Coarnele

Aceste fructe se obţin aproape în exclusivitate de la plante sălbatice, deoarece Cornul(Cornus mas L.) se cultivă foarte puţin în ţara noastră, în parcuri şi în unele grăsimi de lângă casă.

Coacerea coarnelor, la unele tipuri, are loc în august, iar la altele în septembrie-octombrie.

Coarnele sânt drupe mici(1-2,5 cm lungime), de culoare roşie, liliachie, galbenă sau albicioasă.
Pulpa lor este acidă şi astringentă în faza de pârgă, apoi devine acidulat-dulce şi potrivit de astringentă. Din coarne se prepară dulceaţă, suc, sirop, marmeladă, pastă şi o peltea foarte plăcută. Coarnele se pot usca în cuptoare sau chiar la soare, ca prunele. Ele se mai folosesc la extragerea de pectină şi la prepararea unei băuturi alcoolice denumită cornată. Datorită taninozităţii şi acidităţii pronunţate, se consumă puţin în stare proaspătă.

Coarnele conţin: apă(circa 83%), zaharuri(6,0-10,4%), acizi(1,75-3,18%), tanin(0,55%), substanţe pectice(0,47%), substanţe proteice(0,43%), celuloză(0,4%), săruri minerale(0,52%), provitamina A, vitaminele B1, B2, vitamina C(24-72 mg la 100g în coarnele roşii şi 34-42 mg la 100g la 100g în coarnele galbene).

În bioterapie, de la Corn se folosesc fructele, frunzele şi scoarţa tulpinii.

Datorită conţinutului în tanin, coarnele proaspete sau preparate sub formă de decoct, macerat şi tinctură se folosesc în tratarea diareelor, a enteritei şi enterocolitei. Având proprietăţi hemostatice, coarnele se utilizează în epistaxis(hemoragii nazale).

Decoctul din scoarţa tulpinii de Corn, 5 g la 250 ml apă, având efect febrifug, se foloseşte la tratarea erizipelului(dermatoză) şi a rectocolitei ulcero-hemoragice; se bea pe parcursul unei zile.

Tinctură din fructe, scoarţă şi fructe de Corn este indicată în tratamentul rectocolitei ulcero-hemoragie. Se prepară prin macerare, 20% frunze, scoarţă şi fructe la 100 ml alcool etilic 60%, timp de 8-10 zile. Se iau de 3-4 ori pe zi câte 40 picături în puţină apă.

Colita

Este o inflamaţie acută sau cronică a colonului (intestinului gros), provocată de infecţii, stări alergice, tulburări endocrine, etc. Se manifestă prin dureri abdominale, scaune dese şi cu aspect variat. Are şi o formă gravă (colita ulceroasă). Aceasta se caracterizează prin aparaţia de numeroase ulceraţii pe mucoasa colonului; se manifestă prin scaune diareice, cu sânge şi puroi, alterarea stării generale a bolnavului, etc.; se poate complica cu perforaţii sau stenoze intestinale.

În colita cronică pot fi consumate numai sucuri de fructe uşor îndulcite, fructe coapte în cuptor, jeleuri, peltea de gutui, chisel, supe şi sosuri dietice din fructe. Foarte indicat este ceaiul de măceşe.

În colita acută sânt interzise orice fel de fructe şi sub orice formă.

Colecistita

Este o afecţiune infecţioasă, acută sau cronică, a vezicii biliare.

În dietoterapia acestei boli sânt indicate:

1. Fructele ajunse la maturitate sau bine pârguite, exceptând cireşele, vişinele şi fructele cu pieliţă groasă nedecojită (bogată în celuloză).
2. Socul de fructe proaspete (mere, caise, etc.) care se prepară din 200 g fructe, 15 g făină, 20 g unt şi 20 g zahăr. Se păstrează jumătate din cantitatea de fructe, iar cealaltă jumătate se pune la fier, cu coajă şi miez. Zeama rezultată se strecoară, iar în ea se adaugă apoi făina diluată în puţină apă rece, zahărul şi untul, se dau câteva clocote până se obţine un sos de consistenţa dorită. Înainte de servire, jumătatea de fructe proaspete păstrată, dată prin răzătoare (în cazul merelor), se strecoară prin tifon, iar zeama obţinută se adaugă la sos, în momentul servirii, pentru ca astfel să-şi păstreze vitaminele.
3. Uleiul de măsline sau de floarea-soarelui (două linguri) cu puţin suc de lămâie, consumat dimineaţa, pe nemâncate; se ţine corpul culcat pe partea dreaptă timp de 30 minute.

Cistite, pielo-cistite

Sânt inflamaţii ale mucoasei căilor urinare; se manifestă prin micţiuni (urinări) frecvente, dureri la urinare, urină tulbure, uneori hematurie (prezenţa sângelui în urină). Se tratează cu antibiotice şi dezinfectanţi urinari.

Bune rezultate în tratamentul acestei boli se obţin cu:

1. Macerat din frunze de Merişor.
2. Decoct din frunze de Merişor, de Mesteacăn, seminţe de Pătrunjel şi Coada calului câte 20 g din fiecare. Se folosesc 4 linguriţe din acest amestec la 0,5 litri de apă; se beau 3 ceşti pe zi.
3. Oţet de mere (câte două linguriţe într-un pahar cu 100 ml apă, la fiecare masă).

Ciroza hepatică

Este o scleroză a ficatului, instalată după inflamaţia lui cronică, prin distrugerea unei porţiuni cu celule active şi înlocuirea acesteia cu ţesut fibros, urmată adeseori de atrofia organului. Acest proces împiedică circulaţia sângelui până la nivelul celulelor ficatului, instalându-se insuficienţa hepatică.
Treptat se dezvoltă lichid ascitic în cavitatea peritoneală, iar vasele stomacului şi ale esofagului se îngroaşă şi se dilată, până se rup, dând naştere la hemoragii, uneori mortale.
Un rol important în declanşarea acestei boli îl au: hepatita epidermică, consumul exagerat şi îndelungat de alcool, etc. La începutul bolii, bolnavul se plânge de lipsa poftei de mâncare, greţuri, balonări şi oboseală, apoi se produc sângerări în nas şi în gingii.
Se recomandă aceeaşi dietă ca şi la hepatita cronică. Din fructe (inclusiv sucurile lor) sânt indicate cele care stimulează funcţia hepatică şi conţin multă vitamină C: lămâi, agrişe, cireşe, vişine, gutui, căpşuni, prune, struguri, etc.

Cardiopatia ischemică

Această boală se caracterizează prin dezechilibru absolut sau relativ dintre aportul de sânge oxigenat şi nevoile miocardului, datorită unei strâmtori organice sau spastice a coronarelor, care poate determina crize de anghină pectorală şi infarctul miocardic.

În tratamentul bolii se recomandă:

1. Infuzie sau tinctură cu flori, frunze sau fructe de Păducel (în timpul crizei sau preventiv).
2. Infuzie din flori de Porumbar, 5 g la 250 ml apă; se bea o cană pe zi.
3. Decoct din fructe de Porumbar, 5 g l a250 ml apă, o dată pe zi.
4. Infuzie din măceşe cu extracţie prelungită după infuzare (24 de ore la temperatura camerei). Se prepară din 35 g fructe zdrobite la 0,7 litri apă; se bea în două reprize, în cursul unei zile.
5. Infuzia din frunze de Zmeur, 10 g la 250 ml apă în clocot; se beau 0,5 litri pe zi; este foarte bogată în vitamina C.

Bronşita cronică

Se poate vorbi de o bronşită cronică numai în situaţia în care bolnavul tuşeşte şi expectorează cel puţin trei luni pe an, fenomenul acesta repetându-se timp de doi ani sau mai mult. Boala aceasta se datorează infecţiilor bronhice, tutunului, atmosferei impure şi umede, unor stări alergice, etc. Dacă nu este tratată la timp, se complică adesea cu emfizem pulmonar sau cu insuficienţă cardiacă.

În tratamentul acestei boli se indică:

1. Decoctul din fructe de Porumbar sau infuzia din flori de Porumbar.
2. Decoctul din seminţe de gutui, 2-3 pahare pe zi.
3. Sucul de afine cu miere, în părţi egale; se recomandă 3 linguriţe pe zi.
4. Smochine uscate sau curmal, înmuiate în apă 8 ore; lichidul se încălzeşte şi se bea împreună cu fructele; în loc de apă se poate folosi lapte.
5. Fructe proaspete sau sucul lor: pere, mere, coacăze roşii şi negre.

Bronşita acută

Este o inflamare a mucoasei bronhiilor datorată unei infecţii. Se manifestă prin dureri în zona sternului, senzaţie de arsură în gât, tuse (la început uscată, apoi expectoraţie), uşoară greutate în respiraţie, etc.; evoluează fără febră şi, de obicei, se vindecă. Are şi o formă gravă, numită bronşită capilară (catar sufocant), datorată inflamaţiei mucoasei micilor bronhii; se manifestă prin greutate continuă în respiraţie, tuse violentă, fără expectoraţie, febră mare (39-40 grade), sete, lipsa poftei de mâncare, delir, uneori convulsii, etc.; dacă, nu se tratează, poate evolua spre asfixie şi moarte.

În tratamentul acestei boli se recomandă:

1. Infuzie din frunze de Castan comestibil 2-3%, îndulcită cu miere; se beau 1-2 căni pe zi.
2. Fructe proaspete sau sucul lor: mere, mure, dude negre, etc.

Blefarita

Este o inflamaţie a marginei libere a pleoapelor, care afectează tegumentul, glandele sebacee şi foliculii ciliari. Poate persista toată viaţa, fiind influenţată greu de tratament.

Se tratează cu comprese cu decoct din seminţe de gutuie.

Astmul bronşic

Se manifestă prin greutate în respiraţie şi inspiraţie, nevoie intensă de aer şi senzaţie de sufocare. Ea apare, de obicei, sub formă de crize şi se datoreşte pătrunderii unor particule mici (praf, polen, perişori) care irită aparatul respirator, unei stări alergice, infecţii, etc.

În tratamentul astmului bronşic se recomandă:

1. Infuzie din muguri de alun.
2. Smochine.
3. Oţet de mere, două linguriţe la 100 ml apă; se amestecă bine şi se bea dimineaţa, la sculare.

Astenia

Este o slăbiciune generală a organismului(scăderea forţei fizice şi intelectuale); se deosebeşte de starea fiziologică de oboseală, prin caracterul ei intens şi prelungit, ea nedispărând prin repausul obişnuit. Pentru prevenirea şi combaterea asteniei, se recomandă:

1. Fructe proaspete sau sucul lor: caise, piersici, fragi, zmeură, dude negre, pere, mere, prune, struguri, portocale, rodie, etc.
2. Miez de migdale dulci, de nucă, de alune şi de castane.
3. Smochine, curmale, banane, etc.

