Merişoare

Sânt fructele arbustului pitic Vaccinium vitis-idaea L. (Merişor), asemanator cu Afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1300 m; are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sânt campanulate, albe sau roşietice.

Fructele de Merişor este o baca sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui, datorită conţinutului în arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4-7%), acizi citric, malic, benzoic (circa 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, etc., tanin, vaccinin(un glucozid), săruri minerale, etc. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri.
În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de Merişor.

Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi lizează uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte (din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) uraţii.

Frunzele de Merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim; se usucă la umbră,în strat subţire. Ele conţin arbutozidă, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamină C şi alte vitamine, leucoantociani şi flavonali glicozidaţi (leucocianidină, cianidină, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici, etc.). Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele – ca şi fructele – au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor lizează uraţii, aşa cum s-a arătat.

Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzia din frunze de Merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide, imprimă infuziei acţiune diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de Merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.

Decoctul din frunze de Merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conţinutului în tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiaza urinară urică, etc.

Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe de frunze de mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece; după aceea lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după 10 min. i se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de 3-4 ore. Decoctului preparat ca mai sus, i se poate adăuga şi un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.

Decoctul din frunze de Merişor (30 g), flori de Albăstrele (10 g) şi Lemn dulce (10 g). Se pune o lingură din acest amestec într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe 10 minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinii, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.

În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de Merişor şi maceratul de glicerină din muguri de Merişor.

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992

Lămâile

Sunt fructe cu o valoare excepţională în alimentaţie şi în terapia a numeroase boli. Ele sânt bogate în vitamină C (30-100 mg/100 g), care se păstrează într-o formă activă stabilă, pe de o parte datorită conţinutului ridicat în acid citric (3,7 - 7,0%), care este factor protector al vitaminei C, iar pe de altă parte absenţei enzimei ascorbicoxidaza, acidul ascorbic (vitamina C), transformându-l în acid dehidroascorbic. În coaja lămâilor, conţinutul de acid ascorbic este mai ridicat decât în suc (163 mg/100 g), iar în vârfurile lăstarilor ajunge până la 800 mg la 100 g. În afară de vitamina C, lămâile mai conţin cantităţi mici de provitamină A, vitamine din grupa B (B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP), vitamina E, etc.

De la lămâi se foloseşte sucul, uneori şi coaja (bine spălată în prealabil cu apă caldă, pentru a îndepărta eventualele urme de insectofungicide).

Lămâile dau suc mai mult dacă se ţin în apă caldă timp de 5 minute. Obişnuit, sucul reprezintă circa 30% din greutatea lămâilor.

Învelite în şerveţele de hârtie, lămâile pot fi păstrate în frigider timp de mai multe săptămâni. Ele se mai pot păstra în borcane, tăiate în felii subţiri, între care se pune un strat dublu de zahăr. Borcanul se închide ermetic şi se ţine la rece.

Sucul de lămâie, amestecat cu miere şi apă, se foloseşte ca gargară în amigdalita cronică, afte, stomatită, anghine, etc. De asemenea, sucul de lămâie are utilizări şi în alte afecţiuni, ca:

1. Guturai şi sinuzite: câteva picături în nări, de mai multe ori pe zi.
2. Hemoragii nazale: tampon de vată îmbibat cu suc de lămâie.
3. Otite: suc de lămâie în urechi.
4. Migrene: comprese cu suc de lămâie pe frunte, sau felii de lămâie aplicate pe frunte.
5. Răni şi plăgi infectate: spălare cu suc de lămâie pur sau uşor diluat (are efect antiseptic şi hemostatic).
6. Degerături: frecţii cu suc de lămâie, curativ şi preventiv.
7. Înţepături de insecte: frecarea locurilor înţepate cu felie de lămâie.
8. Negi (veruci vulgare): badijonarea de două ori pe zi cu coaja de la două lămâi macerată 8 zile în 200 ml oţet.
9. Diabet zaharat: suc de lămâie cu zaharină, sub formă de limonadă, câte 200 ml pe zi.
10. Obezitate: suc de lămâie diluat cu apă, în proporţie de (1:1).
11. Litiază urinară: cură cu sucul a 2-4 lămâi pe zi.

Cura cu suc de lămâie este, de asemenea, indicată în: anemie, astenie, convalescenţă, senescenţă, astm, cefalee, bronşită, blenoragie, pecingini, etc.

Apa de băut, provine din surse incerte sub raportul calităţii, se poate dezinfecta în câteva ore, dacă se toarnă în ea suc de lămâie (1-2 lămâi la 1 litru de apă).

Decoctul de lămâie (fruct întreg) se foloseşte ca vermifug.

Infuzia de lămâie este indicată contra aerofagiei şi a obstruării hepatice; se folosesc 3 lămâi tăiate seara, peste care se toarnă apă clocotită; lichidul rezultat se bea în dimineaţa următoare, pe nemâncate.
Maceratul de lămâie, preparat dintr-o lămâie întreagă, zdrobită împreună cu seminţele ei şi ţinută la macerat timp de două ore, după ce se strecoară prin stoarcere şi se îndulceşte cu miere, dă rezultate bune ca vermifug; se bea seara, la culcare.

Maceratul de lămâie cu muşeţel se recomandă contra obezităţii (în cura de slăbire); se toarnă o ceaşcă cu apă în clocot peste o lămâie tăiată în rondele (cu coajă) şi cu puţin muşeţel; se lasă la macerat peste noapte; dimineaţa se strecoară, iar lichidul se bea pe nemâncate.

Citronada (limonada) este indicată în stări febrile, vomă, hemoragii, dischinezie biliară, etc.; se prepară dintr-o lămâie tăiată în felii (rondele cu coajă) sau din sucul unei lămâi, puse într-un pahar cu apă.

Limonada pregătită din acid citric (18 g), carbonat de magneziu (11 g) şi apă (300 ml), aromatizată cu tinctură de lămâie, are efect purgativ.

Seminţele de lămâie pisate şi amestecate cu miere, consumate dimineaţa, dau rezultate bune contra oxiurilor.

Măceşele

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în exclusivitate de la plantele spontane, cunoscute sub numele de Măceş (Rosa canina L.), Răsură, Ruje sau Trandafir sălbatic. În cultură, Măceşul a fost introdus recent pe suprafeţe foarte mici.

Măceşele sânt pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. În interiorul lor se află achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu seminţe. Măceşele au formă sferică sau elipsoidală, culoare portocalie în faza de pârgă şi roşie sau roşie-portocalie la maturitatea deplină.

În scop medicinal, măceşele trebuie recoltate când sânt în pârgă, ne-înmuiate, iar nu toamna, după căderea brumei, când sânt complet coapte şi devin moi, deoarece în această fază ele conţin cantitatea cea mai mică de substanţe active. Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în pârgă, cu pulpa încă tare. După recoltare , măceşele se prelucrează imediat, pentru a nu se degrada substanţele active. Prelucrarea se face în vase de lemn, de plastic sau de ceramică smălţuită, pentru a împiedica degradarea vitaminei C, pe care metalele o descompun.

Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic), celuloză 23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie de specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic, acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen (izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.

