în coacere, amidonul se transformă în zaharuri mai simple(glucoză), care imprimă fructelor un gust din ce în ce mai dulce.

Substanţele pectice(pectinele) sânt polizaharide prezente în toate ţesuturile vegetale, inclusiv în fructe. Ele au rolul de a cimenta(lega) celulele ţesuturilor între ele. În prezenţa unui acid şi a zahărului, substanţele pectice au proprietatea de a forma un gel, însuşire pe care se bazează fabricarea jeleurilor de fructe, a gemurilor şi marmeladei.

Substanţele pectice au acţiune bactericidă specifică, contribuie la scăderea nivelului colesterolului plasmatic, favorizează absorbţia vitaminei A şi a vitaminelor din complexul B, influenţează mai puternic şi mai benefic metabolismul lipidic, decât alte fibre.

Se cunoaşte de mult timp influenţa favorabilă a dietei bogată în pectine(mere, caise, banane) în afecţiunile gastro-intestinale. S-a constatat că după dieta de mere a bolnavilor cu diaree, acestora li s-au normalizat scaunele, le-au încetat vărsăturile, iar starea generală a pacienţilor(copii şi adulţii) s-a ameliorat rapid. Acţiunea antidiareică, detoxifiantă şi antivomitivă a pectinelor se datorează(ca şi în cazul fibrelor) formării în tractul gastro-intestinal, a unor geluri care înglobează o cantitate mare de apă şi care înaintând de-a lungul intestinului, absorb substanţele toxice. Prin scindarea hidrolitică a substanţelor pectice se eliberează acid galacturonic, care are un efect suplimentar de detoxifiere şi de inactivare a microflorei de putrefacţie. Acidul galacturonic a fost identificat în mere, piersici, grapefruit şi alte specii de fructe.

Pectinele au efect favorabil şi în diabetul zaharat, întrucât prin reglarea metabolismului lipidic, determină o scădere a glicozuriei şi contribuie la creşterea de circa două ori a secreţiei de insulină, ceea ce permite diminuarea dozei de insulină administrată artificial. De aceea, pectinele din fructe contribuie la combaterea bolilor cardio-vasculare. În prezenţa substanţelor pectice creşte disponibilitatea vitaminelor din complexul B, cu excepţia vitaminei B12, a cărei absorbţie în intestinul subţire este dereglată sub acţiunea substanţelor pectice şi a celulozei, care intensifică excreţia ei în fecale.

S-a constatat, de asemenea, că pectinele au rol important în prevenirea apariţiei gastro-intestinal. Mulţi cercetători recomandă diete bogate în pectină pentru profilaxia(prevenirea) intoxicaţiilor cu plumb. În mai multe ţări(Franţa, Germania, S.U.A., Rusia) se folosesc produse cu adaos de 3-8% pectină(băutură de mere cu pectină, marmeladă de mere cu pectină, piureurile şi crema de fructe cu 6-8% pectină, etc.). cercetările arată că efectul profilactic se manifestă şi la o concentraţie de 2-3% pectină. În condiţii optime, pectina leagă de 4 ori mai multe lipide decât masa ei şi, prin aceasta, previne creşterea concentraţiei colesterolului în sânge, fenomen care se constată în unele boli ca diabetul, ateroscleroza, insuficienţa tiroidiană, etc.

Dintre speciile de fructe, cele mai bogate în pectină sânt: zmeura, merele, gutuile, agrişele, murele, coacăzele, afinele, coarnele, caisele şi prunele, iar mai sărace cireşele, vişinele şi perele.

Celuloza este un polizaharid cu un grad înalt de polimerizare, format din 3000-6000 molecule de glucoză; ea se găseşte în pereţii celulari. Proporţia celulozei în fructe este de 0,3-0,5%. Mai multă celuloză conţin măceşele, moşmoanele, coarnele, coacăzele, murele, zmeura, perele, prunele şi caisele, iar mai sărace în celuloză sânt vişinele, cireşele, etc. Bolnavii de gastrită, de ulcer gastrointestinal şi de enterocolite tolerează mai greu componenta celulozică a fructelor.

Fructele sânt o sursă importantă de celuloză, cu o structură mai fină, în comparaţie cu celuloza din cereale, şi care trece mai uşor prin intestin, sub formă de hidrocoloid.

În vegetaţie, celuloza se găseşte combinată cu substanţe pectice, formând complexul pecto-celuloză.

Hemicelulozele constituie un grup de polizaharide care însoţesc celuloza în hexozani şi pentozani(cele mai simple forme de celuloze).