Coacăzele

După culoarea pieliţei fructelor, se deosebesc soiuri de coacăze albe, de coacăze roşii (ambele aparţinând speciei Ribes rubrum, Ribes vulgare) şi de coacăze negre, acestea din urmă provenind în principal din specia Ribes nigrum.

Coacăzele se recoltează în luna iulie. Întâi ajung la maturitate coacăzele negre (cu circa 7-10 zile înaintea celor roşii şi albe).

Principalele soiuri de coacăze negre sânt: Record, Negre mari, Bogatîr, Consort, Baldwin, Mendip Cross, Daniel de Septembrie. Dintre soiurile de Coacăz cu fructe albe mai valoroase sânt: Mărgăritar, Albe de Olanda şi Albe mari, iar dintre cele cu fructe roşii: Roşu timpuriu, Abundent Roşu de Versailles şi Roşu de Olanda.

Coacăzele conţin apă (78,5-87,7%), zaharuri (4,1-8,8%), acizi (1-3,6%, reprezentanţi în principal prin acid malic, acid citric şi acid tartic), tanin(0,26-0,51%), substanţe proteice (0,94-1,74%), celuloză(1,43-4,57%), săruri minerale(0,3-0,8%), provitamina A, vitaminele B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina C, vitamina P, vitamina PP, antocian, etc. Coacăzele negre se numără între fructele cele mai bogate în vitaminele C şi P. Conţinutul de vitamină C al coacăzelor negre este 65-400 mg la 100 g (mai frecvent 160-190 mg la 100 g), iar al coacăzelor albe şi roşii de 20-60 mg la 100 g. Coacăzele menţin vitamina C în stare stabilă(datorită antocianilor) şi în formă activă biologic, deoarece nu conţin enzima ascorbicoxidaza, care inactivează vitamina C, transformând-o în acid dehidroascorbic (forma inactivă). Acest acid lipseşte din coacăze. De aceea, ele sânt o sursă excelentă de vitamină C; 80-100% din vitamina C se păstrează în produsele obţinute din coacăze (suc, sirop, vin).

Analizele efectuate de Tudor A. T. (1989) la 12 soiuri de coacăze negre, roşii şi albe, arată că glucoza şi fructoza deţin circa 89% din totalul zaharurilor, iar zaharoza 10,2%.

Coacăzele negre îşi intensifică culoarea în următoarele 2-3 zile după recoltare, ceea ce constituie un avantaj la valorificarea lor. Dimpotrivă, coacăzele albe şi roşii nu-şi mai intensifică culoarea pieliţii după recoltare.

Începând după 3-4 zile de la recoltare, dacă nu se asigură condiţii optime de conservare temporară (de 00C şi umiditatea relativă a aerului de 90-95%).

Coacăzele albe şi roşii, având un aport echilibrat între zahăr şi aciditate, se pot consuma în stare proaspătă, sub formă de suc pur sau de suc diluat cu apă (100-500 ml pe zi, în 3-4 reprize), precum şi ca jeleu. Ele au efect remineralizant, laxativ, diuretic, depurativ şi hemostatic. Ele sânt un decongestionant hepatic. Se recomandă în cazuri de inapetenţă, demineralizare, dispepsii (insuficienţa sucului gastric), inflamaţii diagestive şi urinare, litiaza urinară, insuficienţă hepatică, icter, artrism, reumatism, gută, constipaţie, afecţiuni febrile.

Coacăzele negre, având gust foxat, se foloseşte pentru vin, sirop, peltea. Ele sânt foarte bogate în mangan (0,13 mg la 100g), element chimic care, reglează activitatea unor hormoni (îndeosebi a celor sexuali), participă la formarea sângelui şi a laptelui şi stimulează activitatea sistemului nervos central. Coacăzele sunt de asemenea, foarte bogate în magneziu, precum şi în fier (0,9 mg la 100g), care le imprimă acţiune hematopoetică, deci antianemică. Antocianţii din coacăzele negre sporesc acuitatea vizuală.

Datorită substanţelor pectice, taninurilor şi sărurilor de potasiu, sucul de coacăze negre are acţiune antiinflamatori, stimulează secreţia sucului gastric, reduce procesele de putrefacţie şi măreşte diureza, fapt pentru care se foloseşte în tratarea colitelor cronice, gastritelor cronice hiperacide, a stomatitelor, a proceselor inflamatorii ale ficatului, a calculozei biliare, a insuficienţelor cardio-respiratorii, a aterosclerozei, a unor boli reumatice care însoţesc insuficienţa cardiacă, precum şi pentru prevenirea accidentelor vasculare. Efectul remineralizant şi tonic al coacăzelor negre se datorează bogăţiei în vitamina C şi în elemente minerale alcalinizante (fosfor, magneziu, calciu).

Având proprietăţi antianginoase şi febrifuge, coacăzele negre se folosesc în tratarea amigdalitei cronice. Consumul lor mai este indicat în hidropizie, scorbut, etc.

Deoarece au conţinut redus în zaharuri, coacăzele pot fi consumate de diabetici.

Pelteaua de coacăze, conţinând tanin, se foloseşte în diaree de fermentaţie.

Siropul de coacăze, diluat eventual cu apă, este foarte răcoritor în stări febrile infecţioase, în cazuri de rujeolă(pojar), scarlatină, inflamaţii urinare şi febre bilioase.

Siropul pectoral se prepară di 250 g coacăze la 1 litru de apă, care se fierb până scad la jumătate; apoi se adaugă o cantitate egală de zahăr şi se fierb din nou, până scade la jumătate. Se ia câte o linguriţă, la două ore, în caz de tuse, anghine sau laringite.

Decoctul din coacăze negre 5% este foarte bogat în vitamină C, rutozid, săruri de potasiu, etc. Se foloseşte contra arteritei şi aterosclerozei. În loc de decoct se poate folosi suc de gem din coacăze.
Frunzele de Coacăz negru, se recoltează în mai-iunie şi se usucă în strat subţire, la umbră şi în curent de aer. Se foloseşte sub formă de infuzie, decoct şi macerat glicerinat.

Infuzia din frunze de Coacăz negru 2-3% are acţiune calmantă, hipotensivă şi diuretică; se foloseşte în urticarie, hipertensiune arterială, alcoolism, periartrita scapulo-humerală, etc.; se beau câte 100 ml, de două ori pe zi(dimineaţa şi seara).

Decoctul din frunze de Coacăz negru se prepară dintr-o lingură de frunze uscate la 200 ml apă rece; se fierb 5 minute; se foloseşte la dezintoxicarea alcoolicilor, la tratarea înţepăturilor de insecte(are acţiune calmantă), etc. contra înţepăturilor de insecte se poate freca locul dureros cu frunze de Coacăz strivite.

Maceratul glicerinat din frunze de Coacăz negru este indicat în prostatită, psoriazis, infecţii urinare; se obţine prin macerarea la rece a 100 g frunze la un litru de apă care conţine 10% glicerină. Se beau 2-3 căni pe zi.

Infuzia din muguri de Coacăz negru, o lingură de muguri la o cană în clocot, are acţiune antialergică; se beau 1-2 căni pe zi, în cazuri de rinite, rinosinuzite alergice, episclerită, conjunctivă.

Maceratul glicerinat din muguri de Coacăz negru este indicat în psoriazis, rinite, rinosinuzite alergice, impotenţă, etc.

Tinctură din muguri de Coacăz negru se foloseşte în tratamentul infecţiei urinare, al episcleritei, urticariei, etc. Se prepară din 20% muguri uscaţi în 100 ml alcool etilic 60%, prin macerat timp de 8-10 zile. Se iau de 3 ori pe zi câte 50 picături în puţină apă.

Arterita şi trombangeita obliterantă

Sânt inflamaţii ale arterelor, întâlnite, mai ales, la bărbaţii tineri. Se localizează, de preferinţă, la picioare. Debutează cu o senzaţie de greutate la gleznă sau pulpă, care apare la mers. Într-o fază mai avansată, durerea survine chiar la repaus şi poate fi însoţită de tulburări trofice. Pielea devine uscată, iar muşchii gambelor se atrofiază. Cu vremea, pot apărea ulceraţii sau gangrenă, la început sub formă de pete violacee la pulpa degetelor, care apoi se ulcerează, ţesuturile distrugându-se complet. Frigul umed şi fumatul sânt factori favorizaţi.

În tratamentul acestor boli se indică:

1. Infuzia sau decoctul de măceşe, două linguri la 0,5 litri apă (se bea într-o zi). Vitaminele C şi P din măceşe menţin elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare.
2. Infuzia din fructe de Cătină albă, o linguriţă de frunze zdrobite la o cană cu apă clocotită. Se mai poate folosi suc sau sirop din fructe de Cătină albă.
3. Infuzie din coacăze negre, două linguriţe de fructe zdrobite la o cană cu apă clocotită. Se beau două căni pe zi. Se mai poate folosi siropul sau gemul de coacăze negre.
4. Oţetul de mere, două linguriţe într-un pahar cu 100 ml apă. Se bea de două ori pe zi, înainte sau în timpul meselor.
5. Fructe proaspete: afine, fragi, căpşune, lămâi, mere, etc.
6. Cură de drojdie de bere în suc de fructe (lămâi, măceşe), în suc de tomate sau în lapte. La un litru de suc sau de lapte se adaugă 4 linguri de praf de drojdie; se amestecă bine şi se ţine în frigider. Din acest amestec se consumă trei pahare pe zi. De fiecare dată, se agită conţinutul, înainte de a se bea, deoarece drojdia de bere se depune la fundul vasului.

Arterioscleroza

Această boală constă în îngroşarea pereţilor arterelor şi transformarea ţesutului muscular elastic din pereţii acestor artere în ţesut fibros, dur, impregnat cu săruri de calciu şi cu substanţe grase, proces ce duce la creşterea tensiunii arteriale, la perturbarea irigaţiei organelor şi a funcţiilor acestora. Boala apare, de regulă, la persoanele în vârstă(arterioscleroză senilă), la cele care fac exces de grăsimi, la sedentari, precum şi în diverse stări patologice (infecţii sau intoxicaţii cronice, boli endocrine, renale, etc.). Arterioscleroza se asociază, de obicei, cu ateroscleroza, afecţiune ce constă în depuneri de aterom pe pereţii arteriali din rinichi, inimă, creier.