În scopuri terapeutice, de la Măceş se folosesc fructele (din care se prepară infuzie, decoct, vin medicinal, băuturi răcoritoare), seminţele şi florile.

Măceşele amestecate cu miere (două părţi pulpă de măceşe curăţate de perişoare şi o parte de miere) se utilizează contra limbricilor (ascaridoza), consumându-se zilnic câte 2-3 linguriţe din acest amestec.

Decoctul din măceşe (o linguriţă de fructe la o cană cu 200 ml apă) împiedică formarea calculelor renali, deoarece, deoarece măceşele sânt diuretice. Ele se pun în apă când dă în clocot şi se fierb numai 5-10 minute, pentru a nu se pierde prea mult din vitamina C. Acest decoct se foloseşte şi la tratarea rinitelor, a colitei cronice, a aterosclerozei şi a hipertensiunii arteriale, precum şi pentru dezintoxicarea alcoolicilor. Se beau 2-3 căni decoct călduţ pe zi.

Infuzia din fructe de Măceş este bogată în vitaminele C şi P. Ea se foloseşte la tratarea arteritei, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale şi trombangeitei obliterante, deoarece menţine elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare (datorită bioflavonoidelor, care au rol de vitamină P, precum şi vitaminei F). Această infuzie se prepară din două linguri de fructe la 0,5litri apă clocotită; se bea în cursul unei zile.

Infuzia de măceşe şi fructe de cătină albă, în părţi egale, 1-2 linguriţe de amestec la o cană de amestec la o cană cu apă (200 ml), se poate folosi ca ceai alimentar în tot cursul anului; se beau 2-3 căni pe zi.

Maceratul la rece de măceşe este o băutură răcoritoare bogată în vitamine, care se prepară astfel: 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g zahăr, deoarece, după dizolvarea zahărului se strecoară; se beau 3 căni pe zi; se păstrează la rece.

Siropul de măceşe se prepară astfel: peste 250 g măceşe uscate se toarnă 1,5 litri apă în clocot şi se lasă la macerat 12 ore, apoi se filtrează, se adaugă 0,5 kg zahăr şi se fierbe până la consistenţa unui sirop. Siropul de măceşe se mai poate prepara şi din suc de măceşe şi zahăr, în părţi egale, care se fierb la foc slab, într-un vas de inox, timp de 10-15 minute, având grijă să se înlăture spuma formată. După ce vasul se ia de pe foc, se adaugă 6 linguriţe cu zeamă de lămâie sau 2 linguriţe de vitamină C pulbere; se amestecă bine şi se toarnă în sticle curate, uscate şi fierbinţi.

Sticlele se astupă ermetic şi se pasteurizează. Din 3 kg de măceşe se obţine 1 litru de suc (cu ajutorul maşinii de stors roşii).

Vinul (cidrul) de măceşe are acţiune diuretică, tonic-aperitiv, fiind indicat în afecţiuni hepatice şi renale.

Infuzia din flori de Măceşe şi decoctul din seminţe de măceşe sânt indicate în boli de ficat, de rinichi, în dizenterie, constipaţie şi hemoptizii (scuipări de sânge).

În farmacii, din măceşe se obţine Rozavit-ul, un produs biostimulator (suc) foarte bogat în vitamină C (250 ml de suc conţin 75 mg vitamină C).

Extractul de măceşe este folosit în apifitoterapie, la obţinerea produsului Ciploment T, tablete moi, medicament cu acţiune biostimulatorie.

Conţinutul ridicat de acid ascorbic (vitamina C) imprimă măceşelor o puternică acţiune antiinfecţioasă (vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere a microorganismelor, blocându-se respiraţia).

Dudele

Fructul Dudului, numit dudă, agudă sau soroză, este o asociaţie de drupele. Dudele au culoare roşie, neagră sau albă, gust acrişor, în faza de pârgă, şi dulce la maturitate deplină, când devin foarte perisabile.

Dudele conţin: apă(83%), zaharuri(9,4%), acizi(0,95%), proteine(1,2%), grăsimi(0,6%), celuloză(2%), substanţe minerale(0,84%), vitamină C(50-199 mg la 100 g), provitamina A, vitaminele B1, B2, PP, acid folic, etc. Valoarea energetică a dudelor este de circa 69 kcal la 100g.
În bioterapie se folosesc fructele şi frunzele Dudului.

Dudele au efect tonic, depurativ, antibiotic(bactericid) şi antiinflamator. Sucul extras din dude înainte de maturitatea deplină conţine 20-25 g acid citric la litru(care are efect bactericid). Acest suc se utilizează diluat cu apă sau în sirop astringent, pentru gargare contra anghinei, stomatitei şi aftei; are, de asemenea, efect antiscorbutic.

Dudele în pârgă, fiind astringente, se folosesc în tratarea enteritelor şi enterocolitelor. Dudele bine coapte, având efect laxativ, se foloseşte în combaterea constipaţiei.

Infuzia din frunze de Dud(o lingură de frunze la 250 ml apă clocotită, băută în 3 reprize) este indicată în diabetul zaharat. Pentru un efect mai puternic, la frunzele de Dud se pot adăuga frunze de Afin, frunze de Nuc, teci de Fasole uscate şi Urzică; ceaiul se îndulceşte cu zaharină. Infuzia din frunze de Dud se foloseşte pentru tratarea eczemelor.

Coarnele

Aceste fructe se obţin aproape în exclusivitate de la plante sălbatice, deoarece Cornul(Cornus mas L.) se cultivă foarte puţin în ţara noastră, în parcuri şi în unele grăsimi de lângă casă.

Coacerea coarnelor, la unele tipuri, are loc în august, iar la altele în septembrie-octombrie.

Coarnele sânt drupe mici(1-2,5 cm lungime), de culoare roşie, liliachie, galbenă sau albicioasă.
Pulpa lor este acidă şi astringentă în faza de pârgă, apoi devine acidulat-dulce şi potrivit de astringentă. Din coarne se prepară dulceaţă, suc, sirop, marmeladă, pastă şi o peltea foarte plăcută. Coarnele se pot usca în cuptoare sau chiar la soare, ca prunele. Ele se mai folosesc la extragerea de pectină şi la prepararea unei băuturi alcoolice denumită cornată. Datorită taninozităţii şi acidităţii pronunţate, se consumă puţin în stare proaspătă.

Coarnele conţin: apă(circa 83%), zaharuri(6,0-10,4%), acizi(1,75-3,18%), tanin(0,55%), substanţe pectice(0,47%), substanţe proteice(0,43%), celuloză(0,4%), săruri minerale(0,52%), provitamina A, vitaminele B1, B2, vitamina C(24-72 mg la 100g în coarnele roşii şi 34-42 mg la 100g la 100g în coarnele galbene).

În bioterapie, de la Corn se folosesc fructele, frunzele şi scoarţa tulpinii.

Datorită conţinutului în tanin, coarnele proaspete sau preparate sub formă de decoct, macerat şi tinctură se folosesc în tratarea diareelor, a enteritei şi enterocolitei. Având proprietăţi hemostatice, coarnele se utilizează în epistaxis(hemoragii nazale).

