Gingivita

Este o inflamaţie a gingiilor, datorată întreţinerii neigienice a cavităţii bucale, depunerii tartrului dentar, protezelor lucrate incorect şi a unor boli (diabet, scorbut, unele febre eruptive) sau intoxicaţii (cu plumb, mercur, săruri de argint, etc.). În bioterapia acestei boli se indică:

1. Gargara cu infuzia din frunze de Mur, două linguriţe de frunze la o cană cu apă (are acţiune antiinflamatoare).
2. Gargară cu suc de lămâie amestecat cu miere şi apă.
3. Infuzie sau decoct din frunze de Gutui.
4. Fructe proaspete cu acţiune antiinflamatorie şi sucul lor: afine, mure, agrişe, coacăze negre, portocale, smochine, etc.

Merişoare

Sânt fructele arbustului pitic Vaccinium vitis-idaea L. (Merişor), asemanator cu Afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1300 m; are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sânt campanulate, albe sau roşietice.

Fructele de Merişor este o baca sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui, datorită conţinutului în arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4-7%), acizi citric, malic, benzoic (circa 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, etc., tanin, vaccinin(un glucozid), săruri minerale, etc. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri.
În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de Merişor.

Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi lizează uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte (din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) uraţii.

Frunzele de Merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim; se usucă la umbră,în strat subţire. Ele conţin arbutozidă, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamină C şi alte vitamine, leucoantociani şi flavonali glicozidaţi (leucocianidină, cianidină, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici, etc.). Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele – ca şi fructele – au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor lizează uraţii, aşa cum s-a arătat.

Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzia din frunze de Merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide, imprimă infuziei acţiune diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de Merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.

Decoctul din frunze de Merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conţinutului în tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiaza urinară urică, etc.

Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe de frunze de mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece; după aceea lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după 10 min. i se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de 3-4 ore. Decoctului preparat ca mai sus, i se poate adăuga şi un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.

Decoctul din frunze de Merişor (30 g), flori de Albăstrele (10 g) şi Lemn dulce (10 g). Se pune o lingură din acest amestec într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe 10 minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinii, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.

În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de Merişor şi maceratul de glicerină din muguri de Merişor.

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992

Fisurile anale

Sânt ulceraţii liniare situate în pliurile cutaneo – mucoase ale regiunii anale, care produc dureri, mai ales noaptea. Aceste fisuri se pot trata cu:

1. Emulsie mucilaginoase sau decoct din seminţe de gutui (au efect emolient).
2. Comprese (cataplasme) cu infuzie din frunze de Mur.

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică" de Mihăescu Grigore, 1992

Erizipelul

Este o boală infectocontagioasă a pielii şi a ţesutului subcutanat, produsă de streptococ. Ea se localizează cel mai frecvent pe faţă, apoi pe membrele superioare şi inferioare. Se manifestă prin inflamarea, înroşirea şi tumefierea tegumentelor atinse de boală, însoţită de dureri locale, frisoane şi stare febrilă. Se tratează cu sulfamide sau cu antibiotice. În terapia acestei boli sânt indicate:

1. Uleiul de migdale dulci (are acţiune emolientă).
2. Decoctul din scoarţa tulpinii de Corn (intern).

Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992

Teoria triunghiulara a dragostei

După psihologul american Robert Sternberg dragostea în relaţiile interpersonale se măsoară prin trei componente:

- Intimitate: cuprinde sentimentul de apropiere, conectare, legătură;

- Pasiune: cuprinde romantismul, atracţia fizică, sexualitatea

- Angajament: decizia de a iubi pe cineva şi angajamentul de a păstra această dragoste

Conform acestei teorii calitatea unei relaţii este determinată de prezenţa acestor componente la fiecare individ dar şi de interacţiunea lor în cuplu.

Oamenii îşi formează propriile teorii despre dragoste şi cum aceasta trebuie să fie, spune Sternberg. Această teorie despre dragoste este ca o poveste construită de fiecare, inspiraţi de media, de cărţile citite, de părinţi şi de mulţi alţi factori externi care ne influenţează convingerile.

Diferite etape şi tipuri de dragoste pot fi explicate prin diferite combinaţii ale celor trei elemente. Aceste elemente de pe trunghi se pot combina în mai multe tipuri de relaţii:

- Prietenia: a plăcea pe cineva , a te simţi apropiat faţă de cineva dar fără pasiune intensă sau angajament de lungă durată

- Dragoste pasională: un exemplu este „dragostea la prima vedere”. Fără intimitate şi angajament dragostea pasională poate să dispară foarte repede.