După unii cercetători, arterioscleroza s-ar datora unei carenţe de vitamină C. Deci, pentru prevenirea şi tratarea acestor boli, se recomandă un regim dietetic bogat în vitamina C (în care să intre fructe de Cătină albă, măceşe, coacăze negre, citrice, afine, căpşuni, cireşe, mere, etc., suc, gem şi marmeladă pregătită din aceste fructe). Ca şi în cazul hipertensiunii arteriale, fructele se pot consuma sub orice formă: proaspete, coapte în cuptor, sucuri, peltea, etc. Se mai indică:

1. Decoct de măceşe (2-5%), îndulcit cu miere de albine; se beau două căni pe zi.
2. Decoct din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere (două căni zilnic).
3. Decoct din fructe de Coacăz negru 5%, îndulcit cu miere; se beau două căni pe zi.
4. Infuzie din fructe şi frunze de Păducel, o linguriţă de plantă la o cană; se bea o cană pe zi.
5. Macerat de usturoi cu lămâie care se prepară dintr-o căpăţână de usturoi, curăţată şi pisată, o lămâie şi un litru de apă. Într-un vas se pune usturoiul, coaja rasă şi zeama de la o lămâie, precum şi apa clocotită; vasul se acoperă şi se lasă pentru macerat timp de două zile. Se consumă câte o linguriţă de trei ori pe zi, timp îndelungat, atât preventiv, cât şi curativ.
6. Oţetul de mere cu miere, două linguriţe de preparat la 100ml apă; se bea de trei ori pe zi, înainte de mese.

Arsuri

Arsurile sânt leziuni produse prin ardere(căldură, foc) sau prin contactul direct cu unii acizi. În tratamentul lor se indică:

1. Cataplasmele cu ulei de migdale dulci sau cu seminţe de Dovleac, care au acţiune emolientă(înmoaie pielea şi previn procesele inflamatorii).
2. Emulsie mucilaginoasă sau decoct din seminţe de gutui.
3. Băi locale sau cataplasme cu infuzie din flori de Soc.

Aritmii cardiace

Tulburări ale ritmului cardiac, datorită constipaţiei, abuzului de cafea, fumatului, băuturilor alcoolice, etc. Se tratează cu:

1. Infuzie din fructe, flori şi fructe de Păducel: o linguriţă părţi de plantă la 200 ml apă în clocot; se bea în cursul unei zile, iar cura durează până la normalizarea bătăilor inimii.

Anghina (angina) pectorală

Este o boală de inimă ce constă în crize dureroase în regiunea cardiacă, cu iradiere în mâna stângă, în omoplat şi în gât, însoţită de accese de asfixie; este determinată de spasme sau alterări structurale ale arterelor coronare, care hrănesc inima, aceasta fiind irigată insuficient.

În tratamentul acestei boli se indică aceleaşi fructe ca şi în anghină(coacăze negre, dude negre, mure, lămâi.).

Anghina

Este o inflamaţie a faringelui şi a amigdalelor, care produce dureri de înghiţire, uneori şi stări febrile.

În tratamentul anghinei sânt recomandate:

1. Infuzia din fructe şi frunze de Mur; siropul de mure.
2. Fructe proaspete: coacăze negre, dude negre.
3. Sucul de lămâie.
   

Anemia

Anemia constă în scăderea numărului de globule roşii şi a hemoglobinei din sânge. Ea poate fi de natură parazitară, infecţioasă, toxică, etc. Se manifestă prin paloarea feţei şi a mucoaselor, palpitaţiei, astenie, etc. Pentru prevenirea şi tratarea anemiei se recomandă:

1. Infuzie din fructe de Cătină albă, o linguriţă de fructe zdrobite la 200 ml apă clocotită; se infuzează până la răcire; se beau 3 căni pe zi, din care una seara, la culcare.
2. Infuzie din flori de Porumbar.
3. Fructe proaspete de Cătină albă(20-30 g pe zi).
4. Fructe proaspete bogate în fier: alune, migdale, nuci, castane comestibile, măceşe, coacăze, piersici, zmeură, gutui, mure, afine, căpşuni, caise, cireşe, vişine, prune, etc.
5. Fructe deshidratate(uscate în cuptor): prune, caise, smochine, curmale, etc. Acestea sânt foarte bogate în glucide, fier, etc.
6. Ananas, portocale, măsline.

Amigdalita

Este o inflamaţie, prin infecţie, a amigdalelor.

În tratamentul amigdalelor se indică:

1. Gargare cu suc de lămâie, de 3-5 ori pe zi; după gargară, sucul se înghite.Gargare cu suc sau decoct de gutuie.
2. Infuzie din fructe sau frunze de Mur.
3. Fructe proaspete cu proprietăţi antianginoase şi febrifuge: coacăze negre, zmeură, căpşuni, afine (sau sucul lor).
4. Smochine proaspete sau uscate(înmuiate în apă timp de 6-8 ore).
5. Portocale.

Alcoolismul (dezintoxicarea alcoolicilor)

Prin alcoolism se înţelege consumul abuziv şi repetat de alcool etilic. Bolnavul are tendinţă irezistibilă de alcool, devenind dependent de acest drog, cu efecte toxice.

În tratamentul de dezintoxicare sânt indicate:

1. Decoctul de măceşe, două linguri de fructe zdrobite la 0,5 l apă în clocot; se fierbe încă 5 minute; se filtrează şi se bea în cursul unei zilei. Cura durează până la dezintoxicare.
2. Decoctul din frunze de Coacăz negru(o linguriţă de frunze uscate la 250 ml apă); se fierbe 5 minute; se consumă dimineaţa (1/2 din cantitate) şi seara (restul de 1/2). Cura durează 30-40 de zile.
3. Infuzie din fructe de Cătină albă.

Afte

Ulceraţii dureroase ale mucoasei bucale, cu contur regulat, de culoare gălbuie-cenuşie, înconjurate de un halou roşu.

În tratamentul acestei boli se recomandă:

1. Gargare cu decoct de afine(10 g fructe uscate la 300 ml apă), de 3-4 ori pe zi. Afinele sânt active prin derivaţi antocianici şi prin pectine.
2. Gargare cu suc de dude recoltate în faza de pârgă.
3. Gargare cu suc (zeamă) de lămâie amestecată cu miere şi apă fiartă şi răcită.

Aerofagia

Înghiţire sau acumulare în stomac a unei cantităţi de aer, care provoacă balonări; apare ca fenomen patologic la nevropaţi, iar la sugari se datorează, de cele mai multe ori, suptul în gol.

Pentru combaterea aerofagiei se recomandă:

1. Infuzie de lămâie.
2. Lichior medicinal din gutuie sau suc de gutuie.

Acneea

Folosirea fructelor, florilor şi frunzelor pomilor şi arbuştilor fructiferi în terapia diverselor boli

Pe lângă tratamentele specifice, indicate pentru fiecare afecţiune de medicul specialist, în multe boli, se pot folosi ca adjuvante fructe şi derivate de fructe sau din alte organe ale plantelor, inclusiv cele pomicole. De regulă, acestea nu realizează singure vindecarea bolii, dar contribuie la prevenirea şi combaterea ei.

Acneea

Boală de piele(dermatoză) ce se caracterizează prin erupţie polimorfă de papule, pustule, mici abcese dermo-hipodermice, care apar pe faţă, uneori şi pe torace. Se întâlneşte la ambele sexe, mai ales la vârsta adolescenţei: În tratamentul acestei boli se indică:

1. Loţiune cu suc de struguri: se spală pielea cu un tampon de vată îmbibată cu suc şi se lasă 10 minute, apoi se şterge pielea cu apă călduţă, adăugându-se eventual, puţin bicarbonat de sodiu.
2. Infuzie sau decoct din frunze de Nuc (intern): 15 picături, de 3 ori pe zi; are efect favorabil datorită conţinutului mare de taninuri.

Cireşele

Alături de căpşune, cireşele sânt primele fructe care ajung la maturitate în cursul anului(în jur de 10-15 Mai) şi de aceea sânt foarte solicitate de consumatori. Sezonul de cireşe durează 6-8 săptămâni. După gust, se deosebesc cireşe dulci şi cireşe amare. Cireşele dulci se obţin numai de la pomii cultivaţi. După consistenţa pulpei, se deosebesc trei grupe de soiuri dulci: cu pulpă moale, cu pulpă semipietroasă, cu pulpă pietroasă, acestea fiind cele mai valoroase. Cireşele amare se obţin de la pomii sălbatici sau de la pomii altoiţi. Ele sânt mai mici decât cireşele dulci, mai perisabile şi sânt mai bogate în tanin. Din cireşele amare se prepară o dulceaţă de calitate superioară, lichior, suc, şerbet, etc.

Cireşele dulci conţin: apă(75-89%), zaharuri(7,7-16,8%), acizi(0,49-1,37%), pectine(0,06-0,39%), substanţe tanoide, săruri minerale(de potasiu, fier, calciu, magneziu, etc.), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, E, P, B6, acid pantotenic, vitamina PP, etc. Valoarea energetică a cireşelor este 43-98 kcal/100g Cireşele dulci se folosesc pentru consum în stare proaspătă, compot, dulceaţă, gem, suc, etc.

Cura de cireşe dulci (în 1-2 zile pe săptămână, câte 0,5-1kg de fructe proaspete, fără alte alimente) realizează o excelentă depuraţie organică, înlesnind eliminarea toxinelor din organism.

Cireşele au, totodată antiinfecţioasă(măresc reacţia naturală de apărare a organismului), antireumatismală şi antirahitică. Ele sânt un reglementator hepatic şi gastric, un sedativ al sistemului nervos, contribuie la regenerarea ţesuturilor şi au efect laxativ. Sunt indicate în tratarea aterosclerozei, a obezităţii, a unor afecţiuni hepatice, a gutei, a artritismului, litiazelor(urinară şi biliară), în fermentaţii intestinale şi constipaţie. Pentru bătrâni şi dispeptici, cireşele fierte(sub formă de compot şi dulceaţă) sânt mai indicate decât cele proaspete. Se poate face şi o cură cu suc de cireşe.

Decoctul din cozi de cireşe (sau de vişine) se prepară dintr-un pumn de codiţe (pedunculi) la 0,6 litri apă rece. Se fierb 15-20 de min., apoi se îndulceşte şi se bea călduţ, în cursul unei zile, în 3-4 reprize. Are efect diuretic. Dă rezultate bune în afecţiuni ale rinichilor şi ficatului. Acţiunea diuretică a codiţilor de cireşe sau de vişine creşte dacă li se adaugă frunze de merişor, coada calului şi frunze de mesteacăn.

Gumele de pe scoarţa Cireşului se folosesc în tratarea artritelor. Aceste gume(cleiuri), dizolvate în apă, dau o soluţie numită „loţiune contra pecinginii”. Pecinginea este o boală de piele contagioasă, caracterizată prin erupţie cu băşicuţe care, prin uscare, lasă nişte pete scorţoase , ce produc mâncărime.

Cătina albă

Fructele de Cătină albă sânt drupe false, cu un singur sâmbure. Ele au forma unor bobiţe mici(0,30-0,55g), sferice, galbene sau portocalii, acide şi astringente înainte de coacere; după aceea pierd mult din aciditate şi taninozitate.

Perioada de recoltare a Cătinei albe durează de la mijlocul lunii august până spre sfârşitul lunii septembrie.