Decoctul din scoarţa tulpinii de Corn, 5 g la 250 ml apă, având efect febrifug, se foloseşte la tratarea erizipelului(dermatoză) şi a rectocolitei ulcero-hemoragice; se bea pe parcursul unei zile.

Tinctură din fructe, scoarţă şi fructe de Corn este indicată în tratamentul rectocolitei ulcero-hemoragie. Se prepară prin macerare, 20% frunze, scoarţă şi fructe la 100 ml alcool etilic 60%, timp de 8-10 zile. Se iau de 3-4 ori pe zi câte 40 picături în puţină apă.

Coacăzele

După culoarea pieliţei fructelor, se deosebesc soiuri de coacăze albe, de coacăze roşii (ambele aparţinând speciei Ribes rubrum, Ribes vulgare) şi de coacăze negre, acestea din urmă provenind în principal din specia Ribes nigrum.

Coacăzele se recoltează în luna iulie. Întâi ajung la maturitate coacăzele negre (cu circa 7-10 zile înaintea celor roşii şi albe).

Principalele soiuri de coacăze negre sânt: Record, Negre mari, Bogatîr, Consort, Baldwin, Mendip Cross, Daniel de Septembrie. Dintre soiurile de Coacăz cu fructe albe mai valoroase sânt: Mărgăritar, Albe de Olanda şi Albe mari, iar dintre cele cu fructe roşii: Roşu timpuriu, Abundent Roşu de Versailles şi Roşu de Olanda.

Coacăzele conţin apă (78,5-87,7%), zaharuri (4,1-8,8%), acizi (1-3,6%, reprezentanţi în principal prin acid malic, acid citric şi acid tartic), tanin(0,26-0,51%), substanţe proteice (0,94-1,74%), celuloză(1,43-4,57%), săruri minerale(0,3-0,8%), provitamina A, vitaminele B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina C, vitamina P, vitamina PP, antocian, etc. Coacăzele negre se numără între fructele cele mai bogate în vitaminele C şi P. Conţinutul de vitamină C al coacăzelor negre este 65-400 mg la 100 g (mai frecvent 160-190 mg la 100 g), iar al coacăzelor albe şi roşii de 20-60 mg la 100 g. Coacăzele menţin vitamina C în stare stabilă(datorită antocianilor) şi în formă activă biologic, deoarece nu conţin enzima ascorbicoxidaza, care inactivează vitamina C, transformând-o în acid dehidroascorbic (forma inactivă). Acest acid lipseşte din coacăze. De aceea, ele sânt o sursă excelentă de vitamină C; 80-100% din vitamina C se păstrează în produsele obţinute din coacăze (suc, sirop, vin).

Analizele efectuate de Tudor A. T. (1989) la 12 soiuri de coacăze negre, roşii şi albe, arată că glucoza şi fructoza deţin circa 89% din totalul zaharurilor, iar zaharoza 10,2%.

Coacăzele negre îşi intensifică culoarea în următoarele 2-3 zile după recoltare, ceea ce constituie un avantaj la valorificarea lor. Dimpotrivă, coacăzele albe şi roşii nu-şi mai intensifică culoarea pieliţii după recoltare.

Începând după 3-4 zile de la recoltare, dacă nu se asigură condiţii optime de conservare temporară (de 00C şi umiditatea relativă a aerului de 90-95%).

Coacăzele albe şi roşii, având un aport echilibrat între zahăr şi aciditate, se pot consuma în stare proaspătă, sub formă de suc pur sau de suc diluat cu apă (100-500 ml pe zi, în 3-4 reprize), precum şi ca jeleu. Ele au efect remineralizant, laxativ, diuretic, depurativ şi hemostatic. Ele sânt un decongestionant hepatic. Se recomandă în cazuri de inapetenţă, demineralizare, dispepsii (insuficienţa sucului gastric), inflamaţii diagestive şi urinare, litiaza urinară, insuficienţă hepatică, icter, artrism, reumatism, gută, constipaţie, afecţiuni febrile.

Coacăzele negre, având gust foxat, se foloseşte pentru vin, sirop, peltea. Ele sânt foarte bogate în mangan (0,13 mg la 100g), element chimic care, reglează activitatea unor hormoni (îndeosebi a celor sexuali), participă la formarea sângelui şi a laptelui şi stimulează activitatea sistemului nervos central. Coacăzele sunt de asemenea, foarte bogate în magneziu, precum şi în fier (0,9 mg la 100g), care le imprimă acţiune hematopoetică, deci antianemică. Antocianţii din coacăzele negre sporesc acuitatea vizuală.

Datorită substanţelor pectice, taninurilor şi sărurilor de potasiu, sucul de coacăze negre are acţiune antiinflamatori, stimulează secreţia sucului gastric, reduce procesele de putrefacţie şi măreşte diureza, fapt pentru care se foloseşte în tratarea colitelor cronice, gastritelor cronice hiperacide, a stomatitelor, a proceselor inflamatorii ale ficatului, a calculozei biliare, a insuficienţelor cardio-respiratorii, a aterosclerozei, a unor boli reumatice care însoţesc insuficienţa cardiacă, precum şi pentru prevenirea accidentelor vasculare. Efectul remineralizant şi tonic al coacăzelor negre se datorează bogăţiei în vitamina C şi în elemente minerale alcalinizante (fosfor, magneziu, calciu).

Având proprietăţi antianginoase şi febrifuge, coacăzele negre se folosesc în tratarea amigdalitei cronice. Consumul lor mai este indicat în hidropizie, scorbut, etc.

Deoarece au conţinut redus în zaharuri, coacăzele pot fi consumate de diabetici.

Pelteaua de coacăze, conţinând tanin, se foloseşte în diaree de fermentaţie.

Siropul de coacăze, diluat eventual cu apă, este foarte răcoritor în stări febrile infecţioase, în cazuri de rujeolă(pojar), scarlatină, inflamaţii urinare şi febre bilioase.

Siropul pectoral se prepară di 250 g coacăze la 1 litru de apă, care se fierb până scad la jumătate; apoi se adaugă o cantitate egală de zahăr şi se fierb din nou, până scade la jumătate. Se ia câte o linguriţă, la două ore, în caz de tuse, anghine sau laringite.

Decoctul din coacăze negre 5% este foarte bogat în vitamină C, rutozid, săruri de potasiu, etc. Se foloseşte contra arteritei şi aterosclerozei. În loc de decoct se poate folosi suc de gem din coacăze.
Frunzele de Coacăz negru, se recoltează în mai-iunie şi se usucă în strat subţire, la umbră şi în curent de aer. Se foloseşte sub formă de infuzie, decoct şi macerat glicerinat.

Infuzia din frunze de Coacăz negru 2-3% are acţiune calmantă, hipotensivă şi diuretică; se foloseşte în urticarie, hipertensiune arterială, alcoolism, periartrita scapulo-humerală, etc.; se beau câte 100 ml, de două ori pe zi(dimineaţa şi seara).

Decoctul din frunze de Coacăz negru se prepară dintr-o lingură de frunze uscate la 200 ml apă rece; se fierb 5 minute; se foloseşte la dezintoxicarea alcoolicilor, la tratarea înţepăturilor de insecte(are acţiune calmantă), etc. contra înţepăturilor de insecte se poate freca locul dureros cu frunze de Coacăz strivite.

