Alunele

Alunul cultivat este reprezentat prin numeroase soiuri, din care mai valoroase sânt: Barcelona, Mari de Piemont, Uriaş de Halle, Cosford, Eugenia, Lambert roşu, etc. Alunele se coc în august-septembrie.

Miezul deţine 36-57% din greutatea alunei şi conţine3-6% apă, 52-69% grăsimi, 12-28% substanţe proteice, 2-3% săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, mangan, fier, etc.), provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP; E(6-6,5mg/100g), acid pantotenic, acid folic(71mg/100g), vitamina P, etc.

Alunele se pot păstra 1-2 ani; după aceea miezul lor începe să râncezească. Ele se valorifică în coaja sau forma de miez. Miezul de alune se consumă proaspăt, uşor prăjit sau prelucrat în diferite produse de cofetărie(ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţată, nuga).

Făina din miez de alune este un aliment foarte hrănitor pentru copii.

Laptele de alune, obţinut din miezul alunelor aflat în faza de întărire, se utilizează în scop medicinal.

Uleiul extras din miezul de alune este foarte gustos şi plăcut aromat, dar râncezeşte repede. Turtele rămase după extragerea uleiului se folosesc la fabricarea halvalei de calitate superioară şi a ciocolatei.

În scopuri terapeutice, de la Alun se folosesc: miezul fructelor, uleiul de alune, frunzele şi mugurii.

Miezul de alune este foarte nutritiv, energetic(620kcal/100g), cel mai uşor digerabil dintre fructele oleaginoase, are efect antianemic, remineralizant, vermifug, antiaterosclerozic, fiind totodată şi un tonifiant nervos. Miezul de fructe este foarte bogat în mangan, element chimic care, stimulează sistemul nervos central, participă la formarea ureei, a sângelui şi laptelui, precum şi la menţinerea ritmului de producere a hormonilor sexuali. Alunele sânt fructele cele mai bogate în vitaminele din complexul B(B1, B2, PP, acid pantotenic, acid folic). Aceste vitamine contribuie la menţinerea tonusului muscular, uşurează activitatea tractului gastro-intestinal, precum şi buna funcţionare a ficatului, ochilor şi pielii. Miezul de alune este indicat în alimentaţia copiilor, a adolescenţilor, femeilor gravide, sportivilor, bătrânilor, persoanelor anemice, tuberculoşilor, femeilor cu tulburări de menopauză, precum şi în cazuri de neurastenie, impotenţă, nefrite, colici nefritice, viermi intestinali, etc. Având un conţinut foarte redus de hidraţi de carbon miezul de alune este admis diabeticilor.

Uleiul de alune, consumat câte o linguriţă, dimineaţa, timp de 15 zile este unul dintre cele mai bune leacuri contra teniei(Valnet J., 1986).

Consumat după un compot de prune sau de mere, miezul de alune uşurează evacuarea intestinului.

Frunzele Alunului, foloseşte ca infuzie, decoct şi băi, au efect hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos. Ele se recoltează în iunie-iulie.

Băile din frunze de Alun se folosesc în tratamentul varicelor supurante şi a edemelor gambelor.

Infuzia din muguri de Alun (1-2 linguriţe de muguri / 100ml apă clocotită) are acţiune antiscleroasă; se indică în cazuri de insuficienţă hepatică accentuată, epidemică, astm bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză, consumându-se zilnic câte două căni a 200 ml.

Agrişele

Întrucât Agrişul – Ribes uva-crispa L., se cultivă în ţara noastră pe suprafeţe mici şi în puţine localităţi, fructele lui sânt consumate de o parte mică din populaţie.

Din punct de vedere botanic, agrişele sânt bace, care la cele mai multe soiuri au o greutate de 4-10g. Se cultivă soiuri de Agriş cu frunze verzi(Doneţki, Rezistent de Cluj, Cereless), verzi-gălbui(Someş), galbene(White Smith) şi roşii(Maurers Sämling, Muntenesc de America).
În condiţiile ţării noastre, agrişele se coc în iunie-iulie.

Agrişele conţin 83,5-88,0% apă, 4,2-10,0% zaharuri, 1,18-2,45% acizi, 0,23-1,62% substanţe pectice, provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP, acid pantotenic, săruri minerale, iod şi alte substanţe. Zaharurile din agrişe sânt reprezentate prin levuloză 1,18-3,85%, glucoză 1,19-3,60% şi zaharoză 0,13-0,60%.