Ele conţin apă(71-82%), zahăr reducător(fructoză şi glucoză), foarte puţină zaharoză(0,06-0,94%), acizi(1,5-4,1%), pectină(0,14-0,50%), tanin(1,8%), celuloză(0,92%), proteine(1,2%), săruri minerale(sânt foarte bogate în fosfor şi calciu), carotinoide, ca betacarotina(provitamina A) şi xanthofila, precum şi flavone. Cătina albă este, alături de Măceş, specia pomicolă cu cel mai ridicat conţinut în vitamină C (405-860mh/100g, în fructele galbene şi 452-1332mg/100g în fructele portocalii). Fructele de Cătină albă sânt bogate şi în alte vitamine, cum sânt cele din complexul B(B1,B2,B6, acidul folic, inozitolul, vitamina PP); vitaminele E, F, K şi P, fiind considerate veritabile ”polivitamine naturale ”.

Cura de fructe şi suc de Cătină albă. Prin conţinutul ridicat al fructelor de Cătină albă în provitamină A, este influenţată favorabil vederea. Ele sânt un tonifiant general, cu efect benefice în avitaminoze şi anemii, în convalescenţă.

Fiind sărace în zaharoză şi bogate în vitamină E fructele sânt indicate în diabetul zaharat.

Decoctul din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere, dă rezultate bune în tratarea diareei, a aterosclerozei, artritei şi trombangeitei obliterante, precum şi a anemiei. Se beau două căni pe zi.

Infuzia din fructe de Cătină albă se foloseşte în cazuri de anemie, diaree, hepatită epidermică, hepatită cronică, ciroză hepatică şi urticarie. Această infuzie se prepară din două linguri de fructe zdrobite la 0,5 litri apă clocotită; se lasă vasul acoperit 30 min.; se bea fracţionat, în cursul unei zile, făcându-se o cură îndelungată; dă rezultate foarte bune şi contra alcoolismului(se bea până la dezintoxicare).

O băutură răcoritoare din Cătină albă, cu gust plăcut, se obţine din 750g fructe, care se fierb în 6 litri şi 1 kg zahăr. După răcire, se toarnă în sticle şi se păstrează la loc răcoros.

Uleiul de Cătină albă este bogat în vitamină E, care – aşa cum s-a arătat – este un antioxidant natural al lipidelor şi inhibă formarea peroxizilor acizilor graşi, care sânt implicaţi în apariţia cancerului. Acest ulei conţine peste 200mg vitamină E la 100g. El se foloseşte pentru tratarea unor boli dermatologice şi arsuri; are totodată proprietatea de a proteja pielea şi mucoasele contra unor radiaţii.

În urma administrării extractelor de Cătină albă, sub formă de pulbere, ulei, etc., s-au constatat ameliorări şi vindecări ale unor boli oculare, cardiovasculare, reumatism, ulcer gastric, conjunctivite acute, hipertensiune arterială, nevroze, dermatoze, stări inflamatorii, etc.

Ceaiul din fructe uscate de Cătină albă, ameliorează starea de oboseală intelectuală, fiind un remediu natural al insomniei.

Cercetări mai recente arată că extractul de coajă de Cătină albă ar anihila dezvoltarea unor tumori experimentale.

Căpşunile şi Fragii

În realitate, căpşunii cultivaţi sânt soiuri de Fragi cu fruct mare.

Se cultivă două feluri de soiuri de Căpşuni: neremontante(cu o recoltă pe an, în mai-iunie) şi remontante(cu două recolte pe an: una în mai-iunie, iar alta în septembrie-octombrie). La Căpşunul cultivat în solarii, coacerea fructelor începe în aprilie.

Căpşunele conţin apă(87-91%), zaharuri(4,5-9,7%), acizi(0,72-1,91%), proteine(0,94-1,74%), pectine(0,10-0,51%), celuloză(0,60-2,32%), săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, fier, iod), provitamina A, vitaminele B1,B2,B6,PP,K,E, acid pantotenic antociani, acid salicilic(0,001g%).

Florile Căpşunului sânt grupate în infloriscenţe. În cadrul aceleiaşi inflorescenţe, atât florile, cât şi fructele apar şi se dezvoltă foarte eşalonat, încât fructele de pe aceeaşi plantă se recoltează în 6-8 reprize, la intervale de câte 2-3 zile. Fructele din primele două etape de cules sânt mult mai mari, mai bogate în substanţă uscată, în vitamină C şi în săruri minerale decât cele din ultimele etape.

În scopuri terapeutice, de la Căpşun se folosesc fructele, frunzele şi rizomii.

Cura de căpşune. Fiind bogate în vitamine din complexul B(B1,b2,B6) şi în mangan, care au rol important în funcţionarea normală a sistemului nervos, căpşunele sânt indicate în astenii şi pentru prevenirea insomniilor. Întrucât conţin mult fier şi cupru căpşunele se se folosesc în tratamentul anemiilor. Având efect tonic, remineralizant, se recomandă în tuberculoză. Ele au rol şi de reglementator hepatic(conţin vitamina K, care este esenţial pentru funcţionarea normală a ficatului, fiind un factor de longevitate). Datorită conţinutului în vitamina PP, care este vasodilatatoare, căpşunele au rol hipotensor; ca atare, ele se folosesc în tratamentul hipertensiunii arteriale. Cura de căpşune înlesneşte acţiunea sistemului imunitar, are un puternic efect diuretic, depurativ, favorizând eliminarea acidului uric, a toxinelor şi a excesului de colesterol. Mai este folosit în afecţiuni renale, în reumatism, artritism, gută, ateroscleroză, etc.

Conţinând vitamina E şi puţine zaharuri, căpşunele pot fi consumate de diabetici.

Căpşunele conţin 6,33% zaharoză şi 4,98% zahăr invertit(glucoză şi fructoză). Căpşunele în pârgă sânt constipante, iar cele bine coapte au efect laxativ. Pentru nediabetici se recomandă cure de căpşune de 250-500g pe zi, de preferinţă dimineaţa, timp de 7-14 zile. Fontenelle, care a atins vârsta de 100 de ani, îşi atribuia această longevitate cantităţii apreciabile de fragi pe care a consumat-o. Căpşunele sânt contraindicate persoanelor alergice, cărora le pot produce urticarie. Conţinând acid citric şi fragarol, căpşunele au acţiune bactericidă. Contra oxiurilor se recomandă 500g căpşuni, dimineaţa, pe stomacul gol, fără a mai consuma altceva până la prânz.

Spuma de căpşune şi gelatina din suc de căpşune se prepară ca şi cele de zmeură. Ele au aceleaşi utilizări terapeutice ca şi fructele.

Căpşunele se folosesc şi în cosmetică.

Frunzele de Căpşun conţin tanin, fragarol, cvercitrină(flavonă component al vitaminei P), citrol, ulei volatil, zaharuri, săruri minerale, vitamină C, etc. Datorită taninului, frunzele au proprietăţi astringente; în tratamentul diabetului, contribuie la eliminarea acidului uric, au efect diuretic în diferite boli ale rinichilor şi vezicii urinare. Fragaronul imprimă frunzelor proprietăţi dezinfectante(bactericide).

Foliolele frunzelor de Căpşun se recoltează, fără peţiolul principal, în perioada iunie-septembrie.

Infuzia din frunze de Fag mărunţite(două linguriţe la 200ml apă clocotită) este indicată în diabetul zaharat; se beau câte două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Căpşun combate diareea cronică, enteritele, enterocolitele, hemoragiile interne şi catarul pulmonar.

Ceaiul alimentar preparat dintr-un amestec de frunze de Fag, frunze de Afin, de Zmeur şi de Mur este plăcut şi poate fi utilizat în mod curent.

Rizomii (tulpinile subterane) de Căpşun, uscaţi şi măcinaţi, se utilizează la prepararea de infuzie şi decoct, care au proprietăţi antigutoase, fiind indicate în gută, reumatism şi (pe cale externă) în herpes.

Castanele comestibile

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, castanii cultivaţi ocupă, deocamdată, suprafeţe reduse.

Castanele se coc în septembrie. În stare proaspătă, ele nu se pot păstra prea mult, deoarece mucegăiesc. Pentru a mări până la câteva luni durata lor în stare proaspătă, se introduc, pe măsura recoltării, în vase cu apă rece, în care se ţine circa 20 de ore, apoi se scot, se lasă să se zvânte, ferite de soare, iar după aceea se aşează în straturi, în nisip curat şi uscat.

Castanele conţin: apă(52%), amidon(27-39%), mono- şi dizaharide(12-14%), proteine(3-5%), grăsimi(4-5%), săruri minerale 1,03%(foarte mult potasiu – 50% din cenuşă), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, etc. Ele se folosesc fierte(piureuri), prăjite, sau coapte, ca garnituri la diferite preparate, culinare, creme, umpluturi.

Făina de castane, care are o culoare galbenă – roşiatică, se utilizează pentru fabricarea alcoolului, la prepararea halvalei, a ciocolatei, a unor prăjituri şi bomboane, chiar a pâinii(în amestec cu făina de grâu); ea poate înlocui, la nevoie, cartoful(piure de castane). Făina de castane conţine circa 7% proteine, 3% grăsimi, 83% substanţe hidrocarbonate, 4% celuloză şi 2,7% substanţe minerale, fiind foarte apropiată ca valoare nutritivă de făină de grâu, de orez şi de orz. Din castanele prăjite şi măcinate se prepară un surogat de cafea apreciat de consumatori.

Miezul de castane are efect energetic(150-200 calorii/100g) antianemic, remineralizant, antiseptic al tubului digestiv, stimulator al digestiei, tonic muscular, nervos şi venos. Este indicat în astenii fizice şi intelectuale, anemii, enterite, enterocolite, dizenterie, hemoroizi, varice, etc. Ca piure, castanele sânt excelente dispeptici, convalescenţi şi bătrâni. Ele sânt contraindicate diabeticilor şi obezilor.

Băile cu făină de castane dulci(comestibile) se folosesc în tratamentul reumatismului cardio-articular şi endocarditei postreumatice. Ele se prepară astfel: făina, în cantitate de 1-1,5kg, se pune în apă rece, apoi se fierbe 30 min., se decantează şi se adaugă apei din cadă. Se poate folosi şi extract gata preparat. Durata unei băi de 15-20 de min. Se face câte o baie zilnic, timp de 21 zile. Sau: 800g făină în 5 litri apă; se fierbe 15-20 min., apoi se strecoară, iar lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care trebuie să aibă t0 -370C. În cadă se stă 15-20 min. Se fac 10-15 băi, câte una zilnic. Sunt necesare în flebite, tromboflebite, varice, ulcer varicos, edeme traumatice după fracturi.

Infuzie din frunze de Castan nobil(Castanea sativa) are acţiune antiinflamatoare; se prepară din 2-3 frunze/100ml apă clocotită; se bea îndulcită cu miere, pentru combaterea traheobronşitei acute. Se consumă 2-3 căni pe zi.

