Prostata

Prostata este o glandă în formă de nucă, situată sub vezicula urinară şi care înconjoară uretra. La un adult dezvoltat normal, prostata cântăreşte aproximativ 20 g şi măsoară cel mult 4 cm de-a lungul axei ei transversale, 3 cm de-a lungul axei ei verticale şi 2 cm de-a lungul axei ei orizontale. Funcţia ei este aceea de a produce un lichid care constituie aproximativ 30 la sută din volumul lichidului seminal. Acest lichid, care conţine acid citric, calciu şi enzime, probabil că favorizează motilitatea spermei (capacitatea de a se mişca) şi fertilitatea. În plus, lichidul secretat de prostată conţine zinc, despre care oamenii de ştiinţă presupun că este un factor protector împotriva infecţiilor tractului genital.

Simptomele unei boli de prostată

Mai multe simptome ce se manifestă în zona pelviană sunt sociate cu o afecţiune inflamatorie sau tumorală a prostatei. Prostatita, inflamaţia prostatei, poate cauza febră, urinare dificilă şi dureri în regiunea sacrală sau a vezicii urinare. Când prostata este foarte umflată, urinarea poate fi chiar imposibilă. Dacă inflamaţia este cauzată de bacterii, boala se numeşte prostatită bacteriană şi poate fi acută sau cronică. De obicei, ea este asociată cu infecţia tractului urinar. Totuşi, în mai multe cazuri, cauza inflamaţiei nu este depistată şi, din acest motiv, boala este numită prostatită nonbacteriană.

Afecţiunele obişnuite ale prostatei pot mări frecvenţa micţiunilor, pot cauza apariţia nevoii de a urina în timpul nopţii, scăderea forţei fluxului urinar şi apariţia senzaţiei de golire incompletă a vezicii. În general, acestea sunt simptome ale hiperplaziei benigne de prostată (HBP), o mărire de natură necanceroasă a volumului prostatei, boală ce poate afecta bărbaţii care au peste 40 de ani. Riscul apariţiei HBP creşte odată cu înaintarea în vârstă. Un sfert dintre bărbaţii de 55 de ani şi jumătate dintre cei de 75 de ani suferă de HBP.

Prostata poate fi atacată şi de tumori maligne. În general, cancerul de prostată este descoperit cu ocazia examenelor medicale periodice, chiar dacă nu au apărut simptome. În unele stadii mai avansate, afecţiunea poate fi însoţită de retenţie urinară şi de umflarea vezicii urinare. Când cancerul s-a răspândit deja la alte organe, ar putea fi însoţite de dureri de spate, simptome neurologice şi umflarea picioarelor cauzate de obstrucţia sistemului limfatic. Recent, într-un singur an, numai în Statele Unite s-au înregistrat 300 000 de cazuri de cancer de prostată şi 41 000 de decese cauzate de acesta. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că 30 la sută dintre bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 60 şi 69 de ani şi 67 la sută dintre cei ce au între 80 şi 89 de ani se vor îmbolnăvi de cancer de prostată.

Cine este mai predispus la cancerul de prostată?

Cercetările arată că riscul apariţiei cancerului de prostată creşte foarte mult după vârsta de 50 de ani. În Statele Unite, acest tip de cancer este de două ori mai răspândit în rândul negrilor decât în rândul albilor. Numărul cazurilor de cancer de prostată variază pe glob, acesta fiind mare în America de Nord şi în ţările Europei, mediu în Africa de Sud şi mic în Asia. Acest lucru lasă să se înţeleagă că mediul şi alimentaţia pot avea un rol important în evoluţia cancerului de prostată. Dacă un bărbat emigrează într-o ţară în care numărul celor ce suferă de o boală de prostată este ridicat, riscul de a se îmbolnăvi şi el poate creşte.

În cazul bărbaţilor care au rude ce suferă de cancer de prostată, probabilitatea de a se îmbolnăvi de această boală este mai mare. „Riscul ca un bărbat să se îmbolnăvească de cancer de prostată este der două ori mai mare dacă tatăl său sau fratele lui are această boală”, explică Societatea Americană de Oncologie. Câţiva factori de risc sunt vârsta, rasa, naţionalitatea, antecedentele familiare şi lipsa activităţii fizice. La bărbaţi care au o alimentaţie bogată în grăsimi şi un stil de viaţă sedentar, riscul îmbolnăvirii de cancer de prostată este mai mare.