Lignina(de la lat. lignum=lemn). Este o substanţă organică complexă prezentă, alături de celuloză, în pereţii celulari şi în sclereidele fructelor(gutui, pere). În organismul uman lignina are capacitatea de a absorbi acizii biliari şi produşii de degradare; acest proces este mai activ în mediu acid şi mai redus în mediu alcalin.

Lignina, celuloza, hemicelulozele şi derivaţii uronici fac parte din aşa-numitele fibre alimentare sau substanţe de balast.

Fibrele alimentare, deşi nu sânt digerabile, au două proprietăţi funcţionale esenţiale: a) capacitatea mare de absorbţie a apei şi b) însuşirea de legare a diferitelor substanţe nocive care sânt eliminate odată cu apa absorbită, prin fecale.

Capacitatea de hidratare a fibrelor alimentare este de 312% la mango(pom cultivat în sud-estul Asiei), de 177% la mere şi de 68% la banane, faţă de 447% la tărâţe(care au capacitatea de hidratare cea mai mare) şi de 41 la cartofi.

Dieta bogată în fibre alimentare are efecte fiziologice complexe micşorează timpul de golire a stomacului, prin creşterea vitezei de tranzit intestinal(previne constipaţiile); măreşte cantitatea de apă reţinută şi formează un bol alimentar gelatinos, care absoarbe şi elimină substanţele nocive; reduce colesterolul hepatic; favorizează excreţia acizilor biliari şi modifică, în sens favorabil, metabolismul lipoproteinelor. Adăugarea de fibre în raţia alimentară micşorează toxicitatea unor substanţe, inclusiv a celor cancerigene. Fibrele influenţează favorabil eliminarea hormonilor gastrointestinali şi funcţia secretoare pancreatică. Datorită acestor efecte, fibrele alimentare au un rol important în prevenirea dislipidemiilor, în cardiopatia ischemică, diabet, litiază biliară, în constipaţie cronică, apendicită, cancerul colonului(intestinul gros), etc.

Efectul favorabil al fibrelor în prevenirea cancerului de colon s-ar datora, după unii cercetători, asigurarea unei microflore intestinale normale, scurtării duratei de menţinere a deşeurilor în colon şi creşterea cantităţii de apă reţinută. Fibrele vegetale, precum şi vitaminele A, C şi E sânt factorii de protecţie anticancerigenă.

S-a constat că diabetul are o frecvenţă redusă la populaţiile care introduc în dieta zilnică o cantitate mare de fibre.

Rolul glucidelor în organismul uman este multiplu, în primul rând situându-se cel energetic. Glucidele asigură mai mult de jumătate din energia necesară organismului omenesc în 24 de ore. Deşi în celule şi ţesuturi au loc descompuneri permanente ale glucidelor pentru necesităţi energetice, conţinutul în glucide rămâne constant, în condiţiile unui aport suficient de glucide în alimentaţie. Glucidele mai sânt utilizate pentru menţinerea nivelului glicogenului în ficat şi reînnoirea rezervei sale, precum şi pentru menţinerea constantă a nivelului glucozei în sânge. Pe lângă rolul energetic, glucidele au şi rol plastic, deoarece ele intră în compoziţia celulelor şi ţesuturilor, participă la procesele plastice. Rezervele de glucide ale organismului sânt totdeauna limitate. La un efort intens, glucidele se epuizează relativ repede, dar se pot regenera pe seama lipidelor din organism. Glucidele în exces se transformă în lipide, care se acumulează în ţesutul adipos, determinând obezitatea. Necesarul de glucide al organismului este de 4-5g/kg corp în 24 de ore. Din întreaga cantitate de glucide, circa 65% trebuie să fie poliglucide, iar restul de 35% monozaharide şi dizaharide. În condiţii de efort fizic mediu, raportul dintre glucide, proteine şi grăsimi trebuie să fie de 4:1:1.

Glucidele, îndeosebi cele solubile, sânt detoxifianţi ai organismului, datorită atât formării acidului glucoronoic, cât şi a efectului lor asupra permeabilităţii membranelor; ele protejează organismul contra intoxicaţiilor cu fosfor şi cloroform. În cazul tratamentului cu insulină(în diabet) sau cu sulfamide hipoglicemiante, este obligatorie asigurarea unui regim satisfăcător de glucide, pentru a preveni apariţia unei hipoglicemii(de exemplu, în cura de slăbire) care, în unele situaţii, poate fi mortală.