Polenul Castanului nobil conţine substanţe antibiotice, este diuretic şi uşor laxativ.

Caisele

Având aroma intensă şi deosebit de plăcută, caisele se numără între cele mai apreciate fructe de masă. Din ele se prepară gem, compot, marmeladă, dulceaţă, suc, nectar, caisată, coniac, pistil(pastă uscată care se poate păstra timp îndelungat), etc. Caisele au numeroase utilizări şi în cofetărie. Dulceaţa poate fi pregătită atât di caise verzi cât şi din caise ajunse la maturitate.

În condiţiile ţării noastre, caisele se coc în perioada 1 iulie-15 august. Cele mai valoroase sânt: Timpurii de Arad, Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad, Cea mai bună de Ungaria, De Olanda, Trandafirii, Saturn, Venus, Mamaia, Sirena, Litoral, Sulmona, Selena.

Caisele conţin apă(84,2-87,7%), zaharuri(7,9-16,6%), acizi(0,40-1,86%), substanţe tanoide(0,03-0,26%), proteine(0,73-1,50%), celuloză(1,4%), multă provitamină A, vitaminele C, P, B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP, săruri minerale, etc. Dintre glucide, în caise predomină zaharoză(circa 6%), levuloză şi glucoza deţinând împreună numai 2,74%. Dintre acizi, sânt acidul citric şi acidul malic.

Sămânţa sâmburelui de caisă este dulce la unele soiuri şi amară la altele. Seminţele amare nu trebuie consumate, deoarece conţin o substanţă toxică, amigdalina. Seminţele dulci de caise conţin circa 55% grăsimi şi 28% proteine, ele se folosesc în cofetărie, ca şi migdalele dulci, sau servesc ca materie primă pentru extragerea unui ulei valoros, utilizat în cosmetică, în industria alimentară, etc.

De la Cais în scopuri terapeutice se folosesc fructele, care sânt bogate în substanţe nutritive, foarte digestibile, cu efect remineralizant, antianemic, alcalinizant şi diuretic. Caisele uscate sânt laxative, iar cele proaspete constipante. Valoarea energetică a caiselor proaspete este de circa 60kcal/100g, iar a celor uscate de circa 306kcal/100g.

Cura de caise. Se recomandă în toate carenţele de vitamină A şi oligoelemente, în cazuri de anemii, astenie fizică şi intelectuală, stări depresive, insomnii, nevroză, stres, etc. Caisele sânt un tonic al sistemului nervos şi sporesc reacţiile naturale ale organismului. Cura de caise este recomandată copiilor rahitici sau cu întârziere în creştere, adolescenţilor, femeilor gravide şi bătrânilor. Având acţiune alcalinizantă, caisele contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi ţesuturile organismului, diminuând aciditatea rezultată dintr-o alimentaţie prea bogată în produse făinoase şi carne. Fiind bogate în potasiu, caisele sânt indicate în dieta potasică a celor care nu trebuie să consume săruri de sodiu.

Având efect tonifiant, sucul de caise se foloseşte şi în cosmetică.

Alunele

Alunul cultivat este reprezentat prin numeroase soiuri, din care mai valoroase sânt: Barcelona, Mari de Piemont, Uriaş de Halle, Cosford, Eugenia, Lambert roşu, etc. Alunele se coc în august-septembrie.

Miezul deţine 36-57% din greutatea alunei şi conţine3-6% apă, 52-69% grăsimi, 12-28% substanţe proteice, 2-3% săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, mangan, fier, etc.), provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP; E(6-6,5mg/100g), acid pantotenic, acid folic(71mg/100g), vitamina P, etc.

Alunele se pot păstra 1-2 ani; după aceea miezul lor începe să râncezească. Ele se valorifică în coaja sau forma de miez. Miezul de alune se consumă proaspăt, uşor prăjit sau prelucrat în diferite produse de cofetărie(ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţată, nuga).

Făina din miez de alune este un aliment foarte hrănitor pentru copii.

Laptele de alune, obţinut din miezul alunelor aflat în faza de întărire, se utilizează în scop medicinal.

Uleiul extras din miezul de alune este foarte gustos şi plăcut aromat, dar râncezeşte repede. Turtele rămase după extragerea uleiului se folosesc la fabricarea halvalei de calitate superioară şi a ciocolatei.

În scopuri terapeutice, de la Alun se folosesc: miezul fructelor, uleiul de alune, frunzele şi mugurii.

Miezul de alune este foarte nutritiv, energetic(620kcal/100g), cel mai uşor digerabil dintre fructele oleaginoase, are efect antianemic, remineralizant, vermifug, antiaterosclerozic, fiind totodată şi un tonifiant nervos. Miezul de fructe este foarte bogat în mangan, element chimic care, stimulează sistemul nervos central, participă la formarea ureei, a sângelui şi laptelui, precum şi la menţinerea ritmului de producere a hormonilor sexuali. Alunele sânt fructele cele mai bogate în vitaminele din complexul B(B1, B2, PP, acid pantotenic, acid folic). Aceste vitamine contribuie la menţinerea tonusului muscular, uşurează activitatea tractului gastro-intestinal, precum şi buna funcţionare a ficatului, ochilor şi pielii. Miezul de alune este indicat în alimentaţia copiilor, a adolescenţilor, femeilor gravide, sportivilor, bătrânilor, persoanelor anemice, tuberculoşilor, femeilor cu tulburări de menopauză, precum şi în cazuri de neurastenie, impotenţă, nefrite, colici nefritice, viermi intestinali, etc. Având un conţinut foarte redus de hidraţi de carbon miezul de alune este admis diabeticilor.

Uleiul de alune, consumat câte o linguriţă, dimineaţa, timp de 15 zile este unul dintre cele mai bune leacuri contra teniei(Valnet J., 1986).

Consumat după un compot de prune sau de mere, miezul de alune uşurează evacuarea intestinului.

Frunzele Alunului, foloseşte ca infuzie, decoct şi băi, au efect hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos. Ele se recoltează în iunie-iulie.

Băile din frunze de Alun se folosesc în tratamentul varicelor supurante şi a edemelor gambelor.

Infuzia din muguri de Alun (1-2 linguriţe de muguri / 100ml apă clocotită) are acţiune antiscleroasă; se indică în cazuri de insuficienţă hepatică accentuată, epidemică, astm bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză, consumându-se zilnic câte două căni a 200 ml.

Agrişele

Întrucât Agrişul – Ribes uva-crispa L., se cultivă în ţara noastră pe suprafeţe mici şi în puţine localităţi, fructele lui sânt consumate de o parte mică din populaţie.

Din punct de vedere botanic, agrişele sânt bace, care la cele mai multe soiuri au o greutate de 4-10g. Se cultivă soiuri de Agriş cu frunze verzi(Doneţki, Rezistent de Cluj, Cereless), verzi-gălbui(Someş), galbene(White Smith) şi roşii(Maurers Sämling, Muntenesc de America).
În condiţiile ţării noastre, agrişele se coc în iunie-iulie.

Agrişele conţin 83,5-88,0% apă, 4,2-10,0% zaharuri, 1,18-2,45% acizi, 0,23-1,62% substanţe pectice, provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP, acid pantotenic, săruri minerale, iod şi alte substanţe. Zaharurile din agrişe sânt reprezentate prin levuloză 1,18-3,85%, glucoză 1,19-3,60% şi zaharoză 0,13-0,60%.

Agrişele se pot păstra în stare proaspătă 3-5 zile. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de compot, peltea, dulceaţă, suc, cidru, etc.; se pretează la congelare.

Fiind diuretice, agrişele sânt folosite în afecţiuni urinare, artritism, reumatism şi în gută. Cu agrişele se poate face o cură de dezintoxicare, cu până la 1kg fructe pe zi şi de către pletorici, hipertensivi şi obezi. În ziua cu fructe se recomandă să nu se consume alte alimente. Cura de agrişe mai este indicată în astenii şi convalescenţe, deoarece au şi efect remineralizant.

Agrişele stimulează funcţia hepatică. Ele se folosesc în hepatite, ciroză hepatică şi alte afecţiuni hepatice.

Întrucât în agrişe zaharoza se găseşte în cantitate foarte mică, iar levuloza şi glucoza sânt, practic, egale, aceste fructe pot fi consumate de diabetici.

Având acţiune hipotensivă, agrişele se folosesc în tratarea hipertensiunii arteriale. Consumate înainte de masă, sânt tonic-aperitive, iar după masă stomahice.

Afinele

Afinele sânt bace mici(1-2,5g), grupate în ciorchini. Ele au pieliţă vânătă, acoperită cu pruină, albastră. În funcţie de soi şi de condiţiile climaterice ale anului, afinele ajung la maturitate de la sfârşitul lunii până în septembrie, având coacere eşalonată. Afinele se pot păstra 4-5 zile, fără deprecieri calitative, în încăperi răcoroase, cu o t0 de 10-12 oC.

Afinele conţin 80,0-84,6% apă, 7,0-14,5% zaharuri, 0,56-1,13% acizi(tartic, malic, citric, benzoic, oxalic, succinic, lactic), 0,36-0,55% substanţe tanante, 0,5-0,6% substanţe pectice, 0,62-1,15% proteine, provitamina A, vitaminele B1, B2, C, acid pantotenic(vitamina B3), vitamina PP, vitamina E, mirtilină, ulei(31% în fructele uscate), antociani şi săruri minerale(0,23-0,32%).
Afinele se consumă proaspete, uscate sau prelucrate sub formă de suc, compot, sirop, lichior, dulceaţă, jeleu, marmeladă, afinată, etc.

Sucul de afine se mai foloseşte în vinificaţie, pentru a intensifica culoarea şi a mări aciditatea vinului de struguri. Datorită conţinutului ridicat în substanţe bactericide şi în taninuri, afinele proaspete sau uscate sânt un puternic antiseptic intestinal, au efect astringent, antidiareic şi antipudrid. Datorită acestor proprietăţi, afinele au rol, important în tratamentul enterocolitelor de fermentaţie şi de putrefacţie, dizenteriilor şi infecţiilor urinare. Se recomandă în ateroscleroză, afecţiuni coronariene, sechele de infarct, arterită, sechele flebită, varice, hemoragii prin fragilitate capilară, etc.

Prin consumarea unui pahar cu suc de afine în timpul mesei, se previne depunerea calciului pe pereţii vaselor sanguine.

Afinele contribuie la creşterea acuităţii vizuale şi ameliorează vederea nocturnă.

În afecţiuni hepatice, afinele au rol de regenerare a celulelor hepatice(tonifică ficatul). Ele au, deasemenea, rol hipoglicemiant(antidiabetic), datorită mirlitinei, care face să scadă zahărul din sânge.

Cura de afine.
Se pot consuma zilnic 300-500g afine proaspete sau 100g afine uscate.

