Măceşele

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în exclusivitate de la plantele spontane, cunoscute sub numele de Măceş (Rosa canina L.), Răsură, Ruje sau Trandafir sălbatic. În cultură, Măceşul a fost introdus recent pe suprafeţe foarte mici.

Măceşele sânt pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. În interiorul lor se află achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu seminţe. Măceşele au formă sferică sau elipsoidală, culoare portocalie în faza de pârgă şi roşie sau roşie-portocalie la maturitatea deplină.

În scop medicinal, măceşele trebuie recoltate când sânt în pârgă, ne-înmuiate, iar nu toamna, după căderea brumei, când sânt complet coapte şi devin moi, deoarece în această fază ele conţin cantitatea cea mai mică de substanţe active. Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în pârgă, cu pulpa încă tare. După recoltare , măceşele se prelucrează imediat, pentru a nu se degrada substanţele active. Prelucrarea se face în vase de lemn, de plastic sau de ceramică smălţuită, pentru a împiedica degradarea vitaminei C, pe care metalele o descompun.

Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic), celuloză 23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie de specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic, acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen (izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.

În scopuri terapeutice, de la Măceş se folosesc fructele (din care se prepară infuzie, decoct, vin medicinal, băuturi răcoritoare), seminţele şi florile.

Măceşele amestecate cu miere (două părţi pulpă de măceşe curăţate de perişoare şi o parte de miere) se utilizează contra limbricilor (ascaridoza), consumându-se zilnic câte 2-3 linguriţe din acest amestec.

Decoctul din măceşe (o linguriţă de fructe la o cană cu 200 ml apă) împiedică formarea calculelor renali, deoarece, deoarece măceşele sânt diuretice. Ele se pun în apă când dă în clocot şi se fierb numai 5-10 minute, pentru a nu se pierde prea mult din vitamina C. Acest decoct se foloseşte şi la tratarea rinitelor, a colitei cronice, a aterosclerozei şi a hipertensiunii arteriale, precum şi pentru dezintoxicarea alcoolicilor. Se beau 2-3 căni decoct călduţ pe zi.

Infuzia din fructe de Măceş este bogată în vitaminele C şi P. Ea se foloseşte la tratarea arteritei, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale şi trombangeitei obliterante, deoarece menţine elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare (datorită bioflavonoidelor, care au rol de vitamină P, precum şi vitaminei F). Această infuzie se prepară din două linguri de fructe la 0,5litri apă clocotită; se bea în cursul unei zile.

Infuzia de măceşe şi fructe de cătină albă, în părţi egale, 1-2 linguriţe de amestec la o cană de amestec la o cană cu apă (200 ml), se poate folosi ca ceai alimentar în tot cursul anului; se beau 2-3 căni pe zi.

Maceratul la rece de măceşe este o băutură răcoritoare bogată în vitamine, care se prepară astfel: 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g zahăr, deoarece, după dizolvarea zahărului se strecoară; se beau 3 căni pe zi; se păstrează la rece.

Siropul de măceşe se prepară astfel: peste 250 g măceşe uscate se toarnă 1,5 litri apă în clocot şi se lasă la macerat 12 ore, apoi se filtrează, se adaugă 0,5 kg zahăr şi se fierbe până la consistenţa unui sirop. Siropul de măceşe se mai poate prepara şi din suc de măceşe şi zahăr, în părţi egale, care se fierb la foc slab, într-un vas de inox, timp de 10-15 minute, având grijă să se înlăture spuma formată. După ce vasul se ia de pe foc, se adaugă 6 linguriţe cu zeamă de lămâie sau 2 linguriţe de vitamină C pulbere; se amestecă bine şi se toarnă în sticle curate, uscate şi fierbinţi.

Sticlele se astupă ermetic şi se pasteurizează. Din 3 kg de măceşe se obţine 1 litru de suc (cu ajutorul maşinii de stors roşii).

Vinul (cidrul) de măceşe are acţiune diuretică, tonic-aperitiv, fiind indicat în afecţiuni hepatice şi renale.

Infuzia din flori de Măceşe şi decoctul din seminţe de măceşe sânt indicate în boli de ficat, de rinichi, în dizenterie, constipaţie şi hemoptizii (scuipări de sânge).

În farmacii, din măceşe se obţine Rozavit-ul, un produs biostimulator (suc) foarte bogat în vitamină C (250 ml de suc conţin 75 mg vitamină C).