- Dragostea pustie: Căteodată, o dragoste puternică se deteriorează şi se transformă în dragoste pustie în care este menţinut angajamentul dar pasiunea şi intimitatea au dispărut. În culturile unde căsătoriile sînt aranjate relaţiile sănt la început pustii dar se transformă treptat în alte tipuri.

- Dragostea romantică: Partenerii romantici au o legătură bazată pe emoţii şi atracţie fizică.

- Dragostea de companion: Este găsită în căsniciile unde pasiunea a dispărut din relaţie dar a rămas o afecţiune şi un angajament profund. Această dragoste se construieşte între oamenii care care au ceva în comun dar nu există atracţie fizică şi dorinţă. Este mai puternică ca prietenia datorită elementului „angajament”.

- Dragostea naivă: Este caracterizată prin început copleşitor şi căsătorie în care angajamentul este motivat în mare parte de pasiune, fără efectul stabilizator al intimităţii

- Dragostea desăvârşită: Este o formă a dragostei complete, a relaţiei ideale pe care o doresc majoritatea oamenilor. Aceste cupluri au relaţii sexuale satisfăcătoare chiar şi dupa 15 ani de căsnicie. Ei nu se pot imagina fericiţi cu altcineva pe termen de lungă durată. Ei se confruntă graţios cu furtunile din relaţie şi se bucură de fiecare moment petrecut împreună. Autorul acestei teorii avertizează că este mai greu de a menţine dragostea desăvârşită decât de a o obţine. Este foarte importantă exprimarea acestor trei componente (prezente toate in dragostea desăvârşită) în acţiuni.

„Fără exprimare” spune autorul „chiar şi cea mai mare dragoste poate să moară”.

Sursa: Wikipedia

Nucile

Nucul creşte, cultivat sau semicultivat aproape pretutindeni în ţara noastră, din câmpie până în zonele de munte, fructele lui sunt folosite în mod curent de populaţie.

Miezul nucilor conţine apă (3-5%), grăsimi (52,0-77,5%), substanţe proteice (12-25%) din grupa globulelor (de natura celor din lapte şi ouă), săruri minerale (nuca este fructul cel mai bogat în cupru şi zinc), provitamina A, vitamine din complexul B (B1, B2, biotină, colină), vitaminele C, E, F, P, etc, Valoarea energetică a miezului de nucă este de 560-857 (în medie 700) kcal la 100 g miezul deţine 26-60% din greutatea nucii. Nucile ar trebui sa conţină minimum 45% miez.

Miezul de nucă se consumă proaspăt sau uşor prăjit (în care caz devine mai digerabil). El este utilizat în diferite produse de cofetărie.

Din nucile verzi, înainte de întărirea cojii, se poate prepara dulceaţă.

E foarte important cum păstrăm nucile, într-o cameră aerisită, la întuneric, în strat gros de 15-20 cm (care în primele două săptămâni după recoltare se răscolesc zilnic, pentru a preveni mucegăirea fructelor) sau în saci de pânză de circa 20 kg, feriţi de rozătoare (şobolani, şoareci) şi de veveriţe. Durata păstrării, în condiţii bune, este de 1-1,5 ani; după aceea, miezul începe să râncezească.

În scopuri terapeutice se utilizează miezul nucilor, uleiul de nucă, coaja verde a fructelor şi frunzele.

Miezul de nucă este foarte energetic şi are efect laxativ, îndeosebi când este prăjit uşor şi consumat după un compot de prune sau de mere. Întrucât conţine tocoferol (vitamină E), care contribuie la scăderea conţinutului de sânge şi are o cantitate foarte redusă de hidraţi de carbon, miezul de nucă este admis în regimul diabeticilor. Substanţele grase din miezul de nucă se formează prin transformarea zaharurilor şi de aceea, pe măsură ce ele se acumulează, scade conţinutul miezului în zaharuri. Analizele făcute de Radu F.I. (1964) arată că la începutul lunii august miezul nucilor conţinea 12,1-14,5% zaharuri şi numai 5,4-8,9% substanţe grase.

Uleiul de nucă conţinând peste 50% acid linoleic, este indicat în alimentaţia dietetică pentru prevenirea aterosclerozei. El mai conţine inozitol, vitamină cu rol vital în creşterea părului. Consumat de 50-60 g într-o salată de cartofi, seara, timp de 3 zile, are efect vermifug (combate tenia). De asemenea, acest ulei combate enurezisul (scăparea involuntară şi inconştientă a urinei); se îmbibă o felie de pâine prăjită cu o linguriţă de ulei de nucă şi se consumă în fiecare seară, timp de 15 zile. Uleiul de nucă se mai foloseşte pentru frecţionarea corpului la copiii rahitici, anemici, precum şi în dermatoze (are efect emolient).