Maceratul glicerinat din frunze de Coacăz negru este indicat în prostatită, psoriazis, infecţii urinare; se obţine prin macerarea la rece a 100 g frunze la un litru de apă care conţine 10% glicerină. Se beau 2-3 căni pe zi.

Infuzia din muguri de Coacăz negru, o lingură de muguri la o cană în clocot, are acţiune antialergică; se beau 1-2 căni pe zi, în cazuri de rinite, rinosinuzite alergice, episclerită, conjunctivă.

Maceratul glicerinat din muguri de Coacăz negru este indicat în psoriazis, rinite, rinosinuzite alergice, impotenţă, etc.

Tinctură din muguri de Coacăz negru se foloseşte în tratamentul infecţiei urinare, al episcleritei, urticariei, etc. Se prepară din 20% muguri uscaţi în 100 ml alcool etilic 60%, prin macerat timp de 8-10 zile. Se iau de 3 ori pe zi câte 50 picături în puţină apă.

Cireşele

Alături de căpşune, cireşele sânt primele fructe care ajung la maturitate în cursul anului(în jur de 10-15 Mai) şi de aceea sânt foarte solicitate de consumatori. Sezonul de cireşe durează 6-8 săptămâni. După gust, se deosebesc cireşe dulci şi cireşe amare. Cireşele dulci se obţin numai de la pomii cultivaţi. După consistenţa pulpei, se deosebesc trei grupe de soiuri dulci: cu pulpă moale, cu pulpă semipietroasă, cu pulpă pietroasă, acestea fiind cele mai valoroase. Cireşele amare se obţin de la pomii sălbatici sau de la pomii altoiţi. Ele sânt mai mici decât cireşele dulci, mai perisabile şi sânt mai bogate în tanin. Din cireşele amare se prepară o dulceaţă de calitate superioară, lichior, suc, şerbet, etc.

Cireşele dulci conţin: apă(75-89%), zaharuri(7,7-16,8%), acizi(0,49-1,37%), pectine(0,06-0,39%), substanţe tanoide, săruri minerale(de potasiu, fier, calciu, magneziu, etc.), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, E, P, B6, acid pantotenic, vitamina PP, etc. Valoarea energetică a cireşelor este 43-98 kcal/100g Cireşele dulci se folosesc pentru consum în stare proaspătă, compot, dulceaţă, gem, suc, etc.

Cura de cireşe dulci (în 1-2 zile pe săptămână, câte 0,5-1kg de fructe proaspete, fără alte alimente) realizează o excelentă depuraţie organică, înlesnind eliminarea toxinelor din organism.

Cireşele au, totodată antiinfecţioasă(măresc reacţia naturală de apărare a organismului), antireumatismală şi antirahitică. Ele sânt un reglementator hepatic şi gastric, un sedativ al sistemului nervos, contribuie la regenerarea ţesuturilor şi au efect laxativ. Sunt indicate în tratarea aterosclerozei, a obezităţii, a unor afecţiuni hepatice, a gutei, a artritismului, litiazelor(urinară şi biliară), în fermentaţii intestinale şi constipaţie. Pentru bătrâni şi dispeptici, cireşele fierte(sub formă de compot şi dulceaţă) sânt mai indicate decât cele proaspete. Se poate face şi o cură cu suc de cireşe.

Decoctul din cozi de cireşe (sau de vişine) se prepară dintr-un pumn de codiţe (pedunculi) la 0,6 litri apă rece. Se fierb 15-20 de min., apoi se îndulceşte şi se bea călduţ, în cursul unei zile, în 3-4 reprize. Are efect diuretic. Dă rezultate bune în afecţiuni ale rinichilor şi ficatului. Acţiunea diuretică a codiţilor de cireşe sau de vişine creşte dacă li se adaugă frunze de merişor, coada calului şi frunze de mesteacăn.

Gumele de pe scoarţa Cireşului se folosesc în tratarea artritelor. Aceste gume(cleiuri), dizolvate în apă, dau o soluţie numită „loţiune contra pecinginii”. Pecinginea este o boală de piele contagioasă, caracterizată prin erupţie cu băşicuţe care, prin uscare, lasă nişte pete scorţoase , ce produc mâncărime.

Cătina albă

Fructele de Cătină albă sânt drupe false, cu un singur sâmbure. Ele au forma unor bobiţe mici(0,30-0,55g), sferice, galbene sau portocalii, acide şi astringente înainte de coacere; după aceea pierd mult din aciditate şi taninozitate.

Perioada de recoltare a Cătinei albe durează de la mijlocul lunii august până spre sfârşitul lunii septembrie.

Ele conţin apă(71-82%), zahăr reducător(fructoză şi glucoză), foarte puţină zaharoză(0,06-0,94%), acizi(1,5-4,1%), pectină(0,14-0,50%), tanin(1,8%), celuloză(0,92%), proteine(1,2%), săruri minerale(sânt foarte bogate în fosfor şi calciu), carotinoide, ca betacarotina(provitamina A) şi xanthofila, precum şi flavone. Cătina albă este, alături de Măceş, specia pomicolă cu cel mai ridicat conţinut în vitamină C (405-860mh/100g, în fructele galbene şi 452-1332mg/100g în fructele portocalii). Fructele de Cătină albă sânt bogate şi în alte vitamine, cum sânt cele din complexul B(B1,B2,B6, acidul folic, inozitolul, vitamina PP); vitaminele E, F, K şi P, fiind considerate veritabile ”polivitamine naturale ”.

Cura de fructe şi suc de Cătină albă. Prin conţinutul ridicat al fructelor de Cătină albă în provitamină A, este influenţată favorabil vederea. Ele sânt un tonifiant general, cu efect benefice în avitaminoze şi anemii, în convalescenţă.

Fiind sărace în zaharoză şi bogate în vitamină E fructele sânt indicate în diabetul zaharat.

Decoctul din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere, dă rezultate bune în tratarea diareei, a aterosclerozei, artritei şi trombangeitei obliterante, precum şi a anemiei. Se beau două căni pe zi.

Infuzia din fructe de Cătină albă se foloseşte în cazuri de anemie, diaree, hepatită epidermică, hepatită cronică, ciroză hepatică şi urticarie. Această infuzie se prepară din două linguri de fructe zdrobite la 0,5 litri apă clocotită; se lasă vasul acoperit 30 min.; se bea fracţionat, în cursul unei zile, făcându-se o cură îndelungată; dă rezultate foarte bune şi contra alcoolismului(se bea până la dezintoxicare).

O băutură răcoritoare din Cătină albă, cu gust plăcut, se obţine din 750g fructe, care se fierb în 6 litri şi 1 kg zahăr. După răcire, se toarnă în sticle şi se păstrează la loc răcoros.

Uleiul de Cătină albă este bogat în vitamină E, care – aşa cum s-a arătat – este un antioxidant natural al lipidelor şi inhibă formarea peroxizilor acizilor graşi, care sânt implicaţi în apariţia cancerului. Acest ulei conţine peste 200mg vitamină E la 100g. El se foloseşte pentru tratarea unor boli dermatologice şi arsuri; are totodată proprietatea de a proteja pielea şi mucoasele contra unor radiaţii.