Decoctul din afine(uz intern). Se prepară dintr-o linguriţă de fructe uscate şi zdrobite la 200ml apă; se fierbe 5 min. şi apoi se lasă în repaus, la t0 camerei, timp de 15 min.; se strecoară prin presare şi se bea călduţ. Se pot consuma două sau mai multe ceşti pe zi.

Decoctul de afine(uz extern). Se prepară dintr-o mână de bace(fructe) la un litru de apă, care se fierbe până scade la jumătate; se foloseşte la clătitul gurii în faringite, stomatite, afte, muguet, precum şi la comprese sau spălături locale(eczeme, hemoroizi, dizenterie). Contra ulcerilor gurii, a aftelor, se pot mesteca în gură bace proaspete sau uscate, care apoi se elimină(aruncă) din gură.

Decoctul din fructe şi frunze de Afin. Are proprietăţi astringente şi antibiotice. Se prepară din 10% fructe sau frunze uscate care se fierb în 1/2 litru apă timp de 30 min.; se bea călduţ, fracţionat în trei porţii, în cursul unei zile; combate enteritele acute şi cronice, diareele.
Infuzia din afine uscate. Conţinând substanţe tanante, este indicat în bolile de stomac(diaree, enterite).

Maceratul la rece din afine.
Se prepară dintr-o linguriţă şi jumătate de afine uscate şi zdrobite în 400ml apă fiartă şi răcită; se lasă la macerata timp de 8 ore, la t0 camerei, iar apoi se bea în 2-3 reprize, în cursul unei zile. Se pot adăuga coaja de stejar, flori de muşeţel şi frunze de mentă, pentru a mări acţiunea astringentă şi antiseptică a fructelor de Afin.

Pelteaua(jeleul) de afine, fiind bogat în tanin, este indicată în tratarea diareelor de fermentaţie şi de putrefacţie.

Sucul de afine fierte, îndulcit eventual cu zaharină, se recomandă în enterite, precum în regimul renal.

Spuma şi gelatina din afine se prepară ca şi cele din zmeură.

Frunzele de Afin conţin hidrochinonă(circa 1%), vaccinină, arbutază, ericolină, neomirtilină, materii tanante, acid chinic, etc. Ele au efect astringent, bactericid, antidiareic; dezinfectează căile biliare şi urinare. Datorită vitaminei E şi mirtiline, denumită şi insulină vegetală, infuzia din frunze de afin scade nivelul zahărului din sânge; are deci acţiune antidiabetică. Pentru creşterea eficacităţii, în tratarea diabetului, frunzele de afin pot fi asociate cu păstăi de fasole şi frunze de dud. Ceaiul se bea neîndulcit sau îndulcit cu zaharină.

Infuzia din frunze de Afin se prepară din două linguriţe de frunze la 0,5 litri de apă clocotită; se bea călduţă, în 3 reprize, pe parcursul unei zile. Ea are şi efect vermifug(oxiuri).
Perioada optimă de recoltare a frunzelor de Afin, în scopuri terapeutice, este de la sfârşitul lunii iulie până în septembrie. Frunzele se recoltează împreună cu lăstarii, de pe care se detaşează ulterior. Se va evita presarea lor, deoarece se înnegresc.

Parfumul(mirosul) şi aroma fructelor

Când ajunge la coacere naturală, fructele degajă substanţe odorante, care se sesizează apropiind fructul de căile nazale, sau chiar de la distanţă, în cazul fructelor cu miros puternic, cum sânt: ananasul, fragile, căpşune, gutuile, caisele, coacăzele negre, socul, etc.

Fructele obţinute în zonele calde sau în zone temperate, dar la altitudini mici sânt mai parfumate decât cele din zone reci(nordice) sau cu altitudini mai mari.

Parfumul nu trebuie confundat cu aroma fructului, deşi între ele există o anumită legătură.
Aroma miezului de migdale şi de alune creşte în intensitate în cursul masticaţiei.

Componentele aromatice ale fructelor sânt constituite din esteri, lactone, acizi aldehide, eteri, uleiuri eterice din grupa terpenelor; cetone, etc. Uleiurile eterice sânt amestecuri de esteri ai alcoolilor metilic, etilic, amilic şi izoamilic cu diferiţi acizi. De exemplu, aroma piersicilor este un ester linoleic al acizilor formic, acetic, valerianic şi caprilic. Există soiuri cu fructe aromate şi cu fructe nearomate. Aroma poate fi discretă(slabă, abia perceptibilă), potrivit de intensă, puternică sau chiar foarte intensă.

La mere se disting mai multe tipuri de arome: de ananas(la soiul Renet ananas), de banană(de soiul Winter Banana), de pepene galben(la Delicioasele roşii), de trandafir(la soiul Kaltherer Böhmer), etc.

Pe lângă faptul că dau gust plăcut fructelor, aromele distrug unii microbi, uşurează stomacale şi intestinale, secreţiile ficatului şi splinei, sporeşte pofta de mâncare.

La unele specii de fructe(fragi, căpşuni, zmeură) aroma îşi pierde foarte mult din intensitate, în decurs de numai 1-2 zile de la recoltarea fructelor, pe când la merele şi perele de iarnă, care ajung la coacerea deplină după 1-2 luni de la recoltare, aroma se formează şi se intensifică şi în perioada de păstrare a fructelor.

Pigmenţii vegetali

Sânt substanţe colorante produse în plante, care dau culoarea ţesuturilor acestora.
Pigmenţii clorofilieni (clorofila) dau culoarea verde frunzelor, fructelor tinere, lăstarelor, etc. Pe cale chimică, din extractul de clorofilă au fost izolaţi doi pigmenţi verzi: clorofila a şi clorofila b, precum şi doi pigmenţi galbeni: carotina(carotenul) şi xanthofila, ambii denumiţi carotinoide sau carotenoizi.

Carotenul (C40H56), denumit şi provitamină A, se găseşte în toate speciile şi are rol important în menţinerea şi fortificarea sănătăţii.

Xanthofila (C40H56O2) diferă de caroten prin faptul că prezintă în plus doi atomi de oxigen. Asociată cu clorofila şi carotenul, xanthofila se găseşte în frunze şi fructe.

Licopenul este un izomer al carotenului, care dă culoare roşie-portocalie măceşelor şi altor fructe.

Antocianii sânt pigmenţi de culoare roşie, roză, violetă sau albastră. Ei se formează numai în prezenţa luminii solare. Se găsesc în pieliţa, pulpa şi sucul unor specii şi soiuri de fructe, în petalele fructelor, uneori chiar în frunze şi în scoarţa lăstarilor. Pulpa de culoare roşie se găseşte la căpşune, vişine, unele soiuri de cireşe, de prune, de piersici, de mere, etc.

Antocianii posedă proprietăţi tanante, de precipitare a proteinelor, ceea ce explică acţiunea lor hemostatică şi cicatrizantă. Ei contribuie şi la stabilizarea vitaminei C.

Fructele intens pigmentate în roşu sânt mai suculente, mai dulci, mai aromate, mai bogate în vitamine şi au o durată de păstrare mai lungă, comparativ cu cele slab pigmentate sau ruginii.

Enzimele (fermenţii)

Denumirea de enzimă provine de la cuvintele greceşti en=în şi zyme=fermentare.

Enzimele sau fermenţii sânt componente de natură proteică produse de celula vie. Enzimele se clasifică în următoarele grupe: hidrolaze, care catalizează reacţiile de scindare cu ajutorul apei; oxidoreductaze, care catalizează reacţiile de oxidoreducere; liaze şi sintiaze, care înlesnesc reacţiile de scindare sau de sinteză fără participarea apei şi fără oxidoreduceri; transferaze, care catalizează trecerea unor resturi moleculare de pe un substrat pe altul.

Fermentarea borhoturilor de fructe, transformarea mustului de fructe în cidru, a mustului de struguri în vin, a vinului în oţet, murarea fructelor, etc., sânt procese enzimatice folosite în practica curentă.

Împreună cu vitaminele şi hormonii, enzimele fac parte din grupa biocatalizatorilor(ergone).

Taninurile

Sânt produşi vegetali complecşi, solubili în apă, care imprimă fructele gust astringent. Au efect constipant, hemostatic, antiseptic şi antiviral.

Taninurile sânt prezente în toate fructele crude, dar şi în unele fructe ajunse la maturitate(gutui, coarne, moşmoane, vişine, unele soiuri de pere) se oxidează(brunifică) la scurt timp după secţionarea ei, uneori chiar nesecţionată(la gutui).

Împreună cu pectina, taninurile imprimă unor fructe(gutui) acţiune emolientă.

Fructele bogate în tanin sânt indicate în tratamentul diareelor, enteritelor, hemoragiilor nazale, etc.

Sucurile fructelor bogate în substanţe tanante(scoruşe) se folosesc la limpezirea unor sucuri obţinute din alte fructe(mere, pere), îmbunătăţind totodată gustul şi buchetul acestora.

Vitamina P

Această vitamină, denumită şi citrină, este constituită dintr-un grup de substanţe viu colorate, denumite bioflavonoide, care se află în fructele şi florile unor plante, împreună cu vitamine C. Ele au fost evidenţiate prima dată în startul alb al cojii fructelor citrice, unde se află de circa 10 ori mai multă vitamină P decât în sucul respectivelor fructe. Printre bioflavonoide se numără: citrina, hesperidina, rutina, cvercitrina.

Fructele cele mai bogate în vitamină P sânt: citricele(îndeosebi lămâile), prunele, caisele, vişinele(43-92mg/100g), cireşele(20mg/100g), măceşele, coacăzele negre, cătina albă, zmeura, afinele, păducelul, merele, strugurii. În nuci se găseşte ca urme. Multă vitamină P se găseşte în hrişcă, din care se extrage industrial.
Vitamina P moderează sângerările în echimoze(vânătăi) şi sângerarea gingiilor, au efecte antiinflamatorii, antiscleroase, antitumorale şi de economisire a vitaminei C. Împreună cu vitamina C, vitamina P se foloseşte preventiv contra gripei. Ea este lipsită total de toxicitate, iar excesul se elimină rapid din organism, prin urină şi transpiraţie.

Vitamina P intervine în ameliorarea suferinţei retinei în diabet, influenţează creşterea conţinutului de calciu în sânge, protejează organismul de efecte secundare ale razelor X.
Totodată, ea mai intervine în funcţionarea glandelor endocrine(tiroidă, suprarenare, gonade).

Carenţa de vitamină P măreşte fragilitatea capilară şi scade rezistenţa organismului la hepatită, nefrită şi diabet. Această carenţă se combate cu suc de lămâie şi alte citrice, suc de cătină albă, de coacăze negre, măceşe, caise, struguri şi alte fructe bogate în vitamina P.