Pentru fiecare specie de fructe este necesar să se cunoască nu numai conţinutul total de zaharuri(glucide), ci şi aportul dintre principalele lor forme(glucoza, fructoza şi zaharoza.
Fructele în care predomină fructoza(levuloza), iar zaharoza se găseşte în cantitate foarte mică(merele, perele, gutuile, zmeura, coacăzele, agrişele) pot fi consumate şi de diabetici.

Apa

2007-10-04T00:07:00.000+03:00

Fructele suculente conţin 75-93% apă (de regulă, peste 80%). Conţinutul de apă sporeşte sensibil după intrarea fructelor în pârgă, datorită faptului că zaharurile ce se acumulează în fructe măresc concentraţia sucului celular şi, deci, osmoza. Cele mai bogate în apă sânt: căpşunile(87-91%) şi lămâile(85-91%), urmate de piersicile timpurii. Strugurii, deşi sânt bogaţi în suc, conţin numai 72-73% apă, deoarece sucul lor are multe zaharuri(16-22%). Conţinutul de apă al măceşelor este de circa 49%. Miezul fructelor uscate (nuci, alune, migdale) are numai 3-6% apă. Apa din celule fructelor este sterilă(lipsită de microbi).

Relaţia fruct-aliment-medicament

2007-09-17T14:22:00.000+03:00

La majoritatea speciilor de fructe, graniţa dintre aliment şi medicament este mai greu de fixat.

Unele fructe de pădure(scoruşe, porumbe, păducel, cătină albă)nu sânt, practic, folosite pentru consum în stare proaspătă. Ele au, în principal, utilizări terapeutice şi, ca atare, extractele lor sânt considerate medicamente.

Merele(atât de binevenite, mai ales, în afecţiuni cardiovasculare sau ale tubului digestiv), perele, prunele, etc., nu se consideră medicamente, ci alimente.

Unele specii de fructe cu acţiune terapeutică marcantă şi specifică, cum este cazul fructelor de păducel, de măceş şi de porumbar în afecţiuni cardiovasculare sau al merişoarelor în lizarea uraţilor. Socul are acţiune puternic sudorifică. Afinele şi merişoarele sânt bactericide, datorită acidului benzoic pe care-l conţin.

Toate fructele, fără excepţie, au acţiune polivitaminică(conţin mai multe vitamine, din care unele îşi potenţează reciproc acţiunea). De aceea, ele se recomandă în tratamentul avitominozelor şi hipovitaminozelor, precum şi în diverse boli.

În nervozitatea excesivă sânt indicate fructe proaspete: caise, cireşe, vişine, mere, piersici, fragi, gutui, căpşuni şi dude.

Datorită faptului că unele alimente principale(pâinea, carnea, cartofii) au efect decalcifiant, este necesar, ca împreună cu acestea, să se consume fructe şi legume, care compensează ideal nevoia de calciu a organismului.

Excesul de zahăr are urmări negative asupra sănătăţii, aşa cum s-a mai arătat. De aceea, specialiştii în nutriţie recomandă cu insistenţă ca cel puţin în anotimpurile de vară şi toamnă, produsele zaharoase să fie înlocuite total sau parţial cu fructe. Fructoza din fructe se metabolizează mult mai lent în organism decât zahărul industrial şi nu predispune la îngrăşare.

În colitele cronice, tranzitul intestinal între pusee de diaree şi faze de constipaţie, mai ales la persoanele care au exclus din hrană fructele şi legumele. Menţinerea unui tranzit intestinal normal se poate realiza prin consumarea de sucuri de fructe şi legume, fructe coapte în cuptor, etc. evitând astfel folosirea laxativelor.

Datorită faptului că fructele şi legumele au atât valenţe nutritive, cât şi terapeutice, ele nu pot fi înlocuite cu alte alimente, mai ales în ce priveşte complexul vitaminic, conţinutul în substanţe minerale, acizi organici, etc. în plus, în unele afecţiuni, fructele pot înlocui unele, medicamente de sinteză. Pentru a se preveni şi diminua aşa numita „boala medicamentoasă”, va trebui să se facă apel, în măsură tot mai mare, la „farmacia naturii”. În ierarhia cauzelor mortalităţii, „boala medicamentoasă” (produsă de folosirea abuzivă şi fără suficient discernământ a medicamentelor de sinteză) ocupă locul al IV-lea, după bolile cardiovasculare, cancer şi accidentele rutiere.

Fructele pot înlocui, totodată, unele produse cosmetice.

Unele fructe, îndeosebi merele, constituie un mijloc igienic şi deosebit de practic de întreţinere a dinţilor şi cavităţii bucale, contribuind substanţial la menţinerea unei danturi frumoase şi sănătoase.