Agrişele se pot păstra în stare proaspătă 3-5 zile. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de compot, peltea, dulceaţă, suc, cidru, etc.; se pretează la congelare.

Fiind diuretice, agrişele sânt folosite în afecţiuni urinare, artritism, reumatism şi în gută. Cu agrişele se poate face o cură de dezintoxicare, cu până la 1kg fructe pe zi şi de către pletorici, hipertensivi şi obezi. În ziua cu fructe se recomandă să nu se consume alte alimente. Cura de agrişe mai este indicată în astenii şi convalescenţe, deoarece au şi efect remineralizant.

Agrişele stimulează funcţia hepatică. Ele se folosesc în hepatite, ciroză hepatică şi alte afecţiuni hepatice.

Întrucât în agrişe zaharoza se găseşte în cantitate foarte mică, iar levuloza şi glucoza sânt, practic, egale, aceste fructe pot fi consumate de diabetici.

Având acţiune hipotensivă, agrişele se folosesc în tratarea hipertensiunii arteriale. Consumate înainte de masă, sânt tonic-aperitive, iar după masă stomahice.

Afinele

Afinele sânt bace mici(1-2,5g), grupate în ciorchini. Ele au pieliţă vânătă, acoperită cu pruină, albastră. În funcţie de soi şi de condiţiile climaterice ale anului, afinele ajung la maturitate de la sfârşitul lunii până în septembrie, având coacere eşalonată. Afinele se pot păstra 4-5 zile, fără deprecieri calitative, în încăperi răcoroase, cu o t0 de 10-12 oC.

Afinele conţin 80,0-84,6% apă, 7,0-14,5% zaharuri, 0,56-1,13% acizi(tartic, malic, citric, benzoic, oxalic, succinic, lactic), 0,36-0,55% substanţe tanante, 0,5-0,6% substanţe pectice, 0,62-1,15% proteine, provitamina A, vitaminele B1, B2, C, acid pantotenic(vitamina B3), vitamina PP, vitamina E, mirtilină, ulei(31% în fructele uscate), antociani şi săruri minerale(0,23-0,32%).
Afinele se consumă proaspete, uscate sau prelucrate sub formă de suc, compot, sirop, lichior, dulceaţă, jeleu, marmeladă, afinată, etc.

Sucul de afine se mai foloseşte în vinificaţie, pentru a intensifica culoarea şi a mări aciditatea vinului de struguri. Datorită conţinutului ridicat în substanţe bactericide şi în taninuri, afinele proaspete sau uscate sânt un puternic antiseptic intestinal, au efect astringent, antidiareic şi antipudrid. Datorită acestor proprietăţi, afinele au rol, important în tratamentul enterocolitelor de fermentaţie şi de putrefacţie, dizenteriilor şi infecţiilor urinare. Se recomandă în ateroscleroză, afecţiuni coronariene, sechele de infarct, arterită, sechele flebită, varice, hemoragii prin fragilitate capilară, etc.

Prin consumarea unui pahar cu suc de afine în timpul mesei, se previne depunerea calciului pe pereţii vaselor sanguine.

Afinele contribuie la creşterea acuităţii vizuale şi ameliorează vederea nocturnă.

În afecţiuni hepatice, afinele au rol de regenerare a celulelor hepatice(tonifică ficatul). Ele au, deasemenea, rol hipoglicemiant(antidiabetic), datorită mirlitinei, care face să scadă zahărul din sânge.

Cura de afine.
Se pot consuma zilnic 300-500g afine proaspete sau 100g afine uscate.

Decoctul din afine(uz intern). Se prepară dintr-o linguriţă de fructe uscate şi zdrobite la 200ml apă; se fierbe 5 min. şi apoi se lasă în repaus, la t0 camerei, timp de 15 min.; se strecoară prin presare şi se bea călduţ. Se pot consuma două sau mai multe ceşti pe zi.