Extractul de măceşe este folosit în apifitoterapie, la obţinerea produsului Ciploment T, tablete moi, medicament cu acţiune biostimulatorie.

Conţinutul ridicat de acid ascorbic (vitamina C) imprimă măceşelor o puternică acţiune antiinfecţioasă (vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere a microorganismelor, blocându-se respiraţia).

Dizenteria

Este o boală infectocontagioasă, datorită localizării în intestinul gros a bacilului dizenteric; se caracterizează prin crize dureroase abdominale, ce apar îndeosebi în timpul scaunelor, din cauza ulceraţiilor existente pe intestinul gros. Scaunele sânt dese, diareice, bogate în mucus, striate cu sânge.
Antibioticele au rol important în tratamentul bolii. Dintre fructe, sânt indicate cele astringente; afine, gutui, moşmoane (consumate proaspete sau sub formă de suc), castane comestibile şi altele.

De asemenea, se recomandă ceaiuri preparate din frunze de Zmeur sau de Mur (care au, de asemenea, acţiune astringentă).

Dispepsia

Este o digestie grea şi dureroasă, datorită insuficienţei sucului gastric. Denumirea bolii provine de la cuvintele greceşti dya = greu şi pepsis = digestie. De obicei, această tulburare a procesului digestiv se manifestă prin dureri de stomac, care apar după masa de prânz, şi prin modificări ale procesului de evacuare stomacală şi intestinală.

Dispepticii (cei suferinzi de dispepsie) pot consuma următoarele fructe: piersici, struguri, coacăze, zmeură, portocale, grapefruit, ananas, etc. Castanele comestibile, dulceaţă şi compotul de smochine sânt excelente pentru dispeptici.

Disgravidia

Acest sindrom clinic poate să apară în ultimul trimestru de sarcină, la o femeie anterior sănătoasă; se manifestă prin hipertensiune arterială, proteinurie, accese convulsive, edeme, hemoragie rectoplacenteră; evoluează de cele mai multe ori favorabil, dispărând după naştere, fără sechele.

În dietoterapia acestei boli se indică: sucul de mere, suc sau compot de gutui, afine proaspete, decoct de afine, etc.

Diskinezia (Distonia) biliară

Este o tulburare funcţională motorie a căilor biliare extrahepatice (greutate în evacuarea bilei), care se manifestă prin jenă dureroasă în regiunea ficatului, cu exacerbări tardive, postalimentare, senzaţie de balonare, greţuri, gust amar, etc. Durerea se manifestă şi sub formă de colică biliară. În dietoterapia acestei boli sânt indicate:

1. Fructe proaspete sau sucurile lor (mere, pere, prune, zmeură, struguri).
2. Limonadă, gelatină de fructe, dulceţuri, peltea şi marmelade.
3. Ulei de măsline, câte o linguriţă, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale (pe stomacul gol): de fiecare dată se ţine corpul culcat pe dreapta, timp de 30 minute.

Atenţie! Traumatismul!

Traumatismul - un complex de dereglări locale şi generale în organismul uman asupra căruia a acţionat un agent traumatic cu o forţă care depăşeşte rezistenţa ţesuturilor.

Ştiu că suna complex şi greoi de înţeles, dar anume această definiţie reflectă ceea ce e "în vogă" prin spitalele din ţărişoara noastră, de la începutul iernii şi până hăt, în primăvară. E perioada "de aur" a traumatologilor de pretutindeni, perioada care le-o oferă condiţiile meteorologice specifice în alianţă cu ... NOI! Ploile mărunte, gheţuşul, lapoviţa, ceaţa, neatenţia, graba şi amorţirea în care ne aflăm cu toţii ne cam joacă festa, mai ales într-un oraş mare şi aglomerat.
Medicii le numesc traumatisme în munca neorganizată, noi le spunem accidente, nenorociri, cumpene ş.a. Oricum le-am numi rămân totuşi a fi aceleaşi întâmplări neplăcute, nedorite, nefaste şi neprevizibile uneori care, în cel mai bun caz, ne bagă în stress şi ne indispun pentru o zi întreaga, iar în cel mai rău, cred că, fiecare îşi dă seama de posibilul final.

De ce anume această perioadă devine atât de periculoasă în sensul probabilităţii de a ne alege cu o traumă? Statistica arată că în perioada de iarnă numarul traumatismelor creşte de două ori şi mai bine, ponderea principală revenind traumatismelor rutiere şi de stradă.