Sursă: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", Bucuresti 1992, Mihăescu Grigore

În caz de urgenţă

2007-09-17T14:16:00.000+03:00

În caz de urgenţă, trebuie să ai la îndemână un minimum de elemente:

Aspirină: - paracetamol, antinevralgic, ibuprofen – pentru dureri de cap şi pentru febră.
Algocalminul - e bun pentru dureri intense.
Fasconalul - în caz de migrene.
Papaverină - lizadon, No-spa-te - scapă de colici (renale, biliare, intestinale, în dismenoree).
Imodium - te salvează în diaree apărută brusc.
Pansamente sterile, leucoplast, apă oxigenată - în caz de răni uşoare.
Dicarbocalm – pansament gastric
Emetiral – un antiemetic, pentru greaţă.
Cărbune medicinal – pentru balonări.
Claritin – antialergic, un săpun antimicrobian.

Cartofii

2007-09-17T10:28:00.000+03:00

Cartofii fierţi cu coajă îşi păstrează 75% din vitamine. Cartofii curăţaţi şi fierţi întregi – 60% - 70%. Iar cei tăiaţi – doar 35-40%.
Cartofii curăţaţi nu se ţin mai mult de 2 ore în apă, dar numaidecât întregi.

Pentru ca mînele să nu se înnegrească de la coaja cartofului se şterg cu puţin oţet. Sau toarnă puţin oţet în apa care clăteşti cartofii.

Dacă ţi s-au murdărit mînele de la cartofi sau alte legume, se şterg cu coaja de lămâi.

Sursă: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", Bucuresti 1992, Mihăescu Grigore

Cidrul (vinul) de fructe

2007-09-17T10:23:00.000+03:00

Se obţine, de regulă, prin fermentarea mustului de mere, dar poate fi preparat şi din alte fructe (coacăze, cireşe, vişine, din amestec de suc de mere şi de pere, etc.). Perele singure se folosesc mai rar pentru cidru, şi numai în cazul unor soiuri bogate în acizi şi tanin, componente care contribuie la precipitarea substanţelor pectice şi la limpezirea mustului. Cidrul care se consumă imediat poate avea 3,5-5% alcool, însă cel destinat păstrării trebuie să conţină 6-7% alcool şi 0,8% aciditate. Întrucât din zahăr, prin fermentare, rezultă 46% alcool, mustul pentru un cidru de bună calitate trebuie să conţină 12-14% zaharuri. Cidrul dulce se obţine prin fermentarea lentă a mustului şi „tăierea” lui înainte de transformarea totală a zahărului în alcool; se păstrează greu. Cidrul sec se obţine prin fermentarea rapidă şi completă a mustului. Se păstrează în damigene sau în butoaie, în pivniţe uscate, la temperatura de 8-100C.

Cidrul de mere. Se obţine prin fermentarea mustului proaspăt de mere, cu sau fără adaos de zahăr, apă şi alte substanţe. El se poate pregăti din mere de vară, mere de toamnă sau mere de iarnă, ultimele fiind cele mai bune, deoarece sânt mai bogate în zaharuri. Merele de vară şi cele de toamnă se pot zdrobi şi presa imediat după recoltare, iar cele de iarnă numai după 4-6 săptămâni de păstrare, când devin mai moi şi mai dulci. Pentru a obţine un cidru de bună calitate şi cu durată lungă de păstrare, merele trebuie să fie sănătoase(fără viermi) şi spălate în prealabil cu multă apă. Ele se zdrobesc cât mai repede, pentru a evita contactul îndelungat cu aerul, care conduce la brunificarea materiei prime şi la pierderea aromelor. Merele zdrobite se ţin în căzi 6-12 ore, pentru macerare, după care se presează cu teascul. La prima presare, din 100 kg fructe zdrobite se obţin 65-80 litri suc. Se adaugă 20-25% apă potabilă şi după 24 ore se presează din nou, rezultând circa 40 l suc din 100 kg tescovină, ceea ce corespunde cu 25 l must curat. Fermentarea începe la 15-180C şi durează 4-8 săptămâni. Când se formează spumă mai multă, cidrul se limpezeşte mai bine, pe cale naturală. După ce degajare bioxidului de carbon se reduce, iar cidrul devine limpede, se trage în alt butoi, perfect curat, lăsând puţin gol, deoarece cidrul continuă fermentarea; pe vrană se aşează un dispozitiv ce permite numai ieşirea bioxidului de carbon. După încheierea fermentării, cidrul se trece în alt butoi, care se umple până la vrană şi se astupă bine.