Vitamina K

Această vitamină are 3 vitaminere: K1(existentă în plante), K2(sintetizată de flora microbiană din intestinul gros) şi K3(obţinută pe cale industrială). Vitaminera K1 se găseşte în măceşe(0,04mg/100g), căpşune(0,01mg/100g), cătină albă, agrişe, mere ţi alte fructe.

Vitamina K este antihemoragică. Ea intervine în sinteza hepatică a protrombinei şi a altor factori ai coagulării sângelui. Este esenţială pentru buna funcţionare a ficatului, fiind un factor de longevitate. Contribuie, de asemenea, la protecţia dinţilor.

Se apreciază că doza zilnică de vitamină K trebuie să fie de 0,5-1mg pentru un om adult.

Administrarea în cantităţi mari, timp îndelungat, vitamina K produce fenomene de toxicitate, manifestare prin anemie, vărsături, etc., mai ales la copiii prematuri.

După absorbţie, vitamina K se depozitează în ficat, dar rezervele fiind mici nu pot acoperi necesităţile organismului decât pe o perioadă de circa o săptămână.

Vitamina K este liposolubilă, rezistentă la fierbere, dar se distruge uşor sub acţiunea luminii solare şi a substanţelor alcaline.

Vitamina F

Această vitamină reprezintă un complex de trei acizi graşi esenţiali, care nu pot fi sintetizaţi în organismul uman şi trebuie introduşi prin hrană: acidul linoleic, acidul linolenic şi acidul arahidonic. Aceşti acizi intră în constituţia unor grăsimi vegetale şi animale. Cele mai bogate surse de acizi graşi sânt: germenii de grâu, uleiurile vegetale(de floarea-soarelui, soia, porumb, nucă, arahide) şi ficatul de peşte(cod, ton, hering). Vitamina F se mai găseşte în uleiul conţinut de seminţele fructelor de măceş, cătină albă şi de struguri.

În organism, acizii graşi au rol foarte important în respiraţia organelor vitale, înlesnind transportul oxigenului din sânge la celulele ţesuturilor. Ei contribuie la lubrifierea tuturor celulelor, se combină cu proteinele şi colesterolul pentru formarea de membrane vii, care susţin întreg corpul celular. Carenţa acizilor graşi se evidenţiază prin tulburări cutanate, întârzierea sau oprirea creşterii, scăderea în greutate şi perturbaţii ale funcţiei sexuale.

Dacă acidul linoleic este suficient în organism, ceilalţi doi acizi graşi se pot forma din el.

Consumul de unt, smântână şi grăsimi animale sporeşte necesitatea organismului pentru acizi graşi polinesaturaţi.

Vitamina E (tocoferolii)

Este denumită şi vitamina fertilităţii, deoarece participă la buna funcţionare a glandelor sexuale. Are rol important în sinteza şi activitatea prostaglandinelor, în menţinerea sarcinii, în reglarea consumului de oxigen al fătului şi declanşarea travaliului. La copiii noi născuţi nevoia de vitamină E este foarte mare, deoarece ei se nasc cu o hipotocoferolemie care se corectează prin aportul foarte mare în vitamină E al laptelui matern. Suplimentarea cu vitamina E, inclusiv cu produse din germeni de grâu şi porumb, este obligatorie când sugarii sânt hrăniţi artificial.

Vitamina E este liposolubilă. Contribuie la funcţionarea normală a muşchilor şi a sistemului cardiovascular, reglează procesele de glucogeneză din proteine. În cazul unui aport insuficient de vitamină E se constată o scădere a forţei muşchilor. Vitamina E are o acţiune antioxidantă. Ea protejează membranele celulare, frânând reacţiile de oxidare a lipidelor. Deficitul de vitamină E favorizează instalarea aterosclerozei.

Vitamina E contribuie la atenuarea evoluţiei necrozei hepatice. Previne steatoza ficatului, prin stabilizarea membranelor celulare, accelerarea eliminării colesterolului şi a secreţiei bilirubinei.

Vitamina E asigură integritatea globulelor roşii. Vitamina E este folosită în terapia diabetului, mai contribuie şi la creşterea rezistenţei organismului faţă de infecţii. Dă rezultate bune în pneumonie şi tuberculoză. Totodată intervine în funcţionarea hipofizei.

Raportul optim alimentar este de 0,6g alfatocoferol/1mg acizi graşi polinesaturaţi.

Necesarul de vitamină E(alfa-beta-şi gama tocoferoli) al unui om adult este de 10-30mg/zi.

Prin păstrarea produselor alimentare, prelucrarea culinară şi inactivarea parţială se reduce cu circa 2/3. pierderi mari de vitamină E se produc în cazul rafinării produselor. Astfel, făina albă conţine numai 10-20% din vitamină de grâu.

Vitamina E este liposolubilă, greu distrusă de căldură şi de substanţe alcaline. Este sensibilă la oxigen. Se depozitează în ficat.

Această vitamină se găseşte în miezul de nucă(1,5-20,5mg/100g), miezul de migdale(0,5-15,0mg/100g), miezul de alune(6-6,5mg/100g), uleiul de măsline, cătină albă, cireşe(2,24mg/100g), vişine(0,21-1,32mg/100g), măceşe, castane, portocale, etc.

Alimentele bogate în vitamina E sânt: boabele cerealelor, uleiurile vegetale, laptele, untul, salata verde, pătrunjelul, etc.

Vitaminele D

Se cunosc 7 tipuri de vitamine D, după natura sterolilor din care provin.

Aceste vitamine au o origine dublă: animală şi vegetală. În produsele vegetale se găseşte ergosterolul(precursor al vitaminei D2).

Vitaminele D au rol fiziologic multiplu, principala lor acţiune fiind cea antirahitică. Asigură osificarea normală, prin favorizarea absorbţiei calciului şi fosforului în intestin, şi fixarea lor în schelet. Menţin un raport optim între calciu şi fosfor.

Carenţa în vitamine D produce tulburări în metabolismul calciului, scăderea concentraţiei de calciu în sânge(hipocalcemie). Clinic, survin crampe musculare, furnicături, uneori stări de leşin, iar prin urină se elimină cantităţi crescute de calciu şi fosfor.

Sub formă de provitamine, vitaminele D se găsesc în untul fructului de cocos, în avocado şi alte fructe bogate în grăsimi.

Vitamina C (acidul ascorbic)

Această vitamină are o importanţă vitală pentru organism. Ea intervine în procesele de oxidoreducere, fiind cel mai puternic agent reducător din ţesuturi. Intervine în metabolismul proteinelor. Participă la metabolismul glucidelor(bolnavii carenţaţi în vitamina C au tendinţa spre hiperglicemie), al lipidelor, frânează sinteza colesterolului, reduce nivelul acestuia în sânge, combate ateroscleroza. Este indispensabilă proceselor de creştere. Insuficienţa sa se repercutează negativ asupra sintezei colagenului(proteina de bază necesară formării ţesutului din piele, ligamente, tendoane, oase şi dinţi).vitamina C are acţiune antitoxică şi antiinfecţioasă. În tratamentul de protecţie faţă de diferite boli nu trebuie să se depăşească 200mg vitamină C pe zi.

Vitamina C este un puternic antioxidant natural. Ca şi vitamina E, previne formarea carcinogenilor prin reacţiile de peroxigenilor. Vitamina C este recomandată ca factor profilactic pentru cei care lucrează în condiţii de toxicitate. Ea asigură o bună protecţie faţă de radiaţiile ionizante şi ultraviolete.

Vitamina C are un rol protector în bolile cardiovasculare. Reacţiile inflamatorii sânt accentuate de insuficienţa vitaminei C. Această vitamină are şi efect antialergic.
Există interacţiuni între vitamina C, unde elementele minerale, alte vitamine, hormoni, enzime, etc. Vitamina C facilitează absorbţia fierului(are, deci, efect antianemic), şi fixarea calciului în ţesutul osos. Magneziul ajută la utilizarea vitaminei C de către organism. Cuprul şi alte metale grele contribuie la inactivarea vitaminei C. Vitamina A şi C îţi stimulează reciproc activitatea.

Vitamina C influenţează favorabil acţiunea vitaminei B. Vitamina P potenţează acţiunea vitaminei C. Vitaminele E şi C se protejează reciproc faţă de acţiunea oxidanţilor. O combinare optimă a vitaminelor C şi E poate mări capacitatea de detoxifierea a ficatului.

Hipovitaminoza C apare, de regulă, spre sfârşitul iernii, când alimentaţia este bogată în produse animale, derivate cerealiere, zaharuri, etc., dar săracă în fructe şi legume proaspete. Ea se mai constată după bolile febrile şi tulburările digestive. Se manifestă prin oboseală, scăderea capacităţii de efort, a rezistenţei la îmbolnăvirii virotice şi microbiene, sângerarea gingiilor, etc.

Carenţa vitaminică C se întâlneşte la sugarii şi copiii mici hrăniţi unilateral cu lapte şi făinoase, fără introducerea la timp a sucurilor de fructe şi de legume, a merelor rase, a supelor şi piureului. Ea produce întârzieri în creştere, prin încetinirea formării ţesutului osos şi a dinţilor, lipsa poftei de mâncare, rezistenţă scăzută la infecţii, etc. Semnele de insuficienţă dispar printr-un aport alimentar de vitamină C corespunzător, dar reapar repede dacă aportul se micşorează din nou.

Scorbutul este o policarenţă în care dominantă este avitominoza C. În condiţiile actuale de viaţă, este rar întâlnită. O alimentaţie cu suficientă vitamină C previne şi vindecă scorbutul.

Fumătorii şi diabeticii prezintă frecvent o subcarenţă în vitamina C.

Utilizarea aspirinei timp îndelungat provoacă o excreţie sporită a vitaminei C prin urină, care poate solda cu o carenţă a acestei vitamine în organism. Insuficienţa de vitamină C mai poate fi produsă de alcoolul în exces, de anticonvulsivante, tetracicline, anticoncepţionale orale, etc. Specialiştii consideră că nu se poate produce hipervitaminoză C, deoarece excesul se elimină prin urină.

Necesarul de vitamină C pentru un adult este de 75-90mg/zi, fiind mai mare la femeile gravide sau care alăptează.

Vitamina C este uşor distrusă prin fierbere. Se degradează în prezenţa oxigenului şi a substanţelor alcaline. În fructele congelate, vitamina C se menţine cu atât mai bine, cu cât temperatura de congelare este mai scăzută(-200C). La o fierbere timp de 15 minute, vitamina C din fructe se distruge în proporţie de circa 25%, iar în 90 minute de 75%. Adăugarea de sare de bucătărie în apa din vasul în care se fierb legumele şi fructele micşorează procentul de distrugere a vitaminei C.

În produsele conservate cu zahăr(dulceaţă, gem, sirop, etc.), care au vâscozitate ridicată, vitamina C se păstrează mai bine deoarece difuzia oxigenului se face mai lent. Dintre zaharuri, acţiunea maximă de stabilizare o are levuloza(fructoza), maltoza, zaharoza şi glucoza. Amidonul asigură o bună păstrare a vitaminei C.