În urma administrării extractelor de Cătină albă, sub formă de pulbere, ulei, etc., s-au constatat ameliorări şi vindecări ale unor boli oculare, cardiovasculare, reumatism, ulcer gastric, conjunctivite acute, hipertensiune arterială, nevroze, dermatoze, stări inflamatorii, etc.

Ceaiul din fructe uscate de Cătină albă, ameliorează starea de oboseală intelectuală, fiind un remediu natural al insomniei.

Cercetări mai recente arată că extractul de coajă de Cătină albă ar anihila dezvoltarea unor tumori experimentale.

Căpşunile şi Fragii

În realitate, căpşunii cultivaţi sânt soiuri de Fragi cu fruct mare.

Se cultivă două feluri de soiuri de Căpşuni: neremontante(cu o recoltă pe an, în mai-iunie) şi remontante(cu două recolte pe an: una în mai-iunie, iar alta în septembrie-octombrie). La Căpşunul cultivat în solarii, coacerea fructelor începe în aprilie.

Căpşunele conţin apă(87-91%), zaharuri(4,5-9,7%), acizi(0,72-1,91%), proteine(0,94-1,74%), pectine(0,10-0,51%), celuloză(0,60-2,32%), săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, fier, iod), provitamina A, vitaminele B1,B2,B6,PP,K,E, acid pantotenic antociani, acid salicilic(0,001g%).

Florile Căpşunului sânt grupate în infloriscenţe. În cadrul aceleiaşi inflorescenţe, atât florile, cât şi fructele apar şi se dezvoltă foarte eşalonat, încât fructele de pe aceeaşi plantă se recoltează în 6-8 reprize, la intervale de câte 2-3 zile. Fructele din primele două etape de cules sânt mult mai mari, mai bogate în substanţă uscată, în vitamină C şi în săruri minerale decât cele din ultimele etape.

În scopuri terapeutice, de la Căpşun se folosesc fructele, frunzele şi rizomii.

Cura de căpşune. Fiind bogate în vitamine din complexul B(B1,b2,B6) şi în mangan, care au rol important în funcţionarea normală a sistemului nervos, căpşunele sânt indicate în astenii şi pentru prevenirea insomniilor. Întrucât conţin mult fier şi cupru căpşunele se se folosesc în tratamentul anemiilor. Având efect tonic, remineralizant, se recomandă în tuberculoză. Ele au rol şi de reglementator hepatic(conţin vitamina K, care este esenţial pentru funcţionarea normală a ficatului, fiind un factor de longevitate). Datorită conţinutului în vitamina PP, care este vasodilatatoare, căpşunele au rol hipotensor; ca atare, ele se folosesc în tratamentul hipertensiunii arteriale. Cura de căpşune înlesneşte acţiunea sistemului imunitar, are un puternic efect diuretic, depurativ, favorizând eliminarea acidului uric, a toxinelor şi a excesului de colesterol. Mai este folosit în afecţiuni renale, în reumatism, artritism, gută, ateroscleroză, etc.

Conţinând vitamina E şi puţine zaharuri, căpşunele pot fi consumate de diabetici.

Căpşunele conţin 6,33% zaharoză şi 4,98% zahăr invertit(glucoză şi fructoză). Căpşunele în pârgă sânt constipante, iar cele bine coapte au efect laxativ. Pentru nediabetici se recomandă cure de căpşune de 250-500g pe zi, de preferinţă dimineaţa, timp de 7-14 zile. Fontenelle, care a atins vârsta de 100 de ani, îşi atribuia această longevitate cantităţii apreciabile de fragi pe care a consumat-o. Căpşunele sânt contraindicate persoanelor alergice, cărora le pot produce urticarie. Conţinând acid citric şi fragarol, căpşunele au acţiune bactericidă. Contra oxiurilor se recomandă 500g căpşuni, dimineaţa, pe stomacul gol, fără a mai consuma altceva până la prânz.

Spuma de căpşune şi gelatina din suc de căpşune se prepară ca şi cele de zmeură. Ele au aceleaşi utilizări terapeutice ca şi fructele.

Căpşunele se folosesc şi în cosmetică.

Frunzele de Căpşun conţin tanin, fragarol, cvercitrină(flavonă component al vitaminei P), citrol, ulei volatil, zaharuri, săruri minerale, vitamină C, etc. Datorită taninului, frunzele au proprietăţi astringente; în tratamentul diabetului, contribuie la eliminarea acidului uric, au efect diuretic în diferite boli ale rinichilor şi vezicii urinare. Fragaronul imprimă frunzelor proprietăţi dezinfectante(bactericide).

Foliolele frunzelor de Căpşun se recoltează, fără peţiolul principal, în perioada iunie-septembrie.

Infuzia din frunze de Fag mărunţite(două linguriţe la 200ml apă clocotită) este indicată în diabetul zaharat; se beau câte două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Căpşun combate diareea cronică, enteritele, enterocolitele, hemoragiile interne şi catarul pulmonar.

Ceaiul alimentar preparat dintr-un amestec de frunze de Fag, frunze de Afin, de Zmeur şi de Mur este plăcut şi poate fi utilizat în mod curent.

Rizomii (tulpinile subterane) de Căpşun, uscaţi şi măcinaţi, se utilizează la prepararea de infuzie şi decoct, care au proprietăţi antigutoase, fiind indicate în gută, reumatism şi (pe cale externă) în herpes.

Castanele comestibile

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, castanii cultivaţi ocupă, deocamdată, suprafeţe reduse.

Castanele se coc în septembrie. În stare proaspătă, ele nu se pot păstra prea mult, deoarece mucegăiesc. Pentru a mări până la câteva luni durata lor în stare proaspătă, se introduc, pe măsura recoltării, în vase cu apă rece, în care se ţine circa 20 de ore, apoi se scot, se lasă să se zvânte, ferite de soare, iar după aceea se aşează în straturi, în nisip curat şi uscat.

Castanele conţin: apă(52%), amidon(27-39%), mono- şi dizaharide(12-14%), proteine(3-5%), grăsimi(4-5%), săruri minerale 1,03%(foarte mult potasiu – 50% din cenuşă), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, etc. Ele se folosesc fierte(piureuri), prăjite, sau coapte, ca garnituri la diferite preparate, culinare, creme, umpluturi.

Făina de castane, care are o culoare galbenă – roşiatică, se utilizează pentru fabricarea alcoolului, la prepararea halvalei, a ciocolatei, a unor prăjituri şi bomboane, chiar a pâinii(în amestec cu făina de grâu); ea poate înlocui, la nevoie, cartoful(piure de castane). Făina de castane conţine circa 7% proteine, 3% grăsimi, 83% substanţe hidrocarbonate, 4% celuloză şi 2,7% substanţe minerale, fiind foarte apropiată ca valoare nutritivă de făină de grâu, de orez şi de orz. Din castanele prăjite şi măcinate se prepară un surogat de cafea apreciat de consumatori.