Cidrul de coacăze. Se poate obţine din coacăze negre, roşii şi albe. Prepararea se face astfel: se separă bobiţele de pe ciorchinii spălaţi, apoi se zdrobesc şi se pun în ciubere(vase) de lemn, unde se lasă cel puţin 48 ore, pentru ca culoarea din pieliţă să treacă în suc. După aceea se face storsul cu ajutorul unei prese(teasc). Rezultă un suc bine colorat. Se pregăteşte apoi soluţia de apă cu zahăr. La un litru suc de coacăze trebuie să revină 2 l de apă şi 700-1000 g zahăr. Amestecul se lasă la fermentare 5-6 săptămâni, de regulă în damigene de 50 l, la o t0 de 18-200C. Damigenele nu se umplu complet, lăsându-se un gol de circa 10% din capacitate. La gura damigenelor se pune un dop de plută perforat, în care se introduce un furtun, al cărui capăt liber se pune într-un vas cu apă. După 5-6 săptămâni, vinul se trage de pe drojdie şi se trece în alte damigene sau în sticle şi se păstrează într-un loc răcoros.

Cidrul de vişine. Se prepară ca cel de coacăze.
Cidrul de zmeură. Se obţine astfel: fructele se zdrobesc, apoi se lasă circa 48 ore în vase de lemn, de sticlă sau de plastic, timp în care substanţele colorante trec în suc. Separarea sucului de pulpă se face prin stoarcerea cu tifon sau cu presa de mână. Se prepară separat soluţia de zahăr. La un litru de suc de zmeură şi 2 l de apă trebuie să revină 700-800 g zahăr, în care cidrul sec, şi 1,100 kg pentru cidrul dulce. Fermentarea se face în damigene, la t0 obişnuită a camerei(18-200C).

Cidrul de căpşuni. Se prepară ca cel de zmeură.
Cidrul (vinul) de smochine. Se poate prepara după următoarea reţetă: 1 kg smochine, 3 kg zahăr, 0,5 kg lămâi, drojdie(o bucăţică de mărimea unei alune) şi 10 l apă. Smochinele se taie mărunt sau se trec prin maşina de tocat, lămâile se storc sau se taie în feliuţe(coaja se înlătură deoarece imprimă gust amar). Drojdia se desface cu apă călduţă. Fructele tăiate, zahărul, drojdia şi apa se amestecă până la omogenizare, apoi se toarnă într-un borcan mare (12-15 l), se acoperă cu un tifon şi se aşează într-un loc cu t0 cât mai constantă(circa 200C). În primele 10 zile, conţinutul borcanului se amestecă zilnic, cu o lingură de lemn curată, cu coada lungă, de preferinţă nouă, sau cu un făcăleţ. Se lasă apoi la fermentat 4-6 săptămâni. Începând cu săptămâna a patra se degustă, pentru a stabili momentul când produsul este suficient vinificat. După încheierea vinificării, borcanul se ţine o zi la loc răcoros, apoi se trage la sticle, având grijă ca furtunul să nu ajungă în depozitul de pe fundul vasului. Sticlele se astupă cu dopuri de plută noi, opărite în apă clocotită, ca să se înmoaie.

Sursă: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", Bucuresti 1992, Mihăescu Grigore

Siropurile

2007-09-16T10:37:00.000+03:00

Sânt băuturi nealcoolice obţinute din suc natural de fructe şi zahăr. În funcţie de felul fructelor, ele se pot prepara prin 3 procedee: fierbere, pasteurizare şi macerate.

Prepararea siropurilor prin fierbere.
Sucul de fructe, strecurat prin tifon, se pune într-un vas din inox sau emailat, împreună cu o cantitate egală de zahăr. Se aşează apoi vasul pe foc domol şi se amestecă continuu, cu o paletă(lingură) din lemn, până se topeşte tot zahărul. Se continuă fierberea 20-40 de min., până se leagă siropul, înlăturându-se spuma, pe măsură ce se formează. Siropul este legat atunci când începe să se prelungească peste termenul indicat, deoarece se pierde din aroma fructelor, iar siropul se închide la culoare. Pentru ca siropul să-şi menţină culoarea şi să nu se zăhărească, i se adaugă 2-3 linguri de zeamă de lămâie la un litru, se amestecă bine, apoi se ia vasul de pe foc. Fierbinte fiind, siropul se toarnă în sticle curate, uscate şi calde. Sticlele se leagă cu celofan muiat în albuş de ou, se acoperă cu o pânză, să se răcească timp de 10-15 ore apoi se pun în cămară. Siropul astfel poate fi păstrat 2 ani. Fiind aproape saturat cu zahăr, siropul are densitatea mare (1 l de sirop cântăreşte 1,375 kg). Prin fierbere, se pot prepara siropuri din caise, cireşe, piersici, prune, mere, pere, fragi, căpşuni, vişine, măceşe, struguri.