Primul din istoria omenirii accident rutier cu final fatal a avut loc în Londra pe la finele anului 1896. O batrânică a nimerit sub automobilul unui aristocrat care-şi conducea maşina cu o viteză nemaipomenită pe atunci - 17 km/h! De atunci mijloacele tehnice au evoluat mult iar atenţia şi prudenţa noastră fiind cam în regres. Şi încă un fenomen curios: bărbaţii sunt traumatizaţi de două ori mai frecvent decât femeile, iar apogeul cuprinde perioada între 15 şi 29 de ani. Probabil că ei sunt cei care participă mai intens la trafic. Apropo, pietonul de asemenea este participant la trafic şi la accidentele cu implicarea pietonilor gentlemenii cedează locul de frunte doamnelor şi domnişoarelor.

Nu operez cu termeni absoluţi ci doar cu date statistice, la stabilirea cărora ne aducem contribuţia personală fiecare dintre noi. Aşacă, cred eu, aceste date ar trebui să ne pună puţin pe ginduri.
Neatenţia noastră, traficul rutier aglomerat, vremea rea, sărbătorile de iarnă care au un colorit specific referitor la modalitatea noastră de a le sărbători (cred că aţi prins faza!) şi încă mulţi alţi factori, pun mâină de la mâină şi ne oferă şi ele, pentru unii dintre noi, "cadouri" de iarnă.

Şi totuşi ce facem în caz de... Păi, sărim în ajutor! Dar nu uitaţi că orice trauma implică durere, uneori insuportabilă, la orice atingere sau mişcare. Ajutorul acordat trebuie să fie minimul necesar, restul fiind treaba medicilor care vor veni la locul accidentării, la chemarea voastră. Dar pină atunci nu trebuie să ne pierdem cumpătul şi să îndeplinim câteva manevre foarte simple:
-persoana traumatizată trebuie evacuată cu mare grijă şi atenţie din zona accidentării (drum, şosea, scări ş.a.);
-imobilizăm membrele suferinde (căci anume mâinile şi picioarele cel mai des sunt supuse traumatizării) cu mijloace improvizate, aceasta micşorînd cu mult suferinţa bolnavului pe contul limitării mişcărilor atât active cât şi pasive care sunt foarte dureroase, după cum am menţionat mai sus;
-aplicarea unei comprese cu gheaţă (invelită intr-un ştergar, de exemplu, dar nicidecum pe pielea goală!), ceea ce diminuează edemul şi durerea;
-în cazul unei sângerări externe - trebuie oprită hemoragia cât mai repede posibil! În acest sens compresăm artera (dacă ştim unde se află) sau aplicăm, MAI SUS de locul lezat, un garou, sau pur şi simplu legăm cu ceva (curea, cearşaf, fular) mâina sau piciorul, de asemenea mai sus de locul hemoragiei;
-apelăm 903
Desigur sunt destul de neplăcute astfel de situaţii, dar trebuie să ne descurcăm cumva, căci primul ajutor este uneori crucial in evoluţia de mai departe a consecinţelor traumei.

Sper că informaţia prezentată în acest articol vă va fi de mare folos în caz de necesitate. Vă doresc o iarnă cât mai frumoasă fără "neplăceri"! Fiţi atenţi, asta ar echivala într-o oarecare măsură cu urarea - fiţi sănătoşi!

Apendicita Acută! Chemaţi Urgenţa!

Cu mare regret vă comunic: nici unul dintre noi nu e asigurat de situaţiile neplăcute şi nedorite, când starea de sănătate poate suferi un declin neprevăzut, sau mai bine zis neaşteptat. Astfel de situaţii pot fi foarte diverse, de la „banale” dureri de cap până la urgenţe chirurgicale, care la rândul lor condiţionează alte nevoi, mai ales nouă, studenţilor, căci trebuie să absentăm la ore până la o ameliorare a statutului nostru de sănătate şi o restabilire a capacităţii de muncă.

Mă voi referi la cea mai frecventă dintre urgenţele chirurgicale, numită ştiinţific – apendicita acută. Aceasta este o afecţiune inflamatorie a unui organ micuţ, situat in partea de dreapta-jos a cavităţii abdominale, cu dimensiunile de 6-12 cm lungime şi 6-8 mm în diametru – dimensiunile în normă, care sunt depăşite de cele patologice la instalarea apendicitei.