Miezul de castane are efect energetic(150-200 calorii/100g) antianemic, remineralizant, antiseptic al tubului digestiv, stimulator al digestiei, tonic muscular, nervos şi venos. Este indicat în astenii fizice şi intelectuale, anemii, enterite, enterocolite, dizenterie, hemoroizi, varice, etc. Ca piure, castanele sânt excelente dispeptici, convalescenţi şi bătrâni. Ele sânt contraindicate diabeticilor şi obezilor.

Băile cu făină de castane dulci(comestibile) se folosesc în tratamentul reumatismului cardio-articular şi endocarditei postreumatice. Ele se prepară astfel: făina, în cantitate de 1-1,5kg, se pune în apă rece, apoi se fierbe 30 min., se decantează şi se adaugă apei din cadă. Se poate folosi şi extract gata preparat. Durata unei băi de 15-20 de min. Se face câte o baie zilnic, timp de 21 zile. Sau: 800g făină în 5 litri apă; se fierbe 15-20 min., apoi se strecoară, iar lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care trebuie să aibă t0 -370C. În cadă se stă 15-20 min. Se fac 10-15 băi, câte una zilnic. Sunt necesare în flebite, tromboflebite, varice, ulcer varicos, edeme traumatice după fracturi.

Infuzie din frunze de Castan nobil(Castanea sativa) are acţiune antiinflamatoare; se prepară din 2-3 frunze/100ml apă clocotită; se bea îndulcită cu miere, pentru combaterea traheobronşitei acute. Se consumă 2-3 căni pe zi.

Polenul Castanului nobil conţine substanţe antibiotice, este diuretic şi uşor laxativ.

Caisele

Având aroma intensă şi deosebit de plăcută, caisele se numără între cele mai apreciate fructe de masă. Din ele se prepară gem, compot, marmeladă, dulceaţă, suc, nectar, caisată, coniac, pistil(pastă uscată care se poate păstra timp îndelungat), etc. Caisele au numeroase utilizări şi în cofetărie. Dulceaţa poate fi pregătită atât di caise verzi cât şi din caise ajunse la maturitate.

În condiţiile ţării noastre, caisele se coc în perioada 1 iulie-15 august. Cele mai valoroase sânt: Timpurii de Arad, Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad, Cea mai bună de Ungaria, De Olanda, Trandafirii, Saturn, Venus, Mamaia, Sirena, Litoral, Sulmona, Selena.

Caisele conţin apă(84,2-87,7%), zaharuri(7,9-16,6%), acizi(0,40-1,86%), substanţe tanoide(0,03-0,26%), proteine(0,73-1,50%), celuloză(1,4%), multă provitamină A, vitaminele C, P, B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP, săruri minerale, etc. Dintre glucide, în caise predomină zaharoză(circa 6%), levuloză şi glucoza deţinând împreună numai 2,74%. Dintre acizi, sânt acidul citric şi acidul malic.

Sămânţa sâmburelui de caisă este dulce la unele soiuri şi amară la altele. Seminţele amare nu trebuie consumate, deoarece conţin o substanţă toxică, amigdalina. Seminţele dulci de caise conţin circa 55% grăsimi şi 28% proteine, ele se folosesc în cofetărie, ca şi migdalele dulci, sau servesc ca materie primă pentru extragerea unui ulei valoros, utilizat în cosmetică, în industria alimentară, etc.

De la Cais în scopuri terapeutice se folosesc fructele, care sânt bogate în substanţe nutritive, foarte digestibile, cu efect remineralizant, antianemic, alcalinizant şi diuretic. Caisele uscate sânt laxative, iar cele proaspete constipante. Valoarea energetică a caiselor proaspete este de circa 60kcal/100g, iar a celor uscate de circa 306kcal/100g.

Cura de caise. Se recomandă în toate carenţele de vitamină A şi oligoelemente, în cazuri de anemii, astenie fizică şi intelectuală, stări depresive, insomnii, nevroză, stres, etc. Caisele sânt un tonic al sistemului nervos şi sporesc reacţiile naturale ale organismului. Cura de caise este recomandată copiilor rahitici sau cu întârziere în creştere, adolescenţilor, femeilor gravide şi bătrânilor. Având acţiune alcalinizantă, caisele contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi ţesuturile organismului, diminuând aciditatea rezultată dintr-o alimentaţie prea bogată în produse făinoase şi carne. Fiind bogate în potasiu, caisele sânt indicate în dieta potasică a celor care nu trebuie să consume săruri de sodiu.

Având efect tonifiant, sucul de caise se foloseşte şi în cosmetică.

Alunele

Alunul cultivat este reprezentat prin numeroase soiuri, din care mai valoroase sânt: Barcelona, Mari de Piemont, Uriaş de Halle, Cosford, Eugenia, Lambert roşu, etc. Alunele se coc în august-septembrie.

Miezul deţine 36-57% din greutatea alunei şi conţine3-6% apă, 52-69% grăsimi, 12-28% substanţe proteice, 2-3% săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, mangan, fier, etc.), provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP; E(6-6,5mg/100g), acid pantotenic, acid folic(71mg/100g), vitamina P, etc.

Alunele se pot păstra 1-2 ani; după aceea miezul lor începe să râncezească. Ele se valorifică în coaja sau forma de miez. Miezul de alune se consumă proaspăt, uşor prăjit sau prelucrat în diferite produse de cofetărie(ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţată, nuga).

Făina din miez de alune este un aliment foarte hrănitor pentru copii.

Laptele de alune, obţinut din miezul alunelor aflat în faza de întărire, se utilizează în scop medicinal.

Uleiul extras din miezul de alune este foarte gustos şi plăcut aromat, dar râncezeşte repede. Turtele rămase după extragerea uleiului se folosesc la fabricarea halvalei de calitate superioară şi a ciocolatei.

În scopuri terapeutice, de la Alun se folosesc: miezul fructelor, uleiul de alune, frunzele şi mugurii.

Miezul de alune este foarte nutritiv, energetic(620kcal/100g), cel mai uşor digerabil dintre fructele oleaginoase, are efect antianemic, remineralizant, vermifug, antiaterosclerozic, fiind totodată şi un tonifiant nervos. Miezul de fructe este foarte bogat în mangan, element chimic care, stimulează sistemul nervos central, participă la formarea ureei, a sângelui şi laptelui, precum şi la menţinerea ritmului de producere a hormonilor sexuali. Alunele sânt fructele cele mai bogate în vitaminele din complexul B(B1, B2, PP, acid pantotenic, acid folic). Aceste vitamine contribuie la menţinerea tonusului muscular, uşurează activitatea tractului gastro-intestinal, precum şi buna funcţionare a ficatului, ochilor şi pielii. Miezul de alune este indicat în alimentaţia copiilor, a adolescenţilor, femeilor gravide, sportivilor, bătrânilor, persoanelor anemice, tuberculoşilor, femeilor cu tulburări de menopauză, precum şi în cazuri de neurastenie, impotenţă, nefrite, colici nefritice, viermi intestinali, etc. Având un conţinut foarte redus de hidraţi de carbon miezul de alune este admis diabeticilor.