Prepararea siropurilor prin pasteurizare.
Sucul de fructe se pune într-un vas din inox sau emailat, se amestecă cu zahărul, în raport de 1:1, se lasă circa 10 min., până se topeşte complet zahărul, apoi se toarnă în sticle curate şi uscate, care se închid ermetic şi se aşează într-o oală pe fundul căreia a fost pusă o cârpă. Se adaugă apă rece, astfel ca sticlele să fie cufundate pe circa ¾. Se pune vasul pe foc domol şi se lasă la fiert 50-60 de min. După aceea se ia vasul de pe foc, se acoperă cu o pânză groasă, împăturită şi se lasă 10-12 ore să se răcească. Pasteurizarea este indicată la afine, agrişe, coacăze, căpşune, cătină albă, corcoduşe, coarne, gutui, porumbe, coacăze, mure, zmeură, lămâi, portocale, grapefruit.

Prepararea siropurilor prin macerare.
Acest procedeu se foloseşte, în general, la obţinerea de siropuri din fructe de pădure: măceşe, porumbe, coarne, afine, cătină albă, mure, zmeură. După ce se spală cât mai bine, fructele se lasă să se scurgă, apoi li se scot sâmburii, se pun în borcane în amestec cu zahăr (1 kg fructe şi 2 kg zahăr). Borcanele se leagă cu celofan şi se lasă la macerat circa 30 de zile, agitându-se conţinutul lor de 2-3 ori pe săptămână. Când zahărul s-a dizolvat complet, siropul se strecoară prin tifon şi se toarnă în sticle de culoare închisă, care se astupă ermetic. Siropul preparat prin acest procedeu poate fi păstrat 12-14 luni.

Siropurile se folosesc pentru obţinerea de băuturi răcoritoare, în amestec cu apă minerală, sifon sau cu apă potabilă plus zeamă de lămâie.

Se pot pregăti siropuri din petale de Trandafir de dulceaţă, din flori de Soc, precum şi din coji de portocale sau de lămâi rase prin răzătoare cu orificii mici(se rade numai statul colorat de la suprafaţa cojii).

Având o cantitate mare de zahăr, siropul nu fermentează.

Sursă: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", Bucuresti 1992, Mihăescu Grigore

Definire unor termeni tehnici folosiţi în bioterapie

2007-09-16T10:25:00.000+03:00

Baie, cufundarea corpului în apă, în scop igienic sau terapeutic.

Baie medicinală, formă de administrare a principiilor active din plantă, ce constă în adăugarea în apa de baie a unui decoct sau unei infuzii, preparate după o anumită reţetă. Substanţele active din infuzia sau decoctul adăugat la apa de baie se resorb prin piele. În funcţie de principiile active pe care le conţin, băile pot avea efecte revulsive, vasodilatatoare periferice, antiinflamatoare, dezinfectante, cicatrizate, etc. Băile pot fi generale (se introduce în baie tot corpul) sau locale (pentru şezut, picioare, braţe). Încăperea în care se face baia trebuie să aibă o temperatură de 21-230C şi să fie ferită de curenţi reci. Temperatura apei din cadă în care se face baia trebuie să fie de 370C. Băile medicinale se fac, de regulă, seara, înainte de culcare, pentru a evita o schimbare bruscă de t0, precum şi o eventuală transpiraţie a corpului, prin care s-ar elimina o parte din principiile active absorbite. La ieşirea din baie se aşteaptă minimum 10 min., înainte de a se şterge corpul cu prosop moale, prin tamponare uşoară. Se recomandă ca după baie, corpul să stea întins cel puţin o oră. Dacă în urma băii apar mâncărimi de piele, baia nu se mai repetă, deoarece organismul poate prezenta intoleranţă la unul din principiile active din plantă folosită. Băile generale sunt indicate în reumatism, iar cele locale în furunculoză, arsuri, artroza şoldului, etc. Pentru băi antireumatismale se folosesc decoctul din frunze de Nuc, făină de castane, infuzia din flori, frunze sau fructe de Soc.

Bioterapie (de la grec bios = viaţă şi therapeia = îngrijire), capitol al medicinii care se ocupă cu prevenirea şi tratarea bolilor fără medicamente chimioterapice, ci prin dietă (consum de fructe, sucuri de fructe, ceaiuri medicinale, cataplasme, etc.).