Dintre fructe, cele mai bogate în vitamină C sânt: cătină albă, măceşe, coacăze negre, scoruşe, căpşune, lămâie, portocalele, dudele, agrişele, etc. Fructele citrice, datorită conţinutului ridicat în acid citric, păstrează vitamina C în cantitate mare pe o perioadă lungă.

Coaja(pieliţa) şi stratul periferic al pulpei fructelor conţin mai mult acid ascorbic(vitamină C) decât porţiunea centrală. De regulă, fructele mici şi intens colorate sânt mai bogate în acid ascorbic, deoarece suprafaţa lor este mai mare, în raport cu greutatea. Este cunoscut că antocianii(pigmenţii roşii din pieliţa fructelor), care au rol protector asupra vitaminei C, se formează numai în prezenţa luminii. De aceea, cu cât fructele au mai multă lumină în cursul dezvoltării lor, cu atât sânt mai bogate în acid ascorbic. Fructele recoltate din expusă la soare a aceluiaşi pom conţin de 11/2-2 ori mai mult acid ascorbic decât cele culese din partea umbrită a coroanei. Pierderea de vitamină C sânt de 15-80% în condiţiile de depozitare.

Complexul vitaminei B

Cuprinde 12 vitamine hidrosolubile: B1,B2,B4(colina), B6,B12,B15, biotina, acidul folic, inozitolul, vitamina PP, acidul paraminobenzoic şi acidul pantotenic.

Vitamina B1 (aneurina, tiamina). Se găseşte în toate speciile de fructe, dar mai ales în alune, castane, nuci , prune, piersici, mere, citrice, struguri. Este necesară omului în cantitate de 1-2 mg pe zi. Vitamina B1 este necesară pentru funcţionarea normală a sistemului nervos; a aparatului cardiovascular şi a unor glande endocrine. Combate insomnia şi iritabilitatea. Are rol în apărarea antiinfecţioasă a organismului.

Aciditatea gastrică în limite normale ajută la păstrarea integrităţii chimice a vitaminei B1.
Creşterea ponderii glucidelor în dietă măreşte necesarul de vitamină B1. Ea este sintetizată şi de organismele şi de microorganismelor din intestin. Se distruge uşor la căldură.

Vitamina B2 (riboflavina, lactoflavina). Şi această vitamină se găseşte în toate speciile de fructe(ca şi vitamina B1), dar mai ales în alune, castane, nuci, piersici, pere, mere, caise, căpşuni, prune, zmeură, afine, banane, citrice. În alimente, vitamina B2 se găseşte în stare liberă sau combinată cu fosforul. Este fosforilată în peretele intestinal. În ţesuturile organismului se găseşte sub formă de flavoproteine sau coenzime.

Vitamina B2 intervine în procesul de creştere , de menţinere a integrităţii epiteliilor, în absorbţia lipidelor şi protejează ţesuturile hepatice contra substanţelor toxice. Ea participă la procesele de oxidoreducere din organism, are rol esenţial în formarea ţesuturilor, în sinteza hemoglobinei şi previne sensibilitatea ochilor la lumină. Ia parte la metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor şi al fierului, intră în constituţia unor fermenţi respiratori.

Necesarul zilnic de vitamină B2 este de 1,6-2,5 mg pentru bărbaţi şi de 1,2-2,0 mg pentru femei. Insuficienţa vitamină B2 se manifestă prin: ragade la colţurile gurii, leziuni ale buzelor şi aripilor nasului, coloraţia în roşu-intens, tulburări vizuale, oboseală, dureri musculare sub formă de crampe, greutate la urinare, deranjamente gastrointestinale, oprirea laptelui la femeia care alăptează. Deficitul de vitamină B2 , asociat foarte des cu carenţa în vitaminele B1,B6 şi PP, determină dermatita seboreică manifestată prin eritem.

Vitamină B2 este rezistentă la căldură, dar sensibilă la acţiunea substanţelor alcaline şi foarte sensibilă la lumină.

Vitamină B4 (colina). Este o bază azotată foarte răspândită în stare liberă sau combinată. Prezenţa ei este indispensabilă dezvoltării normale a organismului animal şi procesul de lactaţie. Previne încărcarea grasă a ficatului. Se găseşte în nuci(1,4 mg/1g) şi alte fructe.

Vitamină B6 (piridoxina, adermina). Au fost identificate trei substanţe cu acelaşi efect: piridoxină, piridoxalul şi piridoxamina. În organism, piridoxina se află sub formă de piridoxalfosfat. Ea este un diuretic natural(previne reţinerea apei în organism, mai ales în timpul sarcinii), are rol în hematopoează(formarea hematiilor, leucocitelor, limfocitelor, trombocitelor), participă la buna funcţionare a ficatului, pielii şi sistemului nervos. Se foloseşte în tratamente de scădere dirijată a colesterolului în sânge şi frânare, pe cât posibil, a aterosclerozei.

Vitamină B6 se găseşte în căpşune(0,38-0,45 mg/100 g), piersici(0,2 mg/100 g), agrişe, mure, prune, pere, coacăze, afine, cireşe, cătină albă, struguri(0,1 mg/100 g), avocado(0,39-0,65 mg/100 g) şi alte fructe. Un om are nevoie de 1-2 mg vitamină B6 pe zi. Vitamină B6 este sintetizată şi de microflora intestinală. Ea rezistă la căldură, dar se distruge la lumină.

Vitamină B12. Nu este sintetizată de plante care, de altfel, nici n-o folosesc. Se găseşte numai în produsele de origine animală.

Vitamină B15 (acidul panganic). A fost izolată, la început, din extracţiile sâmburilor de caise, iar ulterior s-a obţinut, în formă cristalină, din boabele cerealelor(în special grâu şi orez) şi din seminţe de dovleac. Rolul cel mai important al vitamină B15 este de eliminare a fenomenelor de hipoxie(insuficienţă de oxigen) la nivelul ţesuturilor, îndeosebi a ţesutului muscular. Dintre muşchi, cel mai afectat de hipoxie este cel cardiac. De aceea, vitamină B15 se utilizează în astm, anghină pectorală, insuficienţă coronariană şi boli de inimă reumatismale. Are şi efect de detoxifiere, în cazul intoxicaţiilor cu alcool, narcotice şi barbiturice(medicamente cu acţiune hipnotică, sedativă, anticonvulsivă şi anestezică, cum sânt luminalul, ciclobarbitalul, veronalul, etc.). Necesarul zilnic de vitamină B15 al unui adult este de 2 mg.

Vitamină B8 (biotină, denumită şi vitamină H). Face parte , împreună cu inozitolul şi acidul pantotenic, şintr-un grup de 3 vitamine care au fost izolate dintr-un extract de drojdie şi sânt indispensabile pentru creşterea şi dezvoltarea normală a organismelor umane. Sursele cele mai bogate de biotină sânt ficatul, gălbenuşul de ou, drojdia de bere, laptele şi orezul nedecorticat. Biotina este prezentă şi în fructe: zmeură(5,9 micrograme/100g), mere(0,43 microg./100g), prune(0,016 microg./100g), citrice, avocado, etc. Necesarul zilnic de biotină al organismului este de 100-300 micrograme.

Vitamina B9 (acidul folic). Se găseşte în drojdia de bere, în frunzele verzi, în ficat, în flora microbiană din intestine, precum şi în fructele unor specii pomicole: alune(71mg/100g), vişine(0,04-0,50mg/100g), portocale(1,2-2,3mg/100g), mango(36mg/100g), avocado, fragi, etc. este indicat în anemii, în anumite tulburări digestive şi în convalescenţe. Carenţa acidului folic la gravidă poate produce malformaţii copilului(la ochi, cerul gurii, etc.). un om adult are nevoie de 400±100 micrograme acid folic pe zi. Aportul de acid folic în doze mari nu tulbură funcţiile organismului.

Inozitolul.
Este o vitamină hidrosolubilă din constituţia biosului. În plante se găseşte mai ales sub formă de fitină(sarea de calciu a unui derivat de inozitol). Împreună cu colina, inozitolul previne încărcarea grasă a organelor(ficat, rinichi, inimă, artere), mobilizează lipidele respective; de aceea este indicat în obezitate. Mai este util şi pentru creşterea şi supravieţuirea celulelor din măduva osoasă, pentru hrănirea celulelor cerebrale şi are rol vital în creşterea părului(previne chelirea). Prezenţa lui în cantităţi mari în creier şi ficat demonstrează că are un rol funcţional important.

Inozitolul se găseşte în polen(deci şi în miere), în nuci, fructele citrice: portocale(0,09-0,21mg/100g), grapefruit(0,098-0,21mg/100g), etc. Un om adult are nevoie de circa 1g inozitol pe zi. Dacă aportul de inozitol din hrană este insuficient, organismul îl sintetizează din glucoză.

Vitamina PP(niacina sau nicotinamida). Este necesară în respiraţia celulelor vii, are efect vasodilatator şi este activă în metabolismul glucidelor şi proteinelor. Absenţa ei din alimentaţie produce pelagra, boală ce se manifestă prin inflamaţia(înroşirea) pielii, plăgi pe corp, tulburări digestive şi nervoase. Triptofanul (acid aminat esenţial) este precursorul vitaminei PP; care este sintetizată din triptofan de bacteriile intestinale. De altfel, vitamina PP poate fi substituită prin triptofan, în raportul de 60mg triptofan pentru 1mg vitamină PP. Această vitamină se găseşte aproape în toate speciile de fructe, dar cu deosebire în alune, castane, caise, cireşe, căpşuni, porumbe, piersice, mere, prune, afine, mure, zmeură, banane, citrice. Este necesară zilnic în cantitatea de 18-26mg pentru un bărbat, circa 13mg pentru o femeie şi 9-16mg un copil.

Niacina este una este una din vitaminele cele mai stabile în păstrarea fructelor şi prelucrării tehnologice. Metodele obişnuite de fierbere şi prăjire conduc la pierderea de 15-20% vitamină PP.

Acidul pantotenic. Este o vitamină din constituţia biosului. Este considerat indispensabil la formarea anticorpilor, în lupta organismului contra diverşilor agenţi declanşatori de infecţii. El asigură integritatea tegumentelor. Intervine în formarea acizilor graşi, a colesterolului, vitaminei D, hormonilor sexuali, etc. Acidul pantotenic se găseşte în multe specii de fructe: alune, coacăze, căpşune, caise, prune, agrişe, zmeură, cireşe, mure, citrice, banane.

Un om adult are nevoie de 10-20mg acid pantotenic pe zi. Această vitamină este sintetizată de microflora intestinală. De aceea, insuficienţa ei în organism se semnalizează foarte rar. Circa 33% din acidul pantotenic din alimente se pierde prin fierbere sau prăjire.