Prevenirea afecţiunilor prostatei

Deşi încă nu cunosc cu exactitate cauzele cancerului de prostată, oamenii de ştiinţă sunt de părere că ar putea fi vorba de factori genetici şi hormonali. Din fericire, doi factori de risc pot fi ţinuţi sub control: alimentaţia şi lipsa activităţii fizice. Societatea Americană de Oncologie recomandă „limitarea consumului de alimente bogate în grăsimi animale şi un consum mărit de alimente de provenienţă vegetală”. Aceasta recomandă, de asemenea, consumarea a „cinci sau mai multe porţii de fructe şi legume pe zi”, precum şi a pâinii, a cerialelor, a pastelor făinoase, a altor produse de bază de cereale, a orezului şi a legumenoaselor. Roşiile, strugurii şi pepenii verzi sunt bogaţi în licopene, antioxidanţi ce contribuie la prevenirea deteriorării ADN-ului şi la scăderea riscului apariţiei cancerului de prostată. Unii specialişti susuţin că şi anumite plante medicinale şi minerale pot fi de folos.

Societatea Americană de Oncologie şi Asociaţia Americană de Urologie sunt de părere că ţinerea sub observaţie medicală a cancerului de prostată poate salva viaţa bolnavului. Cele mai mari şanse ca tratamentul să-şi facă efectul există când cancerul este detectat din timp. Societatea Americană de Oncologie le recomandă bărbaţilor peste 50 de ani, sau peste 45 de ani în cazul celor ce se află în categoria cu risc mărit, să facă anual un examen medical.

Examenul ar trebui să cuprindă testul antigenului specific prostatic (ASP). Acest antigen este o proteină produsă de celulele prostatei. Nivelul lui creşte în cazul bolilor de prostată. „Dacă rezultatele testului ASP nu sunt normale, cereţi-i medicului să vă spună care sunt riscurile apariţiei cancerului şi dacă trebuie să mai faceţi şi alte analize”, afirmă Societatea Americană de Oncologie. De asemenea, examenul cuprinde un tuşeu rectal. Prin rectul pacientului, medicul poate simţi orice anomalie a prostatei, întrucât glanda este situată în partea din faţă a rectului. „Dacă testul ASP şi tuşeul rectal indică o anomalie”, e bine să se facă o ecografie transrectală, iar medicul trebuie să hotărască dacă este necesară efectuarea unei biopsii sau nu. Acest test durează aproximativ 20 de minute.

Pe lângă depistarea cancerului de prostată, în urma unor examene urologice anuale se poate descoperi din timp HBP, despre care s-a vorbit mai înainte, fapt care ar permite efectuarea unui tratament mai puţin agresiv. O conduită morală curată poate proteja o persoană de boli venerice, care pot duce la o prostatită.

Cu siguranţă, prostata este o glandă care merită să fie protejată şi îngrijită. După părerea mea, toţi bărbaţii ar trebui să facă anual un examen medical preventiv, chiar dacă nu au nici un simptom.

Tratament pentru HBP

Medicamente: se folosesc multe medicamente, în funcţie de simptomele bolnavului. Doar medicul vi le poate prescrie.
Ţinerea sub observaţie: Bolnavul îşi face periodic examene medicale şi nu ia medicamente.

Tratamente chirurgicale:

• Rezecţia transuretrală a prostatei (TURP). Chirurgul introduce prin uretră un instrument (rezector) ce conţine un fir electric curbat care taie ţesutul şi cicatrizează vasele de sânge. Nu este necesară incizia externă. Operaţia durează aproximativ 90 de minute. Procedurile pe cale transuretrală sunt mai puţin traumatice decât operaţiile deschise.
• Incizia transuretrală a prostatei (TUIP). Este asemănătoare cu TURP. Totuşi, această procedură lărgeşte uretra prin efectuarea câtorva tăieturi în gâtul vezicii urinare şi în prostată.
• Operaţia deschisă. Se apelează la această procedură când metoda transuretrală nu se poate aplica din cauză că prostata e prea mărită. Operaţia deschisă necesită o incizie externă.
• Operaţia cu laser. Aceasta constă în folosirea laserului pentru dezintegrarea ţesutului care a dus la obstrucţia prostatei.

Creşterea şi îngrijirea părului

În orice epocă şi cultură, părul a dezvăluit ceva despre personalitatea omului. Aşadar, nu este de mirare că majoritatea oamenilor doresc cu tot dinadinsul să-şi păstreze părul sănătos şi atrăgător.

Creşterea şi pierderea părului

Din ce este alcătuit părul?

Părul conţine cheratină, o substanţă proteică solidă. Fiecare fir de păr creşte dintr-o adâncitură a scalpului, numită folicul pilos. La baza fiecărui folicul se află papila, bogat irigată de vase de sânge. Papila produce celule ale părului care ies din folicul şi se întăresc, formând părul.