Ceai medicinal, extract apos obţinut prin infuzare, decocţie, macerare la rece sau la cald, din flori, frunze, fructe, eventual şi din alte organe ale plantelor (muguri, scoarţă, tulpini, rizomi). Ceaiul medicinal poate fi preparat dintr-o singură plantă (ceai de muşeţel, ceai din cozi de cireşe) sau dintr-un amestec de mai multe plante medicinale, alese după anumite criterii şi în anumite proporţii, pentru a obţine efectul terapeutic scontat. Fiecare ceai medicinal are reţeta sa. După preparare, ceaiul medicinal poate fi păstrat cel mult o zi.

Cură (de la lat. cura = grijă, îngrijire), tratament ce constă în aplicarea metodică, la indicaţia medicului de specialitate, a uneia sau mai multor mijloace terapeutice; de exemplu: cură de fructe, cură balneoclimatică (cu ape minerale, nămoluri, etc.). Cura de fructe are o anumită durată, iar în unele situaţii trebuie repetată, după un anumit interval de timp.

Decoct (de la lat. decoctus = fiert), soluţie apoasă obţinută prin fierberea în apă a unor organe de plante(frunze, flori, fructe, muguri), fragmentate în scop medicinal şi alimentar. Se folosesc, de regulă, 1-2 linguriţe de plante (drog) la 200-250 ml apă. Părţile de plantă, uscate şi fragmentate, dintr-o linguriţă plină, au următoarea greutate: frunze 2-3 g, flori 3-4 g, rădăcină şi rizomi 5-7 g, scoarţa 6-7 g, fructe 5-6 g. Fierberea durează 5-10 min., uneori mai mult (15 min. la decoctul din frunze de Merişor sau de Păducel, 30 min. la decoctul din frunze sau fructe de Afin).

Drog materie primă vegetală (flori, frunze, fructe, etc.), animală sau minerală care serveşte la prepararea anumitor medicamente (ceaiuri din plante, etc.).

Sursă: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", Bucuresti 1992, Mihăescu Grigore

