Se zice că aşa s-a născut Caesar

Încrederea oarbă în forţele naturii ne face ireceptibili la multe fenomene. V-aţi gândit vre-o dată la misterul creării şi apariţiei unei noi vieţi? Sunt sigur că da.
Naşterea este apogeul acestor mistere, cununa succesului în procreare. Dar, din păcate, în câteva cazuri raportate la mii de sarcini, apar complicaţii incompatibile cu o naştere fiziologică. Ce-i de făcut? Doar e vorba de o viaţă de om, iar uneori şi doua.

În acest articol, eu, student în anul IV al facultăţii Medicină Generală, vreau să vă aduc spre cunoştinţa dumneavoastră, stimaţi cititori (şi mai ales cititoare) şi să-mi împărtăşesc impresiile şi entuziasmul care m-au cuprins când pentru prima dată în viaţa mea am asistat la o operaţie cezariană.
Acest termen provine nu de la caesar (cezar, împărat) ci de la verbul caeso – a tăia. Cunoscută încă medicilor din Grecia şi Roma Antică, operaţia cezariană se efectua în caz de deces al femeii în timpul naşterii, în scop de a salva viaţa fătului. Prima operaţie cezariană în naştere la o femeie vie a fost efectuată în 1610, în oraşul Vittenberg, de către obstetricianul german I. Trautman, el reuşind să salveze vieţile mamei şi a copilaşului. Şi astea în era când nu erau incă descoperite antibioticele şi anestezia!
Astăzi, lucrul chirurgului-obstertrician e uşurat semnificativ. Există indicaţii bine definite pentru astfel de operaţii, metodici şi tehnici bine puse la punct, diagnosticare precoce, medicaţie performantă şi eficientă. Totuşi succesul operaţiei depinde aproape integral de măiestria şi priceperea celui care o efectuează, răspunderea fiind dubla, chiar triplă uneori.
Aflându-mă în sala de operaţii urmăream cu sufletul la gură fiecare mişcare, fiecare gest, privire, cuvânt. Momentul extragerii fătului din uterul incizat (vezi poza care am facut-o chiar atunci) a catalizat o adevărată explozie emoţională în toată făptura mea. Trăgând cu coada ochiului spre colegii mei am observat aceeaşi stare de spirit imprimată atît de evident în ochii lor, neacoperiţi de masca chirurgicală. Iar cînd nou născutul a scos primul ţipăt, relaxarea care am simţit-o m-a atenţionat asupra gîndului că în tot acest timp m-am aflat într-o încordare totală. Mă învăluia o senzaţie prea puţin comparabilă cu o oarecare alta.
Pe faţa chirurgului, însă, n-a mişcat măcar un muşchi! Printr-o mişcare maşinală el a transmis copilul în grija moaşelor şi in următoarea secundă deja era preocupat de finisarea operaţiei. Mai avea mult de lucru: extragerea placentei, oprirea hemoragiei, suturarea ţesuturilor incizate ş.a. Abia după ce a luat sfirşit intervenţia, mulţumindu-le asistenţilor pentru munca depusă, mi-am dat seama, judecând după vibraţiile vocii sale, că a retrăit şi el.

Nu-mi pot imagina că a fost şi el student cândva, aşa cum sunt şi eu acum. Da, sunt un student, care a studiat 3 ani medicina pentru ca să-şi dea seama că atât de multe nu cunoaşte, atâtea mai sunt de invăţat până a putea s-ajungă ceva deopotrivă cu acea figură monumentală ce stă din dreapta mesei de operaţie cu un copil nou născut în mână, spre care sunt aţintite privirile a câtorva tineri cu ochii mari de uimire şi frica subtilă care-i cuprinde în acel moment. Tineri care sunt astăzi studenţi. Aşa cum a fost şi el odată...