Coaja verde a nucilor (mezocarpul) conţine foarte multă vitamină C (1050-3040 mg la 100 g), nucitanin 15-20% şi alte substanţe tanoide, alcaloidul iuglon (C6H12O3), acizi organici (malic, citric), fosfaţi şi oxalaţi de calciu, naftochinon, etc. Are efecte asemănătoare cu ale frunzelor de Nuc.

Frunzele de Nuc conţin tanin complex, ulei volatil, acid galic, inozitol, alfa şi beta hidroinglonă, inglonă, vitamina C, flavone (vitamina P), substanţe minerale, etc.

Infizia şi decoctul din frunze pot fi folosite pe cale internă şi externă având acţiune astringentă (antidiareică) datorită taninului, uşor hipotensivă, hipoglicemiantă, antialergică şi antiinflamatorie. Mai sunt un dezinfectat urinar şi un antiseptic gastrointestinal. Au, de asemenea, acţiune antisudorifică.

Infuzia de frunze de Nuc, pe cale internă, se foloseşte contra diareelor, enteritelor, infecţiilor şi edemelor renale, în periartrita scapulohumerală (dureri ale umerilor), în diabetul zaharat, în hiperhidroză (transpiraţie excesivă), precum şi în hipogalactie (producere insuficientă de lapte). Această infuzie se prepară dintr-o linguriţă cu frunze mărunţite la 200 ml apă clocotită; se beau două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Nuc (extern) – 3 linguri la o cană de 200 ml, se foloseşte ca gargară pentru tratarea stomatitelor (boli inflamatorii ale mucoasei bucale). Acest decoct se mai foloseşte pentru comprese (boli în ochi, psoriazis, eczeme, furunculoză) şi băi (în reumatism, scrofuloză, leucoree, transpiraţie excesivă la picioare).

Decoctul de frunze de Nuc (pentru băi) se prepară astfel: se fierb 100 g frunze în 3-4 l apă, timp de 15 minute. Lichidul obţinut se toarnă în apa din cadă, care să aibă o temperatură de 37 grade. Durata unei băi este de 15-20 minute.

Unguent (alifie) pentru răni, din frunze de Nuc. Această alifie se prepară din 15 g frunze mărunţite, care se macerează timp de 7 zile în 100 ml ulei de floarea-soarelui, la temperatura camerei. După macerarea conţinutului, vasul în care se află acest amestec se pune pe baia de apă în fierbere şi se lasă timp de 3 ore la foc încet. Apoi se strecoară lichidul prin tifon sau pânză, i se adaugă 15 g ceară de albine, se mai ţine încă 30 minute pe baia de apă şi apoi se face omogenizarea, după Mocanu Şt. Şi Răducanu D.

Pentru scopuri medicinale, frunzele de Nuc se recoltează în iunie. Se foloseşte numai foliolele frunzelor (fără peţiol), care se usucă la umbră (de preferinţă în podurile acoperite cu tablă), în strat subţire, care se răscoleşte zilnic, pentru a se usca cât mai repede şi a se preveni încingerea şi mucegăirea frunzelor.

În stare proaspătă, frunzele de Nuc sunt mai active decât cele uscate. Având şi proprietăţi repelente, aceste frunze se mai folosesc pentru îndepărtarea muştelor şi a deferiţilor paraziţi ai pielii.

Furunculoza

Este o boală de piele caracterizată prin apariţia concomitentă sau succesivă de furuncule (buboaie), în diverse regiuni ale corpului. Ea poate fi consecinţa răspândirii pe cale sanguină a stafilococului auriu. Pentru grăbirea coacerii şi colectării furunculelor, se recomandă:

1. Băi locale şi cataplasme cu infuzie din flori de Soc.
2. Cataplasme din smochine. Smochinele, tăiate în jumătăţi, se fierb în apă sau lapte, şi se aplică direct pe furuncule; au acţiune emolientă.
3. Băi locale cu decoct din frunze de Nuc. Se fierb 100 g frunze mărunţite în 3-4 litri de apă, timp de 15 minute. Lichidul obţinut se amestecă cu apa din baie, care trebuie să aibă temperatura de 37 grade. Se stă în baie 15-20 de minute. Decoctul din frunze de Nuc are acţiune antialergică şi antiinflamatoare.