E foarte răspândită opinia că părul creşte mai repede dacă este tăiat. E adevărat?

Unii oameni cred că părul este hrănit de corp în acelaş mod în care ramurile unui copac sunt hrănite de trunchiul acestuia. Însă, odată ce părul iese din scalp, acesta devine materie moartă. Prin urmare, tăierea părului nu influenţează cu nimic creşterea lui.

De ce albeşte părul?

Stratul intern al părului conţine un pigment care dă culoare firului de păr. Pe măsură ce celulele pigmentare mor, părul albeşte; acest lucru face parte din procesul de îmbătrânire. Albirea prematură a părului poate fi legată de cauze genetice sau de o anumită boală. Totuşi, nu este adevărat că părul poate albi peste noapte. Pigmenţii pătrund în firul de păr de sub scalp. Aşadar, este nevoie de timp pentru ca firele albe să crească (aproximativ 1,25 cm pe lună) şi să apară în exteriorul scalpului.

Ce anume duce la căderea părului?

Căderea părului este o parte a ciclului natural al părului. Fiecărei persoane îi cad zilnic, în medie, între 50 şi 80 de fire de păr. Însă calviţia masculină comună este ereditară şi se pare că e cauzată de un dezechilibru hormonal, care are drept rezultat pierderea permanentă a părului. Pierderea anormală a părului se numeşte alopecie.

Unii spun că părul este oglinda sănătăţii unei persoane. Aţi observat acest lucru?

Dedesubtul scalpului, sângele hrăneşte părul. Aşadar, un păr sănătos poate însemna o bună irigare a scalpului cu sânge bogat în substanţe nutritive. Totuşi, o persoană care are proaste obiceiuri de hrănire sau care consumă în exces băuturi alcoolice poate observa că părul ei devine moale şi se rupe mult mai uşor, întrucât sângele nu-l hrăneşte în mod corespunzător. Căderea părului sau slăbirea lui pot fi chiar un semn al unei boli sau al sarcinii.

Să ne îngrijim să avem un scalp şi un păr sănătos

Cum trebuie spălate părul şi scalpul?

Experienţa arată că majoritatea oamenilor al caror scalp este uscat se spală prea des pe cap. Bineînţeles, grăsimea de pe păr atrage mizeria şi reziduurile pielii şi poate să blocheze canalele de grăsime ce duc la foliculi. Aşadar, este necesară o spălare regulată. Însă aceste grăsimi naturale au şi rolul de a proteja pielea în potriva bacteriilor dăunătoare şi de a menţine umiditatea necesară. Spălatul prea des privează scalpul de acest strat protector şi contribuie la uscarea scalpului. Majoritatea specialiştilor recomandă spălatul pe cap ori de câte ori părul este murdar. Persoanele cu păr gras ar trebui să se spele mai des decât cele ce au păr normal sau uscat.

Când vă spălaţi pe cap, masaţi-vă scalpul. Procedând aşa, veţi înlătura celulele moarte de pe scalp, şi veţi stimula circulaţia sângelui, care hrăneşte părul. Nu uitaţi să vă clătiţi bine părul! Dacă nu v-aţi clăti mâinele după ce vi le spălaţi cu săpun, pielea ar fi uscată şi s-ar crăpa. În mod asemănător, dacă nu vă clătiţi bine părul de şampon, scalpul se poate usca şi coji.

Ce tratament recomandaţi pentru un scalp uscat?

Beţi multă apă şi consumaţi alimente nutritive. Acestea hidratează pielea şi îmbogăţesc sângele din punct de vedere nutritiv. Folosiţi un şampon neutru şi masaţi-vă scalpul cu regularitate. De asemenea, unii folosesc balsam de păr care nu este îndepărtat prin clătire şi loţiuni care hidratează scalpul.

Coafarea părului

Ce ar trebui să reţină o persoană care merge la coafor?

Dacă doriţi să vă schimbaţi coafura, aduceţi o fotografie cu stilul de coafură pe care îl doriţi şi, probabil, cu cel pe care nu-l doriţi. Exprimaţi-vă cu francheţe dorinţele şi cât timp aţi vrea să petreceţi în fiecare zi pentru îngrijirea părului, întrucât unele coafuri necesită mai multă atenţie decât altele. Nu uitaţi că trebuie să mergeţi de două ori sau de trei ori la un coafor pentru ca acesta să vă cunoască părul şi ca între voi să se stabilească o bună comunicate. Aşadar, nu renunţaţi la coaforul vostru prea repede!