Decoctul de afine(uz extern). Se prepară dintr-o mână de bace(fructe) la un litru de apă, care se fierbe până scade la jumătate; se foloseşte la clătitul gurii în faringite, stomatite, afte, muguet, precum şi la comprese sau spălături locale(eczeme, hemoroizi, dizenterie). Contra ulcerilor gurii, a aftelor, se pot mesteca în gură bace proaspete sau uscate, care apoi se elimină(aruncă) din gură.

Decoctul din fructe şi frunze de Afin. Are proprietăţi astringente şi antibiotice. Se prepară din 10% fructe sau frunze uscate care se fierb în 1/2 litru apă timp de 30 min.; se bea călduţ, fracţionat în trei porţii, în cursul unei zile; combate enteritele acute şi cronice, diareele.
Infuzia din afine uscate. Conţinând substanţe tanante, este indicat în bolile de stomac(diaree, enterite).

Maceratul la rece din afine.
Se prepară dintr-o linguriţă şi jumătate de afine uscate şi zdrobite în 400ml apă fiartă şi răcită; se lasă la macerata timp de 8 ore, la t0 camerei, iar apoi se bea în 2-3 reprize, în cursul unei zile. Se pot adăuga coaja de stejar, flori de muşeţel şi frunze de mentă, pentru a mări acţiunea astringentă şi antiseptică a fructelor de Afin.

Pelteaua(jeleul) de afine, fiind bogat în tanin, este indicată în tratarea diareelor de fermentaţie şi de putrefacţie.

Sucul de afine fierte, îndulcit eventual cu zaharină, se recomandă în enterite, precum în regimul renal.

Spuma şi gelatina din afine se prepară ca şi cele din zmeură.

Frunzele de Afin conţin hidrochinonă(circa 1%), vaccinină, arbutază, ericolină, neomirtilină, materii tanante, acid chinic, etc. Ele au efect astringent, bactericid, antidiareic; dezinfectează căile biliare şi urinare. Datorită vitaminei E şi mirtiline, denumită şi insulină vegetală, infuzia din frunze de afin scade nivelul zahărului din sânge; are deci acţiune antidiabetică. Pentru creşterea eficacităţii, în tratarea diabetului, frunzele de afin pot fi asociate cu păstăi de fasole şi frunze de dud. Ceaiul se bea neîndulcit sau îndulcit cu zaharină.

Infuzia din frunze de Afin se prepară din două linguriţe de frunze la 0,5 litri de apă clocotită; se bea călduţă, în 3 reprize, pe parcursul unei zile. Ea are şi efect vermifug(oxiuri).
Perioada optimă de recoltare a frunzelor de Afin, în scopuri terapeutice, este de la sfârşitul lunii iulie până în septembrie. Frunzele se recoltează împreună cu lăstarii, de pe care se detaşează ulterior. Se va evita presarea lor, deoarece se înnegresc.

Parfumul(mirosul) şi aroma fructelor

Când ajunge la coacere naturală, fructele degajă substanţe odorante, care se sesizează apropiind fructul de căile nazale, sau chiar de la distanţă, în cazul fructelor cu miros puternic, cum sânt: ananasul, fragile, căpşune, gutuile, caisele, coacăzele negre, socul, etc.

Fructele obţinute în zonele calde sau în zone temperate, dar la altitudini mici sânt mai parfumate decât cele din zone reci(nordice) sau cu altitudini mai mari.

Parfumul nu trebuie confundat cu aroma fructului, deşi între ele există o anumită legătură.
Aroma miezului de migdale şi de alune creşte în intensitate în cursul masticaţiei.

Componentele aromatice ale fructelor sânt constituite din esteri, lactone, acizi aldehide, eteri, uleiuri eterice din grupa terpenelor; cetone, etc. Uleiurile eterice sânt amestecuri de esteri ai alcoolilor metilic, etilic, amilic şi izoamilic cu diferiţi acizi. De exemplu, aroma piersicilor este un ester linoleic al acizilor formic, acetic, valerianic şi caprilic. Există soiuri cu fructe aromate şi cu fructe nearomate. Aroma poate fi discretă(slabă, abia perceptibilă), potrivit de intensă, puternică sau chiar foarte intensă.

La mere se disting mai multe tipuri de arome: de ananas(la soiul Renet ananas), de banană(de soiul Winter Banana), de pepene galben(la Delicioasele roşii), de trandafir(la soiul Kaltherer Böhmer), etc.