Lumea-i mare, capăt n-are

2007-09-14T09:29:00.000+03:00

Lumea nu s-a făcut într-o zi.
Lumea nu-i numai cât se vede cu ochii.
Lumea nu-i cât se vede prin fereastră.
Lumea pe bunătate se ţine.
Lumea-i de când lumea din bucăţi.
Este lume între lume.
De când lumea, lumea-i rea.
Cum să zici şi să faci, toată lumea s-o împaci?
Nimeni nu trăieşte cât lumea.
Toate trec pe lume, cum se trec cireşele şi fetele cele mari.
Lumea e amăgitoare, ca o floare trecătoare, ca o apă curgătoare.
Lume, lume, zeamă de prune.
Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos
Lumea e ca un puţ cu două ciuturi: când se urcă cea plină, se coboară cea deşartă.
Lumea cu lumea şi noi cu noi.
Lumea să te laude, câinii să te latre.
Cerul limpede trăsnete nu aduce.
Cerul curat de trăsnet nu se teme.
Cerul, focul şi apa n-au judecată.
Cerul de primăvară e adesea ca o mutră de soacră.
Nu e om fără greşeli, după cum nu e cer fără nori.
Glasul nebunului nu se aude în cer.
Între cer şi între pământ mulţi nebuni mai sânt.
Răsare soarele şi dacă nu cântă cocoşii.
Şi tina luceşte, când soarele o izbeşte.
Unde nu intră soarele, intră doctorul.
Soarele încălzeşte şi pe bun şi pe rău.
Soarele că e soare şi nu poate încălzi toată lumea odată.
Şi pe soare sunt pete.
Noapte cu soare nu s-a pomenit.
Umbra se strămută după soare.
După ce apune soarele, laudă ziua.
Luna mi s-a mâniat, soarele să-mi trăiască.
Când este luna veche, n-auzi de-o ureche; când este luna nouă, nu auzi de-amândouă.
Fiecare om cu umbra şi steaua lui.
Omul învăţat are stea în frunte.
Citeşte în stele şi dă în gropi.
Pământul te naşte, pământul te creşte, pământul te adăposteşte.
În pământul negru se face pâinea neagră.
Lucrarea pământului e izvorul bogăţiei.
Pământul cât e de bun, fără lucrători sălbatic rămâne.
Pământul, când se usucă, ploaie cere să-l adape.
Pământului bun puţină apă îi trebuie.
Pământul să geamă sub sapa ta, când dai cu ea, c-atunci îţi dă rod mai mult.
Nu-i ploaie, nu-i mâncare.
Nu te bucura de nouri până nu simţi ploaia.
Cu o stropitură de ploaie pământul nu se moaie.
Ploaia mărunţită multă vreme ţine.
De ploaia repede să nu te sperii.
Ploaia care încape încet, e ploaie bună.
Ploaia care vine cu putere mare îi scurtă.
Ploaia de dimineaţă nu ţine mult.
Ploaia dimineaţa e ca hora de babe.
Un car de apă şi o lingură de glod.
Lacul de ploaie nu ţine mult.
Până nu plouă nu se fac ciupercile.
Ploaie cu bulbuci – hodină la slugi.
Udul de ploaie nu se teme.
Când plouă, nimeni nu vântură.
Când tună şi fulgeră mult, nu plouă.
Când fulgeră şi tună mult în luna iunie, atunci vara are să fie noroasă.
Până nu tună nu se adună.
Ce folos că tună, dacă baba-i surdă?
Potopul, când vine, aduce cu el orice înainte găseşte.
Plouă, ninge, drumul nu şade.
Omul vrednic merge la lucru pe ploaie şi pe furtună.
În drum ploaia aduce noroc.
Lasă să ningă, să ploaie, numai vreme rea să nu se facă.
Pe vreme de secetă şi grindina e bună.
După ploaie vine soare.
După ploaie – vreme bună.
După nour şi ploaie răsare soare.
După ploaie şi furtună vine vreme bună.
După zile senine şi cu soare vin zile ploioase şi cu vânturi.
Zăpada albă o udă câinii.
Dacă n-a fi brumă până la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, apoi nu va fi curând.
Pe brumă desculţ şi pe rouă încălţat.
Când înfloresc salcâmii nu mai bate bruma.
De Sf. Gheorghe dimineaţa oamenii se spală cu rouă, ca să fie curaţi.
Când se lasă ceaţa jos este semn de timp frumos.
Mai sfântă ca apa – nimic pe pământ.
Fără mâncare omul mai poate trăi, dar fără apă – ba.
Cea mai bună băutură este apa de izvor.
Apa e izvorul vieţii.
Focul şi apa nu se pot împrieteni.
Apa tulbure buşteni aduce.
Bei apă rece, degrabă îţi trece.
Cu o lingură de apă faci un car de glod.
Apa, cât de tulbure, tot stinge focul.
Apa stătătoare e înşelătoare.
Mai mulţi se tem de apă lină decât de cea tulbure.
Apa lină rupe malul.
Unul nu găseşte pod pe apă, altul nu găseşte apă de băut.
Nu da apă la vadul duşmanului.
Lac să fie, că broaşte-s destule.
Apa trece, pietrele rămân.
Apa lină face mult noroi, iar cea repede şi pietrele le spală.
Apa cât de mare vine, piatra tot în vad rămâne.
Apa depărtată nu stinge focul.
Apa trage la matcă, şi omul la teapă.
Apa, vântul şi gura lumii nu o poţi opri.
Apa limpede până nu-i vedea, pe cea tulbure n-o lepăda.
Apele line sânt adânci.
Apele mici fac râuri mari.
Apa la matcă şi românul la ceapă.
Apa vine la matca ei.
Mai curge apa pe unde a mai curs.
Apele mari înghit pe cele mici.
Apa stătătoare se împute (bâhleşte).
A bătut vântul de când e pământul şi va bate vântul cât va fi pământul.
Vântul adună norii şi tot vântul îi risipeşte.
Vântul alege gunoaiele din bucate.
Vântul de frică nu ştie.
Vântul aruncă şi pe cei mai mari copaci la pământ.
Vântul aţâţă focul şi vorba – vrajba.
Vântul aduce, vântul duce.
Vântul bate, câinii latră.
Focul e sfânt, e însuşi Dumnezeu.
Pe foc să nu-l blestemi, că blestemi pe Dumnezeu.
Să nu scuipi în foc, că-ţi scuipi sufletul.
Să nu calci pe foc, că te calcă focul.
Focul de la foc se aprinde.
Dintr-o scânteie se aprinde focul.
Scânteia mică aprinde focul mare.
Focul, când se-ncinge, greu se stinge.
Cu focul nu e de glumit.
Nu te juca cu focul.
Nu e fum fără foc.
Lemnul strâmb focul îl îndreaptă.
Focu-i foc şi se stinge.

Sursă: "De la lume adunate", 1992, Chisinau