Ce dezvăluie părul

Prin îngrijirea şi aranjarea părului spunem ceva despre noi înşine. Părul se taie, se întinde, se încreţeşte, se vopseşte sau se coafează în diverse stiluri pentru a fi în pas cu diferite tendinţe, convingeri religioase şi chiar idei de ordin politic sau social. Aruncaţi o privire mai atentă asupra părului vostru. Ce dezvăluie acesta despre personalitatea voastră? Un păr sănătos, aranjat cu bun-gust, te împodobeşte şi este admirat de alţii.

Sărăcia – factorul ce determină bolile sociale.

foto: sursa foto.md

Republica Moldova este cea mai săracă ţară din Europa. Acestă afirmaţie nu presupune o noutate. În 2005 fiecare al treilea cetăţean moldovean se afla în sărăcie absolută - 29%, iar fiecare al şaselea se afla în sărăcie extremă – 16%. Cea mai mare rată a sărăciei se înregistreză în oraşele mici şi localităţile rurale. Fenomenul sărăciei se manifestă prin nivelul redus de venituri, de consum şi de ocuparea forţei de muncă, de afectarea bunăstării sociale, a stilui şi calităţii vieţii. În timp ce încercăm să definim problema dată, situaţia de tranzit în care ne aflăm se arată a fi o condiţie destul de favorabilă pentru unele persoane, de care depind anumite modificări în economia naţională, care necesită reforme concrete şi eficiente.

Însă nu despre reformele economice este această scriitură, ci despre investiţiile care trebuie făcute la nivel de societate în domeniul ocrotirii sănătăţii şi promovării unui mod sănătos de viaţă. Ce legătură ar fi între economie şi sănătate? Una directă! Or, sărăcia este factorul de bază care generează bolile sociale.

Bolile sociale reprezintă un grup de afecţiuni care capătă o răspîndire largă în societăţile cu un nivel de trai şi dezvoltare scăzut. Caracteristica esenţială a acestora constă în faptul că la o redresare şi îmbunătăţire a situaţiei economice procentul lor se diminuează considerabil. Tuberculoza, HIV- SIDA, parazitozele şi bolile dermato-venerologice reprezintă exemple tipice de boli sociale, care sunt cauzate de condiţiile nefaste de la domiciliu şi de la serviciu, lipsa normelor igienice de calitate, boli care se agravează în cazul unei alimentaţii proaste sau chiar subalimentaţii, plus la toate trebuie să menţionăm iresponsabilitatea şi lipsa culturii sanitare a populaţiei.

Doar o societate cu o economie prosperă poate să fie societate sănătoasă. În cazul Republicii Moldova, unde cota investiţiilor în domeniul sănătăţii nu depăşeşte 3,5% din bugetul anual al Statului nu poate fi vorba despre o ,,societate prosperă’’. În timp ce în unele ţări europene (chiar în cazul celor scandinavice) această cotă atinge 20% (remarcă! Bugetul acestor state depăşeşte cu mult bugetul RM).

Relaţia dintre impactul sărăciei şi bolile sociale se contureză în special prin incidenţa tuberculozei. (Acesta fiind unul din criteriile de evaluare a situaţiei sanitaro – epidemiologice stabilite de OMS.) La începutul anilor ’90 cifra era de 49 cazuri la 100 000 de cetăţeni, în 2003 de 133,9. La acest capitol Moldova se situează pe aceeaşi treptă cu Kazahstanul – 154, Kîrghistan – 139, Georgia – 131. În statele UE această incidenţă constituie în medie 43 cazuri la 100 000 (Franţa – 16,6).

Un alt exemplu, relevant prin cifre, dar nesatisfăcător ca impact sunt cazurile de infectare cu HIV. Conform datelor Ministerului Sănătăţii al RM, pînă la 1ianuarie 2007 în ţară au fost înregistrate 3 400 cazuri. Dintre acestea 200 sunt însoţite şi de TBC.(şi acestea reprezintă doar date statistice, realitatea depăşind cu mult cifra estimată!)