Pe lângă faptul că dau gust plăcut fructelor, aromele distrug unii microbi, uşurează stomacale şi intestinale, secreţiile ficatului şi splinei, sporeşte pofta de mâncare.

La unele specii de fructe(fragi, căpşuni, zmeură) aroma îşi pierde foarte mult din intensitate, în decurs de numai 1-2 zile de la recoltarea fructelor, pe când la merele şi perele de iarnă, care ajung la coacerea deplină după 1-2 luni de la recoltare, aroma se formează şi se intensifică şi în perioada de păstrare a fructelor.

Pigmenţii vegetali

Sânt substanţe colorante produse în plante, care dau culoarea ţesuturilor acestora.
Pigmenţii clorofilieni (clorofila) dau culoarea verde frunzelor, fructelor tinere, lăstarelor, etc. Pe cale chimică, din extractul de clorofilă au fost izolaţi doi pigmenţi verzi: clorofila a şi clorofila b, precum şi doi pigmenţi galbeni: carotina(carotenul) şi xanthofila, ambii denumiţi carotinoide sau carotenoizi.

Carotenul (C40H56), denumit şi provitamină A, se găseşte în toate speciile şi are rol important în menţinerea şi fortificarea sănătăţii.

Xanthofila (C40H56O2) diferă de caroten prin faptul că prezintă în plus doi atomi de oxigen. Asociată cu clorofila şi carotenul, xanthofila se găseşte în frunze şi fructe.

Licopenul este un izomer al carotenului, care dă culoare roşie-portocalie măceşelor şi altor fructe.

Antocianii sânt pigmenţi de culoare roşie, roză, violetă sau albastră. Ei se formează numai în prezenţa luminii solare. Se găsesc în pieliţa, pulpa şi sucul unor specii şi soiuri de fructe, în petalele fructelor, uneori chiar în frunze şi în scoarţa lăstarilor. Pulpa de culoare roşie se găseşte la căpşune, vişine, unele soiuri de cireşe, de prune, de piersici, de mere, etc.

Antocianii posedă proprietăţi tanante, de precipitare a proteinelor, ceea ce explică acţiunea lor hemostatică şi cicatrizantă. Ei contribuie şi la stabilizarea vitaminei C.

Fructele intens pigmentate în roşu sânt mai suculente, mai dulci, mai aromate, mai bogate în vitamine şi au o durată de păstrare mai lungă, comparativ cu cele slab pigmentate sau ruginii.

Enzimele (fermenţii)

Denumirea de enzimă provine de la cuvintele greceşti en=în şi zyme=fermentare.

Enzimele sau fermenţii sânt componente de natură proteică produse de celula vie. Enzimele se clasifică în următoarele grupe: hidrolaze, care catalizează reacţiile de scindare cu ajutorul apei; oxidoreductaze, care catalizează reacţiile de oxidoreducere; liaze şi sintiaze, care înlesnesc reacţiile de scindare sau de sinteză fără participarea apei şi fără oxidoreduceri; transferaze, care catalizează trecerea unor resturi moleculare de pe un substrat pe altul.

Fermentarea borhoturilor de fructe, transformarea mustului de fructe în cidru, a mustului de struguri în vin, a vinului în oţet, murarea fructelor, etc., sânt procese enzimatice folosite în practica curentă.

Împreună cu vitaminele şi hormonii, enzimele fac parte din grupa biocatalizatorilor(ergone).

Taninurile

Sânt produşi vegetali complecşi, solubili în apă, care imprimă fructele gust astringent. Au efect constipant, hemostatic, antiseptic şi antiviral.

Taninurile sânt prezente în toate fructele crude, dar şi în unele fructe ajunse la maturitate(gutui, coarne, moşmoane, vişine, unele soiuri de pere) se oxidează(brunifică) la scurt timp după secţionarea ei, uneori chiar nesecţionată(la gutui).

Împreună cu pectina, taninurile imprimă unor fructe(gutui) acţiune emolientă.

Fructele bogate în tanin sânt indicate în tratamentul diareelor, enteritelor, hemoragiilor nazale, etc.

Sucurile fructelor bogate în substanţe tanante(scoruşe) se folosesc la limpezirea unor sucuri obţinute din alte fructe(mere, pere), îmbunătăţind totodată gustul şi buchetul acestora.