Uleiul de alune, consumat câte o linguriţă, dimineaţa, timp de 15 zile este unul dintre cele mai bune leacuri contra teniei(Valnet J., 1986).

Consumat după un compot de prune sau de mere, miezul de alune uşurează evacuarea intestinului.

Frunzele Alunului, foloseşte ca infuzie, decoct şi băi, au efect hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos. Ele se recoltează în iunie-iulie.

Băile din frunze de Alun se folosesc în tratamentul varicelor supurante şi a edemelor gambelor.

Infuzia din muguri de Alun (1-2 linguriţe de muguri / 100ml apă clocotită) are acţiune antiscleroasă; se indică în cazuri de insuficienţă hepatică accentuată, epidemică, astm bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză, consumându-se zilnic câte două căni a 200 ml.

Agrişele

Întrucât Agrişul – Ribes uva-crispa L., se cultivă în ţara noastră pe suprafeţe mici şi în puţine localităţi, fructele lui sânt consumate de o parte mică din populaţie.

Din punct de vedere botanic, agrişele sânt bace, care la cele mai multe soiuri au o greutate de 4-10g. Se cultivă soiuri de Agriş cu frunze verzi(Doneţki, Rezistent de Cluj, Cereless), verzi-gălbui(Someş), galbene(White Smith) şi roşii(Maurers Sämling, Muntenesc de America).
În condiţiile ţării noastre, agrişele se coc în iunie-iulie.

Agrişele conţin 83,5-88,0% apă, 4,2-10,0% zaharuri, 1,18-2,45% acizi, 0,23-1,62% substanţe pectice, provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP, acid pantotenic, săruri minerale, iod şi alte substanţe. Zaharurile din agrişe sânt reprezentate prin levuloză 1,18-3,85%, glucoză 1,19-3,60% şi zaharoză 0,13-0,60%.

Agrişele se pot păstra în stare proaspătă 3-5 zile. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de compot, peltea, dulceaţă, suc, cidru, etc.; se pretează la congelare.

Fiind diuretice, agrişele sânt folosite în afecţiuni urinare, artritism, reumatism şi în gută. Cu agrişele se poate face o cură de dezintoxicare, cu până la 1kg fructe pe zi şi de către pletorici, hipertensivi şi obezi. În ziua cu fructe se recomandă să nu se consume alte alimente. Cura de agrişe mai este indicată în astenii şi convalescenţe, deoarece au şi efect remineralizant.

Agrişele stimulează funcţia hepatică. Ele se folosesc în hepatite, ciroză hepatică şi alte afecţiuni hepatice.

Întrucât în agrişe zaharoza se găseşte în cantitate foarte mică, iar levuloza şi glucoza sânt, practic, egale, aceste fructe pot fi consumate de diabetici.

Având acţiune hipotensivă, agrişele se folosesc în tratarea hipertensiunii arteriale. Consumate înainte de masă, sânt tonic-aperitive, iar după masă stomahice.

Relaţia fruct-aliment-medicament

La majoritatea speciilor de fructe, graniţa dintre aliment şi medicament este mai greu de fixat.

Unele fructe de pădure(scoruşe, porumbe, păducel, cătină albă)nu sânt, practic, folosite pentru consum în stare proaspătă. Ele au, în principal, utilizări terapeutice şi, ca atare, extractele lor sânt considerate medicamente.

Merele(atât de binevenite, mai ales, în afecţiuni cardiovasculare sau ale tubului digestiv), perele, prunele, etc., nu se consideră medicamente, ci alimente.

Unele specii de fructe cu acţiune terapeutică marcantă şi specifică, cum este cazul fructelor de păducel, de măceş şi de porumbar în afecţiuni cardiovasculare sau al merişoarelor în lizarea uraţilor. Socul are acţiune puternic sudorifică. Afinele şi merişoarele sânt bactericide, datorită acidului benzoic pe care-l conţin.

Toate fructele, fără excepţie, au acţiune polivitaminică(conţin mai multe vitamine, din care unele îşi potenţează reciproc acţiunea). De aceea, ele se recomandă în tratamentul avitominozelor şi hipovitaminozelor, precum şi în diverse boli.

În nervozitatea excesivă sânt indicate fructe proaspete: caise, cireşe, vişine, mere, piersici, fragi, gutui, căpşuni şi dude.

Datorită faptului că unele alimente principale(pâinea, carnea, cartofii) au efect decalcifiant, este necesar, ca împreună cu acestea, să se consume fructe şi legume, care compensează ideal nevoia de calciu a organismului.

Excesul de zahăr are urmări negative asupra sănătăţii, aşa cum s-a mai arătat. De aceea, specialiştii în nutriţie recomandă cu insistenţă ca cel puţin în anotimpurile de vară şi toamnă, produsele zaharoase să fie înlocuite total sau parţial cu fructe. Fructoza din fructe se metabolizează mult mai lent în organism decât zahărul industrial şi nu predispune la îngrăşare.

În colitele cronice, tranzitul intestinal între pusee de diaree şi faze de constipaţie, mai ales la persoanele care au exclus din hrană fructele şi legumele. Menţinerea unui tranzit intestinal normal se poate realiza prin consumarea de sucuri de fructe şi legume, fructe coapte în cuptor, etc. evitând astfel folosirea laxativelor.

Datorită faptului că fructele şi legumele au atât valenţe nutritive, cât şi terapeutice, ele nu pot fi înlocuite cu alte alimente, mai ales în ce priveşte complexul vitaminic, conţinutul în substanţe minerale, acizi organici, etc. în plus, în unele afecţiuni, fructele pot înlocui unele, medicamente de sinteză. Pentru a se preveni şi diminua aşa numita „boala medicamentoasă”, va trebui să se facă apel, în măsură tot mai mare, la „farmacia naturii”. În ierarhia cauzelor mortalităţii, „boala medicamentoasă” (produsă de folosirea abuzivă şi fără suficient discernământ a medicamentelor de sinteză) ocupă locul al IV-lea, după bolile cardiovasculare, cancer şi accidentele rutiere.

Fructele pot înlocui, totodată, unele produse cosmetice.

Unele fructe, îndeosebi merele, constituie un mijloc igienic şi deosebit de practic de întreţinere a dinţilor şi cavităţii bucale, contribuind substanţial la menţinerea unei danturi frumoase şi sănătoase.

Sursă: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", Bucuresti 1992, Mihăescu Grigore

Rolul fructelor în asigurarea unui regim alimentar echilibrat

Alimentarea este unul dintre cei mai importanţi factori de mediu care influenţează starea de sănătate a omului. În prezent, se consideră că alimentaţia este implicată în toată patologia umană.

Aportul alimentar insuficient în elemente necesare organismului – proteine(protide), glucide(zaharuri), lipide(grăsimi), vitamine, săruri minerale, etc. – poate provoca tulburări ale sănătăţii. Excesele alimentare sânt şi ele dăunătoare.

Dereglarea echilibrului alimentar pe o perioadă scurtă de timp, prin neasigurarea unui raport corespunzător între necesităţile alimentare şi aport, poate fi compensată de organism prin mecanisme fiziologice şi biochimice de adaptare. Dacă dereglarea se menţine însă timp mai îndelungat, capacitatea de adaptare a organismului se epuizează, apare un dezechilibru la nivel celular, iau naştere procese patologice.
Dezechilibrul alimentar afectează homeostazia, metabolismul, imunitatea, activitatea motorie, comportamentul, etc.