O mare reuşită a sistemului de ocrotire a sănătăţii este implimentarea la nivel naţional a programului ,,Tuberculoza poate fi tratată’’ (finanţat de Guvernul RM şi al SUA), conform căruia a fost introdus diagnosticul şi tratamentul gratuit al TBC, ţara noastră fiind unica din ţările CSI care beneficiază de un astfel de program. În pofida acestui fapt cazurile de tuberculoză nu s-au diminuat. Însă nu este suficient de a implimenta doar programul de tratament, este necesar implimentarea unui program de profilaxie a bolii date. Deşi nici atunci nu ne-am putea bucura de rezultate pozitive, deoarece în condiţiile sociale extrem de dificile, programul nu va avea efectul scondat. Totuşi, populaţia s-ar părea nu reacţionează la mesaj, fiind preocupată de cîştigul propriei existenţe. Astfel rata frecventării de către cei săraci a instituţiilor medicale este extrem de joasă. Săracii cheltuiesc mai mult de jumătate din resure pe produse alimentare (75,8%). Respectiv, se reduc celelate surse rezervate altor mărfuri şi servicii. Sănătăţii revenindu-i doar 2,1%.

Populaţia trebuie protejată financiar de eventualele probleme de sănătate. Conform studiului ,,Accesului populaţiei la serviciul de sănătate din RM’’, 33,5% nu beneficiază de această protecţie, iar 25,5% se caracterizează printr-o protecţie redusă.

Combaterea sărăciei reprezintă un pas spre redresarea stării generale de sănătate a populaţiei şi evident diminuarea cazurilor noi de boli sociale.

Autori:

Viorica Radu

studentă anul II

fac. Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

USM

Iulian Balan (Smile :))

student anul IV

fac. Medicină Generală

USMF “Nicolae Testemiţanu”

Gingivita

Este o inflamaţie a gingiilor, datorată întreţinerii neigienice a cavităţii bucale, depunerii tartrului dentar, protezelor lucrate incorect şi a unor boli (diabet, scorbut, unele febre eruptive) sau intoxicaţii (cu plumb, mercur, săruri de argint, etc.). În bioterapia acestei boli se indică:

1. Gargara cu infuzia din frunze de Mur, două linguriţe de frunze la o cană cu apă (are acţiune antiinflamatoare).
2. Gargară cu suc de lămâie amestecat cu miere şi apă.
3. Infuzie sau decoct din frunze de Gutui.
4. Fructe proaspete cu acţiune antiinflamatorie şi sucul lor: afine, mure, agrişe, coacăze negre, portocale, smochine, etc.

Merişoare

Sânt fructele arbustului pitic Vaccinium vitis-idaea L. (Merişor), asemanator cu Afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1300 m; are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sânt campanulate, albe sau roşietice.

Fructele de Merişor este o baca sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui, datorită conţinutului în arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4-7%), acizi citric, malic, benzoic (circa 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, etc., tanin, vaccinin(un glucozid), săruri minerale, etc. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri.
În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de Merişor.

Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi lizează uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte (din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) uraţii.

Frunzele de Merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim; se usucă la umbră,în strat subţire. Ele conţin arbutozidă, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamină C şi alte vitamine, leucoantociani şi flavonali glicozidaţi (leucocianidină, cianidină, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici, etc.). Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele – ca şi fructele – au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor lizează uraţii, aşa cum s-a arătat.

Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzia din frunze de Merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide, imprimă infuziei acţiune diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de Merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.

Decoctul din frunze de Merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conţinutului în tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiaza urinară urică, etc.

Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe de frunze de mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece; după aceea lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după 10 min. i se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de 3-4 ore. Decoctului preparat ca mai sus, i se poate adăuga şi un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.

Decoctul din frunze de Merişor (30 g), flori de Albăstrele (10 g) şi Lemn dulce (10 g). Se pune o lingură din acest amestec într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe 10 minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinii, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.

În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de Merişor şi maceratul de glicerină din muguri de Merişor.

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992

Fisurile anale

Sânt ulceraţii liniare situate în pliurile cutaneo – mucoase ale regiunii anale, care produc dureri, mai ales noaptea. Aceste fisuri se pot trata cu:

1. Emulsie mucilaginoase sau decoct din seminţe de gutui (au efect emolient).
2. Comprese (cataplasme) cu infuzie din frunze de Mur.

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică" de Mihăescu Grigore, 1992

Erizipelul

Este o boală infectocontagioasă a pielii şi a ţesutului subcutanat, produsă de streptococ. Ea se localizează cel mai frecvent pe faţă, apoi pe membrele superioare şi inferioare. Se manifestă prin inflamarea, înroşirea şi tumefierea tegumentelor atinse de boală, însoţită de dureri locale, frisoane şi stare febrilă. Se tratează cu sulfamide sau cu antibiotice. În terapia acestei boli sânt indicate:

1. Uleiul de migdale dulci (are acţiune emolientă).
2. Decoctul din scoarţa tulpinii de Corn (intern).

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992