Nota Bene: Apendicita este denumirea afecţiunii, iar organul afectat in apendicită e numit apendice vermiform, de aici şi incorectitudinea expresiei ”a scoate apendicita”, mai nimerit şi corect este de a zice “a înlătura apendicele” (din cauza inflamării lui, adică din cauza apendicitei).

Ca entitate anatomică, apendicele vermicular, apare în sec. XVI în lucrările lui Berangario de Capri din Bologna, fiind scos în imagine pentru prima dată de către Leonardo da Vinci în desenele sale anatomice. Privit pînă nu demult ca organ rudimentar, de fapt exercită mai multe funcţii importante. Pentru prima dată afecţiunile apendicelui au fostdescrise de către Soraceus în 1642, termenul de apendicită fiind introdus de chirurgul german Fity, în 1886.

Apendicita ocupă primul loc printer urgenţele abdominale, afectând unul din 200 – 250 de indivizi cu o incidenţă medie de 4-5 %. Survine cel mai frecvent între virsta de 10 şi 40 de ani, foarte rar întîlnită până la 3 şi după 80 de ani. Atenţie domnişoarelor studente! La femei, incidenţa e de 2-3 ori mai mare decât la bărbaţi.

Este o boală polietiologică, adică la apariţia procesului inflamator în apendice contribuie diverşi factori:

• infecţia şi flora microbiană intestinală;
• agenţii patogeni în aşa boli ca tonsilita (popular, glande), gripa, reumatismul ş.a.
• obstrucţie mecanică cu corpi străini: seminţe şi sâmburi de fructe, coji de seminţe de floarea soarelui;
• dereglări de alimentare sangvină a apendicelui
• ş.a.

Manifestările clinice sunt variabile, uneori imitând alte patologii. Din această cauză a şi fost numită “boală-cameleon”. Totuşi cel mai frecvent şi constant semn este durerea. Ea apare spontan, brusc, uneori fiind precedată de un discomfort uşor. Creşte repede în intensitate, ceea ce impune bolnavul să gasească o poziţie antalgică. Durerea nu are legătură cu timpul luării mesei! Peste o oră, o oră şi jumătate apare voma însoţită de greţuri. Şi aici e un moment diferenţial: voma în apendicita acută este unică, dar nu repetată ca in alte patologii intestinale. Restul semnelor şi simptomelor ţin de competenţa personalului medical care va sosi cu maşina salvării imediat ce dumneavoastră sau cineva dintre apropiaţii voştri va forma numărul 903.

V-am enumărat cele mai frecvente şi tipice semne de debut ale apendicitei acute si care, cred eu, ar trebui să fie cunoscute de fiecare pentru a avea o reacţie promptă şi a le recunoaşte corect în momentele apariţiei lor. De ce-ar fi atât de important acest fapt? Pentru că de rapiditatea acordării ajutorului medical specific, care de cele mai dese ori este operaţia de înlăturare a apendicelui - apendicectomia, depinde in mod direct perioada reabilitării postoperatorii.

Deci, iată ce ar trebui să reţineţi: alimentaţi-vă regular şi corect, evitând mâncărurile greu digerabile, sau chiar indigerabile; folosiţi toate metodele pe care le cunoaşteţi în profilaxia şi prevenirea maladiilor infecţioase, mai ales ale răcelii şi gripei şi trataţi-le corect şi pină la urmă în caz că totuşi le-aţi făcut (aceasta ar preveni mult mai multe afecţiuni secundare, printre care este şi apendicita acută); domnişoarelor le-aş da următorul sfat – să aibă mare grijă ca în perioada rece a anului, mai ales, să ţină acoperită sub haine acea porţiune îngustă a corpului ce se află între talia joasă a blugilor şi scurte (într-adevăr scurte) şi care, poate printr-o ironie a soartei, coincide cu proiecţia unor organe specific feminine, foarte importante, atât din punctul de vedere al procreării, cât şi al numărului de afecţiuni severe care pot afecta aceste organe (e vorba despre uter, ovare şi anexele lor); urmaţi regulile elementare de igienă.

Acestea fiind spuse, vă las să reflectaţi asupra subiectului dat. Eu imi exprim convingerea că cei care vor lua în considerare sfaturile mele au mare şanse să nu facă parte din cele 4-5 % de populaţie ce ajung pe masa de operaţie cu diagnoza de apendicită acută.