Optimizarea structurii alimentaţiei, elaborare unei tactici alimentaţie-sănătate care să corespundă nevoilor fiziologice ale omului contemporan, în noile condiţii create de civilizaţia actuală, prezintă o mare importanţă pentru profilaxia şi patologia umană.
Ca urmare a mecanizării şi automatizării muncii, a creşterii gradului de urbanizare şi confort, omul contemporan depune, în general, un efort mai mic decât în trecut.

Necesităţile energetice(calorice) sânt de 2400-2800 kcal în 24 de ore pentru adultul care nu face eforturi musculare deosebite, în perimetrul unei vieţi sedentare, al unei activităţi uşoare(în zona temperată), ajungând la 3200-3800 de kcal pentru o activitate fizică medie sau pentru stări fiziologic deosebite, şi la 4000-5000 de kcal pentru activităţi fizice intense.

Alimentaţia trebuie să cuprindă, pe lângă calorii suficiente(nevoile calorice sânt bine acoperite de zaharuri şi grăsimi)şi anumite cantităţi digestibile (100-150 g/zi), vitamine, săruri minerale, etc. Ca atare, alimentaţia trebuie să fie cât mai echilibrată, să conţină toţi factorii nutritivi în cantităţi şi proporţii conforme necesităţilor organismului.

Se constată că alimentaţia omului modern conţine un exces de calorii, respectiv de grăsimi, de produse rafinate, concentrate, supraprelucrate(zahăr rafinat, pâine albă, paste făinoase, băuturi alcoolice distilate, etc.), bogate în compuşi energetici, dar sărace în vitamine, săruri minerale şi alte substanţe biologic active, esenţiale pentru desfăşurarea a proceselor metabolice. Acest dezechilibru alimentar se găseşte la originea multora dintre maladiile civilizaţiei actuale: boli cardiovasculare, boli gastrointestinale, diabet, obezitate, etc.

Prin prelucrare, alimentele suferă pierderi importante în vitamine şi săruri minerale. Rafinarea excesivă a unor produse elimină celuloza, din care cauză se constată incidenţa tot mai mare a constipaţiilor cronice, a afecţiunilor intestinului gros, sporirea colesterolemiei şi a bolilor cardiovasculare. Reducerea excesivă a volumului alimentelor, prin hrănirea cu concentrate, produce constipaţii cronice, deoarece nu se stimulează peristaltismul intestinal.

Cel mai adesea, omul alege alimentele fără a ţine seama de necesităţile organismului, fiind atras în primul rând de plăcerile pe care i le procură un aliment sau altul. A limita hrana la unele preferinţe, ocolind varietatea alimentelor, este o greşeală gravă(alimentaţie corectă presupune o mare varietate de alimente), creând în organism o lipsă cronică a unor elemente nutritive şi un exces al altora.

Preferinţa pentru dulce determină o creştere exagerată a consumului de zahăr rafinat. Excesul de zahăr rafinat provoacă o suprasolicitare a organelor producătoare de hormoni, îndeosebi a pancreasului, contribuie la apariţia diabetului, a obezităţii şi la creşterea frecvenţei cariilor dentare.

Consumul sporit de glucide poate provoca o carenţă de vitamine B şi tulburări ale sistemului nervos.
Tendinţa de a consuma pâine albă în locul pâinii integrale duce la o reducere considerabilă a aportului de vitamine din complexul B şi de săruri minerale.
Consumul redus de legume şi fructe proaspete atrage insuficienţa de vitamină C şi de alte vitamine.

Supraconsumul de carne şi de grăsimi(îndeosebi de grăsimi animale) şi deficitul de fibre alimentare(celuloză), de fructe şi legume, favorizează apariţia cancerului colonului.
Omul contemporan, care face un efort fizic redus sau mediu, are nevoie de o alimentaţie mai săracă în calorii, dar bogată în substanţe biologic active, cu atât mai mult, cu cât el este supus stres-ului şi poluării mediului.

Creşterea solicitării neuropsihice este însoţită de sporirea necesarului de proteine, de vitamine(în special B1 şi B6), de fier şi calciu.
Poluarea mediului, inclusiv a alimentelor, ca urmare a industrializării, impune un aport mărit de substanţe de protecţie, îndeosebi de proteine şi vitamine.
Fructele şi legumele reprezintă sursa principală de vitamină C şi de provitamină A. Ele sânt unica sursa de vitamină P.

Vitaminele naturale sânt mult mai eficiente, mai active, decât vitaminele de sinteză(procurate din farmacii).

Fructele şi legumele nu conţin o singură vitamină, ci un complex de vitamine, între care există interacţiuni multiple. Prezenţa acizilor organici şi a unor săruri minerale protejează acţiunea vitaminelor, astfel încât, în doze foarte mici, vitaminele naturale au efecte maxime.
În fructe şi legume se află, practic, toate elementele minerale necesare organismului uman: potasiu(elemente preponderent), fosfor, magneziu, sodiu, zinc, fier, cupru, etc.

Fructele şi legumele au un potenţial alcalin ridicat, contribuind la menţinerea reacţiei uşor alcaline a sângelui. Se ştie că alimentele de origine animală(cu excepţia laptelui) şi produselor făinoase au în organism un efect acidifiant. Acţiunea alcalinizantă a fructelor şi legumelor se datorează acizilor organici(citric, malic, tartric) care sânt metabolizaţi în organism, iar sărurile rezultate(carbonaţi şi bicarbonaţi de calciu şi de potasiu) menţin alcalinitatea sângelui. Sărurile de potasiu, prezente în fructe şi legume în cantitate mult mai mare decât cele de sodiu, influenţează pozitiv metabolismul apei în ţesuturile corpului, permiţând eliminarea surplusului de apă şi a substanţelor nocive din organism(au efect diuretic).

Fructele şi legumele(din unele specii) au proprietăţi uricolitice, respectiv de dezintegrare a acidului uric şi, datorită acestui fapt, sânt indicate în tratamentul artritelor, al gutei şi litiazelor. Prin consumarea de fructe proaspete, suculente şi de legume, se reduce substanţial nivelul energetic(caloric) al raţiei alimentare, fără a diminua volumul mesei. Dacă 100 g de pâine furnizează circa 250 kcal, aceeaşi cantitate de portocale oferă 44 de kcal, iar de tomate numai 22 kcal. Ciocolata are efect caloric de circa 500 kcal la 100 g.

La cele mai multe specii de fructe predomină glucidele simple, direct asimilabile(levuloza şi glucoza), încât organismul uman este scutit de efortul de a metaboliza zaharoza şi alte zaharuri mai complexe.

Ca atare, introducerea fructelor şi legumelor în cantitate suficientă în raţia zilnică asigură echilibrarea alimentaţiei omului sub raport caloric, vitaminic, mineral, celulozic, hidric, etc.

Sursă: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", Bucuresti 1992, Mihăescu Grigore